"Entitati psihice" rezultate din interactiunea personalitatii cu personajul

1 Personalitatea introvertita

Carl Gustav Jung a introdus pentru prima data in psihanaliza notiunile de introversiune si extraversie. Jung constatase ca diferiti indivizi manifesta un interes crescut pentru lumea exterioara in fata stimularilor careia reactioneaza exagerat, in timp ce altii sunt mai curand repliati asupra lor insisi, fiind influentati mai ales de ideea sau perceptia pe care o au despre un obiect, decat de obiectul real. In acest context, Jung distinge doua tipuri psihologice: introvertitul, la care domina tendintele Eului si extravertitul, la care domina tendintele "obiectuale" sau "obiective". "In viata cotidiana, primul se distinge printr-un caracter ezitant, meditativ, rezervat; nu renunta usor si prezinta intotdeauna in comportament, ceva defensiv. Al doilea se caracterizeaza printr-un comportament deschis, se pliaza usor, in functie de situatie si este foarte increzator in el insusi" (C.G. Jung, in J.-C. Filloux, 1991, pp. 99). El va denumi deci introversie, atitudinea individului ghidat in raport cu lumea, de imagini interne sau de ideea pe care si-o face despre lume, si extraversie, atitudinea celui al carui interes se concentreaza in special pe obiectul extern. Pornind de la teoria tipurilor jungiene, doua cercetatoare americane, Katharine Briggs si Isabel Myers-Briggs construiesc la inceputul anilor '60, indicatorul tipologic, care le poarta numele. Prin conceperea acestui instrument, la care, in plus fata de Jung adauga dimensiunea "preferinta" pentru una din functiile psihologice, autoarele aduc nu doar o viziune integrativa, ci si una dinamica, in abordarea personalitatii.

Modelul de personalitate propus de Eysenck inspirat din teoria jungiana a tipurilor psihologice si din analiza factoriala a lui Cattell, se centreaza pe evidentierea a trei mari factori dimensionali ai personalitatii: extraversie, nevrotism si psihotism, fiecare fiind in relatie cu activitatile cerebrale. in viziunea lui Eysenck, extraversia corespunde unor caracteristici cum ar fi sociabilitatea, vioiciunea impulsivitatea. La polul opus se afla introversia. Teoria lui Eysenck are meritul de a fi facut puntea de legatura intre personalitatea normala si cea patologica. In 1990 John distinge polii extraversiei din modelul Big-Five, aratand ca polul negativ al extraversiei, trimite de fapt la trasaturi caracteristice personalitatii introvertite.

2 Personalitatea accentuata

Personalitatea accentuata, concept introdus de Karl Leonhard, in lucrarea Personalitati accentuate in viata si in literatura (1972/ 1979), se caracterizeaza prin trasaturi a caror intensitate depaseste media, ceea ce determina manifestarea pregnanta in plan comportamental a respectivelor trasaturi si, in consecinta, a exprimarii individualitatii.

Personalitatile accentuate nu sunt in mod necesar personalitati patologice, "accentuat" trimitand la "pronuntat", "pregnant", dar nu la anormalitate. tinand cont ca la nivel mediu normalitatea se exprima prin comportamente de serie, personalitatile accentuate ar trebui considerate anormale. Cu toate acestea, personalitatea care, printr-un specific individual se ridica deasupra mediei, nu trebuie exclusa din sfera normalului. "Personalitatea accentuata este caracteristica celor care poarta amprenta propriei individualitati" (K. Leonhard, 1979, pp. 12). Trasaturile accentuate sunt insusiri ale personalitatii care "indeparteaza" persoana de limitele normalului si o situeaza intr-o zona limita, de "trecere" intre adaptare si indaptare. Fara a fi nevrotice sau psihopatice, aceste trasaturi se intensifica mai ales in conditii defavorabile de viata, dar nu au consecinte psihopatologice, fiind in realitate mult mai putin numeroase decat ceea ce in realitate reprezinta "variatiile" lor.

3 Personalitatea instabila emotional (personalitatea borderline)

Actualele manuale de psihiatrie DSM-IV si CIM-10 pun un semn de echivalenta intre tulburarea de personalitate borderline (personalitate limita) si personalitatea instabila emotional. Elementul esential al tulburarii de personalitate de tip borderline il constituie un "pattern pervasiv de instabilitate a relatiilor interpersonale, a imaginii de sine, a afectelor si o impulsivitate accentuata, care incepe precoce in perioada adulta si este prezent intr-o varietate de contexte" (DSM-IV-TR, 2003, pp. 706).

Punctul de vedere pe care il infatiseaza George Ionescu in lucrarea Tulburarile personalitatii, este in schimb putin diferit de perspectiva descrisa in DSM si CIM. Autorul considera ca intre personalitatea borderline si personalitatea instabila nu poate fi stabilita o sinonimie (Ionescu, 1997). Tulburarea de personalitate de tip borderline prezinta o serie de elemente clinice comune cu tulburarea emotional-instabila, cum ar fi impulsivitatea, relatii interpersonale instabile, dar se distinge de aceasta prin sentimentul de "vid interior" si prin sentimentul inconsistentei identitatii. Tulburarea borderline se aseamana cu tulburarea histrionica, fiind ilustrata in plan clinic prin labilitatea dispozitiei si comportament manipulator, dar se deosebeste de aceasta prin conduita autodestructiva si sentimentul unei identitati inautentice. Instabilitatea psihica poate fi constatata mai ales in plan relational, profesional si sentimental, indivizii manifestand incapacitatea de a stabili relatii interpersonale autentice si durabile.

Psihanaliza postuleaza ca pentru a intelege organizarea limita trebuie studiate simptomele si trasaturile de personalitate semnificative, clinica mecanismelor de aparare, forta Eului, evaluarea metapsihologica a functionarii limita. Din punct de vedere psihanalitic, personalitatea limita se caracterizeaza prin instabilitate, prin polimorfismul tulburarilor psihice, functionare mentala defectuos organizata, comportand mecanisme de tip psihotic, fara a fi vorba in acest caz de psihoza si fara a exclude nevroza (C. Chabert et al., 1998, pp. 5).

4 Personalitatea ca si cum

In articolul Tipul de personalitate "ca si cum" (1942), Hélène Deutsch, reia una dintre tezele sale anterioare datand din 1934, referitoare la structurile als ob. Personalitatea ca si cum se caracterizeaza prin lipsa de autenticitate si originalitate. Se identifica usor dovedind remarcabile capacitati adaptative, dar identificarile nu sunt decat simple imitatii. Cauza aparitiei personalitatii ca si cum este lipsa caldurii si a afectivitatii (in special a celei materne) in primii ani de viata. Aceasta insuficienta se perpetueaza in dezvoltarea vietii afective si are repercusiuni asupra formarii Supraeului. Structura indecisa a complexului Oedip este progresiv abandonata, fara ca individul sa fi ajuns vreodata la formarea totala si unificata a Supraeului. Rezultatul acestei structurari deficitare a Eului este ca intre Eu si Supraeu contactele vor fi extrem de reduse, iar scena oricarui conflict va ramane undeva in exterior, ca la copil. Identificarea persistenta si supunerea neconditionata sunt cele doua expresii pasive ale adaptarii neconditionate la mediu si imprima personalitatii, trasatura de indecizie. In cazul personalitatii ca si cum, apare o tulburare profunda a procesului de sublimare, precum si esecul in realizarea sintezei diferitelor identificari infantile, intr-o singura personalitate. Personalitatea ca si cum poate sa ia aspectul unei masti ce ascunde o grava maladie, caracterizata, pe de o parte, de "un vid afectiv si moral" (generat de: absenta unei vieti afective sau a unor principii morale, de sugestibilitate ridicata si de tendinte agresive mascate de pasivitate, ce se pot converti cu usurinta in rautate) si, pe de alta parte, de prezenta unui "nucleu schizofreniform" (generat de conflictele dintre diferitele identificari ale Eului). Personalitatile ca si cum, nu fac parte din formele obisnuite de nevroze si sunt prea bine adaptate la realitate pentru a fi psihotice, dar prin particularitatile lor, contribuie in mare masura la cercetarile din psihologia Eului.

"Lipsit complet de caracter", fara principii, moralitatea indivizilor ca si cum, idealurile, convingerile lor, constituie simple reflexe ale aspiratiilor si opiniilor celorlalti indivizi, fie buni sau rai. Atasandu-se cu mare usurinta grupurilor sociale, etice si religiose, ei cauta sa dea continut si realitate vidului lor interior, sa dea un sens existentei, prin mijlocul unei identificari. Adeziunea entuziasta la un anumit punct de vedere, poate fi rapid si total inlocuita cu o alta, fara cea mai mica modificare interioara, pur si simplu, ca o simpla regrupare intamplatoare a cercului de relatii.

5 Personalitatea falsa

Presupunand existenta unei simetrii intre structura si tipologia personalitatii si structura si tipologia Eului, ni s-a parut evidenta ca explicarea si interpretarea uneia din aceste "realitati" psihice sa fie valabila si aproximativ echivalenta in cazul celeilalte. Tinand cont de unul dintre cele mai simple principii logice, cel al tranzitivitatii, am considerat ca descrierea unui anumit tip de Eu s-ar suprapune grosso modo, unui anumit tip de personalitate. Ne-am oprit asupra conceptului de Sine fals, concept cheie in lucrarile lui Donald Woods Winnicott, unul dintre reprezentantii cei mai importanti ai psihologiei Eului. (Conceptul de Sine este folosit in sensul definit de psihologia Eului, aceea parte a Eului care desemneaza constiinta de sine a unui individ.) Sinele fals are o natura defensiva. Functia sa defensiva il face sa semene unei masti care disimuleaza Sinele adevarat oricare ar fi caracterul acestuia. Sinele fals constituit pe baza identificarilor cu rolul de a proteja Sinele adevarat, nu poate fi total iluzoriu, si nici nu poate fi confundat cu persoana reala. Sinele fals reprezinta stratul socializat al individului, cu rol selectiv si protector in raport cu stimularile realitatii interne si externe. Indivizii care prezinta "false personalitati", organizate in jurul Sinelui fals au o rigiditate defensiva extrem de puternica. Exista mai multe tipuri de Sine fals ce se distribuie pe un continuum variind de la normal la patologic. In stare de sanatate, Sinele adevarat se lasa descoperit. In cazuri normale sau benigne, Sinele fals este reprezentat prin orice organizare ce constituie o atitudine acceptabila din punct de vedere social, dar care presupune si o anumita rezerva. O mare parte din Sinele fals se transforma in capacitatea individului de a renunta la procesele psihice primare, in scopul de a obtine o pozitie sociala, care nu poate fi atinsa si mentinuta de Sinele adevarat. In asemenea situatii, Sinele fals indeplineste mai ales o functie adaptativa.

La fel ca si in cazul personalitatii ca si cum, conceptul de Sine fals a dat nastere unei noi entitati nosografice : aceea de functionare sau stare limita, motiv pentru care foarte multi dintre indivizii cu "personalitate falsa" sunt diagnosticati ca avand tulburare de tip borderline sau fiind personalitati borderline (Chabert et al., 1999, in F. Couchard, 2001, pp. 20). De asemenea, Sinele fals este adesea confundat cu o alta categorie nosografica, si anume, cu personalitatea narcisica. Winnicott considera ca narcisismul patologic ascunde individul real. De fapt acesta este disimulat, ascuns, iubit in secret si protejat in interiorul Sinelui. Individul real sau cu alte cuvinte Sinele adevarat, este mascat (Winnicott, 1974, op. cit., pp. 97).

6 Personalitatea narcisica

In limbajul comun narcisismul desemneaza diferitele modalitati ale dragostei de sine. Narcisismul exprima comportamentul prin care individul se iubeste pe sine, altfel spus se raporteaza la propria persoana, in acelasi mod in care, de obicei se raporteaza la o fiinta draga. "A fi indragostit de sine insusi" este formula caracteristica a narcisismului, definind astfel narcisismul conform mitului grec al tanarului Narcis, fascinat de propria-i imagine. In egala masura, narcisismul reprezinta un fel de stare subiectiva, relativ fragila si instabila. Notiunile de ideal, in special de Eu ideal si de ideal al Eului, se fundamenteaza pe conceptul de narcisism.

Dedublarea, organizare nodala a narcisismului, atat de bine pusa in evidenta de Otto Rank, pe care o ilustreaza relatia cu dublul (Rank) si imaginea speculara (Lacan), se caracterizeaza prin bipolaritatea sa. Acest mod de organizare al personalitatii narcisice ar parea paradoxal fara interventia mecanismului psihologic de clivaj, predominant la acesti indivizi. Narcisismul este un concept cu "doua fete" contradictorii, un "Ianus bifrons" care reflecta aspectele normale si patologice ale iubirii de sine. Exista un narcisism "cotidian" ale carui aspecte benefice, fondate pe iubirea normala, "sanatoasa" fata de sine, permite dezvoltarea normala a iubirii obiectuale, ce reprezinta in egala masura, un mod de protectie psihica si somatica, dar si un narcisism "defensiv", cu consecinte patologice.

Conform descrierii CIM-10 (F60.8) personalitatea narcisica se caracterizeaza prin supraestimare de sine si a propriilor capacitati; sentimentul de a fi unica, nevoia de a fi recunoscuta ca fiind o "fiinta exceptionala"; nu suporta critica, cea mai neinsemnata observatie aducand grave lezari ale imaginii de sine, cunoscuta sub sintagma de "rana narcisica". Personalitatea narcisica manifesta un sentiment de superioritate in raport cu ceilalti, aroganta, nevoia de a fi admirata si lipsa de empatie; poate manifesta delir de grandoare, considerand ca face parte din categoria celor "alesi", carora li se cuvine orice. Narcisicul se deosebeste de antisocial prin "grandoarea" sa, tendinta de a-si exagera talentul, si de a se considera ca fiind unic si superior (Gunderson, 2001) si de personalitatea borderline prin aceea ca, nu se indoieste de nimeni si de nimic, cu atat mai putin de "valoarea sa iesita din comun" (indivizii cu borderline sunt coplesiti de indoieli). Pentru narcisic celalalt nu are valoare, acesta fiind doar un instrument folosit pentru a-si flata Eul sau nemasurat, "grandios"

7 Personalitatea multipla

Cunoscute sub denumirea de "sindrom de personalitate dubla sau multipla", "tulburare de identitate disociativa", "personalitati alternante", "clivaj al Eului" sau "diviziune subiectiva", din totdeauna fenomenele de disociere a personalitatii au exercitat un efect magic, fascinandu-i in egala masura, atat pe savanti, cat si pe profani. Fenomenele disociative, si cel mai spectaculos aspect al acestora, sindromul personalitatii multiple, constituie un domeniu de studiu vast si complex, care releva ca "difractia" personalitatii umane. Disocierea poate fi prezenta la fiecare individ uman "normal", care ar prezenta tendinte mai mult sau mai putin disociative, ocupand astfel pozitii diferite de-a lungul unui continuum linear, in timp de "multiplii" ar fi cei mai "disociati" dintre toti; ei se situeaza la punctul extrem al acestui continuum care reprezinta ceea ce se numeste in limbajul actual de specialitate: tulburare de identitate disociativa (I. Hacking, 1998, pp. 44).

Problematica personalitatii multiple este diferit abordata in diverse culturi. De exemplu, in cultura nord-americana, puternic marcata de monism, la inceputul anilor '80, apare o adevarata "epidemie de personalitati multiple". Statisticile arata ca, daca in anul 1972, personalitatea multipla era considerata o "simpla curiozitate", in schimb in 1992, fenomenul cunoaste o adevarata expansiune in mediul clinic, unde se inregistreaza peste 6000 de cazuri de acest gen. Dimpotriva, in cultura clinica francofona, chiar si in versiunea sa "lacaniana", ce insista in special asupra "diviziunii structurale a subiectului", abordarea tulburarilor disociative, nu a cunoscut aceeasi amploare. O posibila explicatie cu privire la propagarea fenomenului "personalitatii multiple", in SUA, revine "intensificarii" productiilor hollywoodiene legate de acest subiect, precum si rolului talk-show-urilor televizate, care satisfac gustul pentru bizarerie al publicului. Cazurile de personalitate multipla care suscita actualmente un interes deosebit in SUA, ridica intrebari cu privire la mecanismul de clivaj si la locul pe care il ocupa acesta. De aici, a aparut o noua perspectiva asupra notiunii clasice de disociere. Avand un sens exclusiv descriptiv, ea se distinge de mecanismul fundamental din schizofrenie (Spaltung), descris de Bleuler in 1911. Aceste tulburari sunt in relatie cu evolutia culturala a isteriei.

Personalitatea multipla devenita in actualele manuale de psihiatrie tulburare disociativa de identitate, este inclusa in cadrul "tulburarilor disociative ale functiilor normal integrate", cum ar fi tulburarile de identitate, memorie, constiinta, perceptia mediul ambiant (cf. DSM-IV). Pentru unii autori, conversiunea este o tulburare disociativa (C. Chabert, 1998, pp. 42-43). Trebuie notat ca, tulburarile disociative astfel definite, nu au un caracter patologic prin ele insele, dar pot gasi un loc in cultura, in experienta religioasa. Ele nu implica nici suferinta, nici alterarea functionarii psihice si nici nu necesita ingrijire (spre deosebire de cazul starilor limita si al altor tulburari in care sentimentul de identitate este afectat, considerate de numerosi autori, cazuri speciale).

DSM-III, defineste personalitatea multipla ca fiind: "tulburarea de personalitate caracterizata prin existenta la o persoana a doua sau mai multe personalitati sau stari de personalitate diferite, care detin pe rand controlul total al comportamentului individului" (DSM-III-R, 1993, pp. 285).

Personalitatea multipla a fost adeseori asimilata psihozei maniaco-depresive in care alternau faze de depresie, de manie si de stabilitate. Conform opiniei unor autori aceasta entitate nosografica apartine tulburarilor disociative din cadrul nevrozelor isterice. in SUA, datorita DSM-IV, personalitatea multipla a devenit o "tulburare disociativa de identitate" care seamana cu clivajul personalitatii isterice. Incepand cu DSM-IV (1994), termenul de personalitate multipla dispare din manualele de psihiatrie, aceeasi entitate nosografica fiind denumita: tulburare de identitate disociativa. Allen Francis si Michael First sunt cei care propun urmatoarea definitie a personalitatii multiple: "elementul esential al tulburarii de identitate disociativa il constituie prezenta a doua sau mai multe personalitati sau stari de personalitate sau identitati distincte care iau in mod recurent controlul asupra comportamentului. Perturbarea nu se datoreaza unor cauze patologice usor decelabile vizibile sau efectelor fiziologice provocate de administrarea unor substante" (DSM-IV-TR, 2003, pp. 526).

8. Personalitatea convertita

Convertirea indivizilor, fenomen situat in limitele normalului, avand la baza principiul "modularizarii" personalitatii, apare ca o forma de adaptare la schimbarile sociale, putand fi ea insasi motorul transformarilor in plan social. Vazuta sub acest unghi, al schimbarii sociale, convertirea indeplineste o alta functie sociala care nu mai este adaptativa, ci revolutionara. Mecanismele cele mai intime ale convertirii actioneaza la nivelul individului, fiind in acelasi timp, o schimbare de apartenenta si o schimbare de identitate. Este o schimbare psihologica de mare amploare. In fenomenul de convertire, se pot distinge doua tipuri de schimbari (Laurens, 2002, pp. 77): schimbarea manifesta (imediata, publica) si schimbarea latenta (temporizata, privata, indirecta).

Desi se bazeaza pe fenomenul de disociere, convertirea nu este un fenomen patologic. Eul nu mai este un element unificator, ci poate prezenta mai multe "fatete". Cea mai puternica disociere a sa (situata totusi in limitele normalului) consta in interiorizarea, in paralel, a mai multor universuri sociale. Personalitatea ca tot unitar, aflat intre doua sisteme stabile traieste un conflict foarte intens, care marcheaza profund unitatea existentiala a individului. Fara conflict, convertirea nu este posibila. Principalele motive care duc la convertirea individului pot fi: credinta, oportunismul sau conformismul.

Convertirile sunt schimbari de pozitii sau de roluri, in vederea conformarii sociale, schimbari orientate adesea spre idealul Eului. Din punct de vedere sociologic, acest tip de convertire, realizat in vederea atingerii idealului Eului si, implicit in vederea conformarii sociale, pare un lucru destul de logic, pentru ca, in final, conduce individul spre intarirea unitatii personalitatii sale, spre o crestere a stimei de sine si spre o corecta conformare la regulile si normele sociale. Altfel spus, are un rol integrator. Starile psihologice ale convertitului se pot explica deci, sociologic, printr-o logica a conformismului, si psihologic, prin rezolvarea unui conflict intern, produs de diferenta dintre Eu si idealul de Eu, care a generat acel sentiment negativ fata de sine insusi .

Din punct de vedere psihologic, convertirea dovedeste un lucru afirmat cu claritate, de Nietzsche in scrierile sale: "identitatea este o mare iluzie", dupa cum "conceptul de "individ" este fals", pentru ca, de fapt, "noi suntem o pluralitate ce se construieste pe o realitate imaginara".