Diviziunile eticii

Diviziunile eticii

In cadrele unei Etici generale (structurata in : teoria generala, axiologia morala, etica normativa si moralitatea), distingem o serie de componente, intre care:

Istoria eticii - o istorie a doctrinelor morale, ce s-a dezvoltat de la primele abordari ale problematicii morale in filosofia antica pina la determinarile reflexiei etice in continuu reviriment in sec. XX avindu-si sursele in dezvoltarea filosofiei analitice, analiza limbajului moral si interesul fata de sistemele logice nonclasice, cadru de reliefare a insemnatatii obiectului de studiu al Eticii: morala. Propriu-zis, este istoria eticii sub aspect teoretic, dar si practic, in traditia filosofica cultivata de-a lungul secolelor, precum si in ceea ce - urmare mai ales a marilor curente de opinie din anii 60 - 70, astazi este desemnata a fi "etica aplicata", cum au numit-o filosofii anglo-saxoni care se afla la originea ei. Istoria eticii ofera marturii elocvente epntru cursul aceste discipline care a trecut tot mai mult in sfera analizei rationale, a discutiei, a argumentarii, a fundamentarii coerente in discursul reflexiv; este trecerea de la abordarea cu caracter general, de la enuntarea unor valori si principii generale.

Metaetica - teoria asupra Eticii; e expresie a dezvoltarii constiintei teoretico-etice, ce include metodologia cunoasterii etice - cu referire la principiile sau fundamentele moralei. Intr-o lucrare de referinta, La Morale et la science des moeurs, L.Levy-Bruhl a introdus termenul de metamorala prin care intelege "tot ceea ce e transcendent in raport cu realitatea morala data, si in chip necesar cu inteligibilitatea acestei realitati".

Sociologia morala / sociologia moralei - ce s-a conturat in legatura cu caracterul de stiinta sociala al eticii, fapt evidentiat inca din antichitate. De exemplu, scrierile lui Platon si Aristotel ofera elemente relevante pentru teoretizarile ulterioare referitoare la relatia eticii cu celelalte stiinte sociale, indeosebi: sociologia, politica, politologia. Cei doi reprezentanti de virf ai clasicismului antic grec au abordat eticul in perspectiva cunoasterii sociale, cu incidenta asupra problemei individ - colectivitatea / stat. Dialectica ideilor lui Platon dezvaluie o adevarata etica metafizica; binele reprezinta idea cea mai inalta atit pentru omul ideal, cit si pentru o organizare statala ideala, "republica ideala" fiind aparatoarea moralitatii, supremul ideal moral ce poate ajuta intru educarea societatii in sensul binelui metafizic. Aristotol consacra Etica in statutul de stiinta practica, avind ca scop cercetarea virtutii; nu atit pentru cunoasterea ei, cit mai cu seama pentru ca omul - "zoon politikon" - sa devina virtuos, pentru o practica a virtutii in societate. In prezent, sociologia moralei e socotita a fi, in cimpul epistemic, (si) una din sociologiile de ramura dominat "culturale".  De altfel, Sociologia, in identitatea ei de stiinta, presupune si luarea in considerare a tendintei omului spre bine sau rau, spre fericire sau nefericire etc. - valori morale; in fond, considerare a idealului pe care morala il aduce, concomitent cu reguli si principii de urmat pentru producerea progresului individual si social:

Psihologia morala / psihologia moralitatii - purtand mai mult asupra conceptiilor morale decat asupra actiunilor indivizilor, "psihologia morala este studiul judecatilor morale si al sistemelor carora le apartin". Ca diviziune a Eticii, apreciem ca are drept referential constiinta morala si conduita umana. In orice fenomen moral sunt implicate palierele psihicului omenesc sub aspectul al cel putin 3 operatii: cognitiva, apreciativa si normativa. Sunt 3 operatii ce se dovedesc implinite prin formarea de convingeri, si, in continuare, prin atitudine si comportament, prin activitate practica. Sub impulsul datoriilor, al normelor, se realizeaza conduita morala - reflectare a bunei cunoasteri, a judecatii si deliberarii, o optiunii pe baza simtului moral si a vointei libere. Capacitatile intelectiv-avectiv-volitive sunt factori esentiali de afirmare a moralei si de realizare a acesteia in act ca moralitate, implicand tripla raportare a omului in existenta cosmica: la sine / la propria constiinta; la semeni / in cadrul ansamblului social, al relatiilor interpersonale si al relatiilor cu diversele organisme si institutii; la mediul natural / cosmos;

Etica profesionala si, in legatura cu aceasta, deontologia profesionala  - reprezinta reflexia etica aplicata unui domeniu particular al activitatii umane, permitand examinarea aprofundata a problemelor concrete legate de exercitarea unei profesiuni. Ea vizeaza cu precadere un ansamblu de reguli de actiune, dar si analiza fundamentelor teoretice si argumentarea lor. In aceasta perspectiva, Deontologia Profesionala reprezinta doctrina privind studiul datoriilor ce contureaza cadrul de desfasurare a profesiei, precum si studiul normelor de reglementare a practicii profesionale. Se leaga in mod frecvent de notiunea de cod - cod de deontologie - prin referinta la valori etice si principii generale, la responsabilitati si indatoriri in raport cu variate domenii. Se cunosc etici si deontologii profesionale: medicala, juridica, militara, a omului de stiinta, a inventatorului, a gazetarului, inginereasca, a educatorului etc.; se au la baza reguli de conduita si moduri de comportament care sa sustina competenta profesionala;

Bioetica - este o cercetare normativa, ce reliefeaza exigentele etice in interventia biomedicala. Bioetica reprezinta cercetarea etica aplicata la problemele ce tin de viata omului in conditiile progresului rapid si complex al cunoasterii si tehnologiilor biomedicale. Termenul, aparut in anii 60 ai sec.XX in America de Nord, desemneaza disciplina ce studiaza aspectele deciziei morale in domeniul sanatatii. Bioetica acopera o realitae complexa, ce se impune tot mai mult in anii din urma, angajind un demers interdisciplinar, intr-o viziune situationala si prospectiva, in care "experienta tine loc de intelepciune".

Etologia - (notiune originala in gr. Ethos = obicei) reprezinta partea descriptiv-explicativa a Eticii. Totodata, s-a incetatenit ca o ramura a Zoologiei care studiaza obiceiurile si comportamentele animalelor. Paternitatea termenului e pusa pe seama a doi ginditori ai sec.XIX: englezul John Stuart Mill, promotor al utilitarismului in etica. Utilizeaza cenceptul etologi pentru a desemna stiinta deductiva a legilor care determina formarea caracterului, si care prin aplicatii practice ar oferi si un fundament stiintific artei educatiei. In prezent cuvintul etologie are un sens restrins, vizind "doar studiul comportamentului animal". Propriu-zis, "adesea termenul e folosit numai a indica ansamblul disciplinelor care studiaza comportamentul animal" - comportament individual si de grup. Contributii, in acest sens, adcu reprezentantii Scolii Obiectiviste (Lorenz, Tinbergen, Baerends) care dezvolta o conceptie distincta de cea a Psihologiei Animale. In principal, atentia este centrata asupra conduitei animale, a repertoriului comportamental in baza instinctelor, a datelor innascute, dar si  (behavioristii) in baza deprinderilor dobindite in functie de mediu, a experientei insusite, deci a capacitatilor de invatare in varietatea situatiilor.