Eolutia psihomotrica in ontogeneza. importanta psihomotricitatii pentru dezvoltarea somatopsihica generala

EOLUTIA PSIHOMOTRICA IN ONTOGENEZA. IMPORTANTA PSIHOMOTRICITATII PENTRU DEZVOLTAREA SOMATOPSIHICA GENERALA

Conceptul de psihomotricitate pune in evidenta rolul motricitatii in dezvoltarea somatica si psihica.

Manifestarea psihica si cea motrica reprezinta elemente fundamentale ale adaptarii sistemului. Ambele, rudimentare la nastere, evolueaza in timpul copilariei si se dezvolta la inceput in directa si stransa legatura, apoi parcurgand integrari din ce in ce mai ierarhizate si diferentiate in sectoare perfectionate (considera V. Horghidan).

M. Stoica considera ca diferentierea progresiva in spatiu determina o intarire a solidaritatii si o integrare superioara a celor doua tipuri de reactii (de exemplu: echilibrul si stapanirea de sine, automatismul postural si atitudinile personale)".

Dezvoltarea psihomotricitatii are ca suport predispozitiile si plasticitatea sistemului nervos central (mostenite genetic) fond pe care se realizeaza, sub influenta factorilor educationali si de mediu:

organizarea comportamentului motor (prin invatare motrica1), avand drept rezultat castigarea de abilitati, extinderea graduala a acestora si dezvoltarea capacitatii de comunicare cu mediul si cu sine ducand la o mai buna adaptare la mediu;

cunoasterea interiorizata a celor doua parti ale corpului (stanga-dreapta), capacitatea de a identifica partea stanga de partea dreapta la propriul corp si in spatiu (lateralitatea);

Prevalenta motrica (lateralizarea);

Orientarea spatio-temporala care presupune:

dezvoltarea perceptiva (incluzand si capacitatea de discrimare) prin dezvoltarea:

perceptiei spatiului vizual, (caracteristici de spatialitate ale obiectelor: forma, marime, distanta, tridimensionalitate),

a perceptiei spatiului auditiv (localizarea sunetelor, determinarea directiei si distantei la care este situata o sursa sonora),

a perceptiei spatiului tactilo-kinestezic (a spatiului intern si localizarea corecta a unei stimulari tacticle);

a perceptiei timpului (a duratei, ritmului, tempoului si orientarii temporale), si a orizontului temporal

a perceptiei miscarii (a deplasarii, directiei, sensului, amplitudinii miscarii);

dezvoltarea coordonarii perceptiv-motrice;

Dezvoltarea reprezentarii miscarii, a reprezentarilor ideomotorii si a capacitatii de a opera cu reprezentari ideomotorii;

Imaginea propriului corp, a diferitelor sale segmente si a raporturilor dintre ele (in stare statica si dinamica);

Imaginea structurii si disponibilitatilor corpului;

Dezvoltarea coordonarii (statice, dinamice si perceptiv motrice)

Dezvoltarea capacitatii de intelegere (sinteza informationala) a sarcinii motrice;

Capacitatea de anticipare a rezultatelor unei actiuni motrice;

Dezvoltarea capacitatii de control si conducere a miscarii pe tot parcursul ei etc.

Sinergia psihomotrica incepe sa se realizeze de la nastere sub influenta factorilor educativi.

In etapele timpurii ale ontogenezei, factorii hotaratori ai dezvoltarii psihomotrice sunt - alaturi de maturizarea sinergica - raportul mama-copil si factorii socio-culturali.

Conform lui J. Bruner (1943), comportamentul motor se dezvolta progresiv, procesual, determinand dezvoltarea psihica, in general, prin integrari succesive si progresive sub impulsul nevoii organizarii raspunsurilor motrice implicate in adaptarea la mediu. "Invatarea motrica apare, conform teoriei lui Bruner, ca o inlantuire de subrutine modulare ce pot interveni in comportamente diferite. Eficacitatea miscarii creste prin invatare, anumite subrutine putand fi inlocuite cu altele. Pe masura ce invatarea solicita si ajuta, subrutinele formate intra in componenta unor structuri mai complexe" considera V. Horghidan (2000).

Diferitele achizitii, abilitati, interactioneaza unele cu altele, pot sa se intareasca reciproc sau, pentru scurte perioade de timp, sa se concureze. Milani (1964) denumeste aceasta caracteristica a dezvoltarii psihomotrice "competitia pattern-urilor". El afirma ca "procesul dinamic al structurarii motorii in stadiile timpurii ale dezvoltarii infantile, pare sa fie in mod esential, o intrepatrudere a unor pattern-uri variate, care apar si dispar, se influenteaza intre ele prin interactiuni reciproce, modeland influenta printr-o integrare ordonata in procesul dezvoltarii".

In momentul in care un pattern motor satisface nevoile adaptative ale copilului, acesta este, pentru o perioada de timp, exersat cu o mare perseverenta, ducand chiar la tulburarea vechilor achizitii, datorita incercarii copilului de a face ceva mai dificil, mai atractiv si mai eficient. Fiecare achizitie nou insusita pregateste copilul pentru achizitia urmatoare. Odata ce noul pattern s-a stabilizat sunt reluate si vechile achizitii, la un nivel superior de integrare, intrand in componenta noului comportament.

J. Paillard (1979), G.E. Stelmach si V.A. Digglees (1980), citati de V. Horghidan (2000), compara activitatea motrica cu activitatea verbala, considerand aceste subrutine (pattern-uri) drept cuvinte ale limbajului miscarilor. " . Toate acestea sunt premise ale intelegerii motricitatii ca limbaj. ( . ) Exercitiul fizic devine, astfel, nu numai o forma de repetare preponderent corporala, ci un complex ideatico-motric" 1.

1. UNELE REPERE PRIVIND DEZVOLTAREA LATERALITATII IN ONTOGENEZA

In ceea ce priveste lateralizarea (procesul prin care dominanta functionala emisferica se traduce in prevalenta motrica), in primul an de viata aceasta este oscilanta; initial domina cateva forme primare de ambidextrie; conform V. Horghidan (2000), s-a constatat activismul accentuat al bratului drept. Dupa 1 an, incepe sa se manifeste, la majoritatea copiilor asimetria de dreapta, care se accentueaza odata cu inaintarea in varsta. In literatura de specialitate este pusa in evidenta o diminuare a prevalentei functionale stangi la prescolarul mare comparativ cu anteprescolar.

In ceea ce priveste lateralitatea (cunoasterea interiorizata a celor doua parti ale corpului), la 5 ani copilul diferentiaza stanga de dreapta, la propriul corp si in spatiu.

Procesul lateralizarii (ce se incheie in jurul varstei de 6 ani), se dezvolta in stransa interdependenta cu evolutia schemei corporale si evolutia congnitiva (in special dezvoltarea perceptiei spatio-temporale) si are o importanta deosebita in evolutia psihica a copilului. Acesta este pus in fata unei dihotomii fundamentale: stanga - dreapta, (alaturi de sus - jos, inapoi - inainte, feminin - masculin, trecut - viitor) . Acestea reflecta aspectele cele mai contradictorii ale fiintei umane - considera Annick de Souzenellle (1999) si, odata descoperite, constituie repere fundamentale ale organizarii psihice. Lateralitatea bine afirmata contribuie la formarea schemei corporale. Coloana vertebrala capata, o noua dimensiune: aceea de unificare a contrariilor.

CORPORALITATE SI ACTIUNE IN FORMAREA IDENTITATII

Comunicarea cu mediul si cu sine, eficienta actiunilor reflectata in eficienta adaptarii au drept conditie fundamentala constituirea unui model informational veridic despre propriul corp ceea ce se transpune in stapanirea corpului propriu, controlul constient voluntar, fina discriminare si utilizarea selectiva a fiecarui segment al lui.

Orientarea in coordonatele spatiale ale propriei realitati fizice (corporale) reprezinta un indicator al dezvoltarii psihice generale a copilului si al normalitatii constiintei de sine, a sistemului personalitatii.

Schema corporala se realizeaza in ontogeneza, ca rezultat al unui proces indelungat si stadial1 de prelucrare si integrare a informatiei. Principalii factori de care depinde evolutia schemei corporale sunt maturizarea, experienta traita de copil si influentele educative ale mediului.

In primul an de viata copilul dedica foarte mult timp descoperirii propriului corp. Inca din primele luni de viata, el incepe sa ia cunostinta de propriul corp pornind de la diversele actiuni de stimulare realizate de parinti (care il tin in brate, il imbaiaza, il mangaie sau ii fac masaj etc) - actiuni care, pentru copil au o rezonanta afectiva pozitiva - si pana la experienta durerii fizice (cazaturi, dureri de burta, aparitia dintilor etc).

In conceptia lui J. Piaget (1973), nou-nascutul raporteaza totul la corpul sau, ca si cum ar fi centrul lumii, dar un centru care se ignora, astfel incat subiectul actiunii nici macar nu constientizeaza sursa actiunilor sale. Acestea sunt lipsite de intetionalitate si sunt centrate pe corpul propriu (centrare care nu este nici voita nici constienta), in timp ce energia psihica este fixata spre exterior.

La 6 luni copilul manifesta interes pentru propria imagine in oglinda (stadiul oglinzii- J. Lancan).

Parintii au o influenta deosebita in evolutia copilului si doar prin faptul ca au o prezenta fizica. Inainte de aparitia permanentei obiectului, exista un sistem de reguli de relationare a obiectelor, in care "corpul celorlalti" exista intr-o maniera dinamica. De-a lungul procesului extrem de complex, inceput din aceasta perioada, de prelucrare a imaginii corpului altei persoane (prima fiind mama), copilul ajunge a-si cunoaste propriul corp si a-l diferentia de celelalte obiecte din mediu. In timpul contactului fizic cu alte persoane, el incepe sa cunoasca, pe langa elementele de schema corporala si starile emotive care acompaniza miscarea diferitelor persoane.

La 15 luni (la sfarsitul perioadei prelingvistice) indica elemente ale schemei faciale, putin mai tarziu le va denumi, impreuna cu alte elemente ale schemei corporale;

Odata cu inceputul functiunii semiotice si inteligentei reprezentative (18-24 de luni) se produce descentarea actiunilor in raport cu corpul propriu, considerarea acestuia ca pe un obiect printre celelalte, intr-un spatiu care le cuprinde pe toate.

Imaginea corpului incepe sa se formeze in mintea copilului, care devine din ce in ce mai constient de posibilitatile, dar mai ales de limitele sale. El incepe sa se cunoasca pe sine ca sursa sau chiar ca stapan pe miscarile propriului corp.

In aceasta etapa si de-a lungul intregului proces de formare a schemei corporale, copilul incepe sa-si dezvolte si capacitatea de a intelege raporturile in care se afla diferitele obiecte din mediu si raportul in care se afla propriul corp cu acestea: distinge ceea ce este realmente posibil sa faca, de ceea ce este sortit esecului . Dezvoltarea perceptiei spatiului, timpului si miscarii (despre care am discutat anterior) sunt profund implicate in acest proces. Multi copii in aceasta etapa a dezvoltarii manifesta un curaj deosebit, dar acest curaj este determinat de faptul ca ei nu au capacitatea de a evalua in mod corect caracteristicile spatiale ale mediului, viteza cu care se misca diferitele obiecte fata de propriul corp si viteza cu care se misca ei, disponibilitatile propriului corp. El trebuie sa dobandeasca posibilitatea de a confrunta propriile actiuni cu efectele pe care acestea le au asupra diferitelor obiecte din mediu.

Dupa o etapa in care se afla intr-o puternica legatura cu mama, interesul se concentreaza asupra propriului corp (caracter narcisist). In acelasi timp copilul realizeaza ca persoana sa este distincta de modelele parintilor. Atentia pe care copiii o acorda animalelor este trezita si de descoperirea diferentelor dintre propriul corp, corpul adultilor si al altor forme de existenta.

Spre 5 ani diferentiaza partea dreapta de partea stanga la propriul corp si in spatiu si la 8 ani poate sa transpuna si asupra altora; in perioada 5 la 11-12 ani se trece de la stadiul global-sincretic la cel de diferentiere si analiza.

La 11-12 ani cunoaste si individualizeaza in intregime schema corporala.   

ASPECTE ALE EVOLUTIEI COORDONARII IN ONTOGENEZA SI ORGANIZAREA RASPUNSURILOR MOTRICE

Evolutia coodonarii psihomotrice este conditionata, ca si in cazul psihomotricitatii, de integrarea interactiunii educatiei si maturizarii sinergice.

Nivelul coordonarii poate fi evidentiat prin nivelul organizarii raspunsurilor motrice.

Conform V. Horghidan (2000), organizarea raspunsurilor motrice este rezultanta a vectorilor : crestere, maturizare, invatare si se exprima "cantitativ - in achizitionarea si cresterea numerica a conduitelor motrice si calitativ - in diversificarea, dezvoltarea complexitatii, a posibilitatilor de combinare si utilizare intentionata si adaptativa a structurilor formate" 1

Copilul inca din primele zile de viata este capabil sa emita raspunsuri motrice reflexe, pe baza carora realizeaza o minima adaptare la mediu dar, care constituie si premise ale procesului complex al integrarii conduitei motorii . Conduita motrica eficienta, se caracterizata prin organizare interna (care presupune organizarea ierarhica a integronilor - conform M. Reuchlin, 1988) si finalitate (se supune scopului activitatii pe care o desfasoara subiectul) - si presupune o coordonare extrem de precisa si de complexa a unui numar foarte mare de contractii musculare diferite, precum si integrarea informatiilor senzoriale. Astfel, conduitele mai simple, prin integrare, genereaza conduite mai complexe. "In domeniul aplicatiilor educative, in procesul de invatare, se analizeaza elementele de program, se determina cunostintele aperceptive, adica deprinderile partiale dobandite, necesare unei achizitii globale" . De asemenea, in cazul organizarii raspunsurilor motrice la nivelul fiintei umane, elementele pot sa nu mai fie conduite direct observabile, "devenind conduite virtuale, potentiale, legate una de alta printr-o retea ipotetica, aleasa in asa fel incat sa faca functionarea integronului compatibila su faptele observate ( . ) De exemplu, un sistem integrat de conduite reale - coordonarea unor obiecte - poate avea ca produs structura operatorie a serierii, care este o conduita virtuala" .

Finalitatea integrarii conduitelor este adaptarea la mediul natural si social, cu o eficienta cat mai ridicata. Aceasta inseamna cost redus (consum de energie psihica si nervoasa, cheltuieli de timp sau materiale) si efect maxim. Astfel, deprinderile motrice (acte motrice invatate) ce se caracterizeaza, in conceptia lui M. Epuran (1976), prin "indici superiori de executie: coordonare, viteza, precizie, usurinta, plasticitate, automatizare", sunt o conditie a eficientei in planul activitatii corporale. Ele asigura maximum de reusita cu un cost minim, necesitand controlul episodic sau superficial al constiintei (P. Popescu-Neveanu, 1978).

Redundanta este o caracteristica a organizarii si integrarii conduitei motrice, exersarea fiind o conditie a perfectionarii gestului motric.

Tabelul 1. - Dezvoltarea motricitatii globale, a motricitatii fine si a coordonarii vizual-motorii intre 0 si 6 ani conform V. Horghidan (2000)