Hipocondria si psihanaliza

Hipocondria si Psihanaliza

Freud defineste hipocondria ca angoasa legata de corp, dar se poate pune intrebarea: Ce se poate intelege prin "legata de corp" atunci cand, in contextul primei teorii a angoasei, era vorba in nevroza actuala (asa cum este nevroza de angoasa) de-o excitatie sexuala strict somatica, care neputand sa se lege de reprezentari psihice, prin acumulare, conducea la o descarcare esential somatica caracteristica pentru angoasa? . Freud evoca si o posibila legatura intre nevroza de angoasa si isterie, considerand angoasa "un fel de conversie cu polii inversati" (1894).

In 1895 Freud vorbeste de fobia hipocondriaca, referindu-se la o pacienta careia ii era frica ca va deveni nebuna, elaborare psihica care nu poate fi redusa doar la insatisfactia sexuala. Aceasta perspectiva psihosomatica il va conduce pe Freud la constructia celei de-a treia nevroze actuale, hipocondria (1912). El va afirma si faptul ca nucleul de simptome psihonevrotice este asemanator grauntelui de nisip in jurul caruia se centreaza perla. Introducerea conceptului de narcisism constituie cel de-al doilea timp al notiunii de hipocondrie care devine miza unei noi opozitii pulsionale, intre libidoul Eu-lui si libidoul obiect. Boala organica si hipocondria devin modalitati comparabile de retragere a libidoului pe Eu. Freud emite in 1914 ipoteza unei staze a libidoului Eu-lui care ar fi izvorul neplacerii. El nu abandoneaza totusi ideea unei participari a nucleului hipocondriac la orice organizare psihopatologica. Reflectand asupra simptomului hipocondriac, el va asimila tensiunea excitatiei somatice a organului dureros cu organul genital excitat. De aici, Freud va presupune extensia acestei "erogenitati" la toate organele interne si externe. Corpul insusi ar castiga, de asemenea, prin intermediul durerii hipocondriace o calitate erogena. Rezulta din aceste ezitari freudiene o mare ambiguitate a statutului simptomului hipocondriac. Structura hipocondriei este in acelasi timp narcisica si masochista. Ea trimite la conflictul oedipian si la angoasa de castrare (MacBrunswich R). Trecerea de la angoasa de castrare la angoasa hipocondriaca poate sa fie favorizata de anumite experiente infantile (Fenichel O). Continuandu-l pe Freud, Ferenczi (1919) si Schilder P (1950) vor avea tendinta sa presupuna interactiuni reciproce care vor implica totodata un model dualist si pozitivist. Conceptia biologica a pulsiunii, rezultat al presupunerii initiale a lui Freud ca procesul psihic este intotdeauna paralel cu procesul fiziologic, il va conduce la ideea ca pulsiunea este expresia psihica a unei excitatii somatice. Din acest impas nu va putea sa iasa decat elaborand un concept metapsihologic din a carui perspectiva pulsiunea va fi incognoscibila in sine, fiind doar o reprezentare afectiva la un anumit nivel psihic. Legaturile somaticului cu psihicul vor fi concepute ca un proces istoric de constructie a corpului in psihism. In 1923, Freud S va sublinia maniera in care castigam, in afectiunile dureroase, o noua cunoastere a organelor, poate fi exemplara pentru modalitatea prin care se ajunge sa ne reprezentam corpul. Pentru a putea concepe hipocondria, este important sa se faca distinctia intre neplacere si durere, angoasa hipocondriaca corespunzand unei insuficiente investiri a neplacerii. Schilder P (1950) presupune ca durerea provoaca o regresiune sadic-anala si o regresiune narcisiaca, antrenand recurgerea la gandirea magica. Luand in consideratie desimbolizarea corpului si componenta sado-masochista, Freud S afirma ca limbajul hipocondriac este un limbaj de organ. Aceasta miscare poate antrena o detasare de organul dureros care poate fi trait ca strain sinelui si trebuie sa fie expulzat. Aceasta miscare de expulzie poate merge pana la negarea organului dureros, asa cum se intampla in sindromul Cotard.

Freud S spune: "hipocondriacul gandeste ca limbajul ii este prea sarac pentru a-i permite sa-si descrie senzatiile; senzatiile sale sunt ceva unic, nemaivazut inca, pentru care nu gaseste o cale de descriere perfecta". Hipocondriacul da impresia ca el ramane intotdeauna neinteles si pare absorbit complet de suferintele sale corporale, spre deosebire de isteric care afiseaza o "belle indifference" fata de simptomele sale somatice, parand in descrierile sale sa para mai interesat de gandurile legate de aceste dureri, decat de durerile propriu-zise.

Green afirma ca in somatizari asistam la o represiune drastica a afectelor, contrar hipocondriei care nu face decat sa le exhibe.

Recurgerea la calea hipocondriaca, capata intreaga sa valoare de solutie dinamica in explicarea functiei progrediente a masochismului in viata psihica. Investirea narcisiaca devine investire obiectuala prin trecerea de la durerea corporala la durerea psihica. In legatura cu visul, Freud S evoca capacitatile diagnostice ale acestuia, sustinand ca e capabil sa prefigureze debutul unor suferinte corporale si diferitele necazuri corporale care apar in vis mai devreme si mai clar decat in stare de veghe. Regresiunea narcisiaca, care este visul, conjugata cu narcisismul visatorului, provoaca o situatie inedita si insolita: toate senzatiile corporale ale momentului sunt percepute marit la o scara gigantica. In 1977, Stolorow propune ipoteza angoasei hipocondriace ca un semnal de alarma fata de un pericol care ar ameninta sfera narcisiaca. Aceasta angoasa hipocondriaca difuza pare sa fie cunoscuta in clinica, mai ales privind perioadele critice, cum ar fi menopauza la femei. Discursul hipocondriac este dovada unei modalitati defensive in care cuvantul predomina peste lucruri. Este un limbaj despre corp, care devine ecran in raport cu intruziunea posibila a obiectului, dar si chemarea spre reinvestirea reprezentarii lucrurilor. Organul se halucineaza in cuvant (Fedida P, 1977), iar cuvantul este singura suprafata proiectiva posibila a somaticului.