Paradigme in interpretarea fenomenului si a actiunii educationale

Paradigme in interpretarea fenomenului si a actiunii educationale

Structurata sistemic intr-un ansamblu complex si diversificat de elemente si fapte ce interactioneaza in scopul realizarii unor multiple functii si finalitati social-umane, educatia indeplineste in plan conceptual si actional, epistemologic si praxiologic, atribute si conotatii semantice de natura pedagogica psihologica sociologica si logica, devenind, asa cum am mai precizat, obiect de studiu pluri si interdisciplinar. Prin multiplele sale valente si caracteristici, educatia devine un fenomen social fundamental in cadrul procesului devenirii umane si sociale, cu efecte multiple in plan social si individual. Din perspectiva praxiologica, cunoaste atributele specifice si esentiale ale activitatilor si actiunilor social-umane, neavand un scop in sine, ci un scop si finalitate bine instituita si instrumentata strategic si metodologic. Adaptand modelul praxiologic al educatiei, vom putea intelege mai bine structurile si functiile acesteia.

Ca fenomen social, educatia reprezinta un ansamblu structurat de relatii si un anumit mod de organizare institutionala, suficient de conturate pentru a putea fi descrisa si explicata stiintific, putand  fi analizata din cel putin trei perspective-paradigme:

epistemologica;

ontologica;

praxiologica.

Paradigma epistemologica

Este perspectiva care permite analiza conceptuala si semantica riguroasa a acestei categorii si chiar o definire operationala cu sensuri, atribute si semnificatii functionale si structurale bine precizate. Astfel, educatia devine obiect de studiu si analiza metodologica a stiintelor educationale, in speta a pedagogiei, psihopedagogiei si sociologiei educatiei. La acestea am adaugat o asa numita "epistemologie pedagogica si logica educationala", discipline si ramuri stiintifice in curs de constituire, deci cu o existenta mai mult virtuala decat una propriu-zisa. Educatia, pe langa faptul ca este un fenomen obiectivat, devine, sub raport epistemologic si logic, o principala categorie ce sta la baza explicarii si interpretarii altor fenomene din sfera actiunilor umane. Tot ceea ce intreprinde si a intreprins omul si umanitatea, este rezultatul educatiei si al cunoasterii. Putem afirma fara echivoc ca educatia este alfa si omega existentei individuale si sociale, a staticii si dinamicii sociale. Prin ea contribuim la cresterea si dezvoltarea fizica si psihica a tinerei generatii, in ultima instanta, ea devine vectorul in paralelogramul fortelor ce mentine ordinea si echilibrul social. Si din acest punct de vedere educatia capata conotatii semantice si epistemologice deosebite, relevandu-se ca un fenomen social fundamental in planul activitatii sociale si umane.

Paradigma ontologica

Prin aceasta perspectiva  surprindem determinarile social-umane ale educatiei, ea neputand sa se realizeze in afara unor suporturi materiale - a unui spatiu social adecvat actiunilor intreprinse de catre agentii educationali. Avem in vedere structurile educationale, formale si informale, prin care se realizeaza educatia si procesul de invatamant. Se stie ca invatamantul este o structura ce se materializeaza prin forme institutionalizate cu o organizare specifica ce implica mecanisme si legitati cu caracter psihopedagogic si psihosociologic, avand deci o logica interna proprie.

Totodata, elementele si componentele procesului de invatamant si ale fenomenului educational cad sub incidenta unor determinari sociale, socialul punandu-si amprenta asupra idealului educational prin finalitatile educationale, prin ceea ce realizeaza societatea sub raport material si spiritual, actional si informational.

Paradigma praxiologica

Din aceasta perspectiva educatia este evaluata in primul rand ca activitate educationala, raspunzand unor comandamente si cerinte sociale majore convergente acestui ideal, ele fiind concretizate in obiective cu caracter social, colectiv si individual. La nivel macrosocial se desprinde o asa numita "nevoie de educatie sau necesitate sistemica", Hainaut (1981) ce defineste si delimiteaza un anumit nivel al necesitatilor de educatie si instruire, deci o motivatie sociala si o anumita "cerere de educatie", obiectivata in ansamblul aspiratiilor si idealurilor exprimate de indivizi, in speta de elevi si/sau parintii acestora, convergente si materializate in capacitati si competente corelative functiilor si profesiilor pentru care isi exprima optiunile si se pregatesc tinerii prin intermediul educatiei.

In ceea ce priveste perspectiva praxiologica, educatia indeplineste, asa cum am aratat, mai multe functii, relevate si obiectivate in continutul praxiologic al acesteia. Este deci o actiune social-umana cu un caracter practic-aplicativ, ce implica in mod necesar o baza logistica functionala si gestionarea acestora alaturi de resursele umane si organizational-institutionale.

Caracterul praxiologic al educatiei, deriva in primul rand  din functia sa instrumentala coroborata cu scopul si finalitatile sale. Prin formele si functiile sale, conduce in mod nemijlocit la pregatirea profesionala a tinerei generatii, in ultima instanta, asigura reproductia sociala a fortei de munca, in afara careia echilibrul si dinamica sociala nu ar putea fi concepute si exista. Are, deci, un caracter necesar si logic devenind, totodata, un factor de schimbare ce vizeaza atat prezentul cat si viitorul societatii si umanitatii. Puncte de referinta asupra educatiei si schimbarii le regasim in lucrarile lui Iacob (1996) si Salade (1995). Asupra rolului educatiei in schimbarea atitudinilor si comportamentelor vom insista si noi intr-un capitol separat al lucrarii.

Caracterul si functia praxiologica si actionala ale educatiei deriva si se exprima totodata prin dubla sa functionalitate: informativa si formativa. Din perspectiva informativa, educatia realizeaza si se defineste ca a fi un transfer cognitiv-informativ, teoretic si practic, al unor generatii catre alte generatii in vederea formarii personalitatii si a integrarii socio-profesionale, in scopul desfasurarii unor activitati social utile si a progresului social.

Din perspectiva formativa, educatia vizeaza cu precadere individul - partea si nu intregul. Daca dimensiunea informativa are mai mult un caracter holistic si relativ omogen, generalizabil fiind, cea formativa are mai mult un caracter individualizabil, pe fondul relatiei parte-intreg - partitiv - si nu invers, - diviziv -, ca raport intre intreg si parte. Are, asadar, un caracter taxonomic si nu unul holistic

Desigur, predominanta rolului formativ al invatamantului implica restructurari in plan conceptual, actional si metodologic. Din aceasta perspectiva se impune transformarea caracterului reproductiv al invatamantului in unul productiv, care evident, va facilita procesul adaptativ si integrativ al indivizilor in structurile sociale si profesionale, in ultima instanta in actiunile sociale ce le vor intreprinde.

Din perspectiva structuralista si praxiologica, ca actiune, educatia presupune ea insasi o anumita structura, fiind abordata mai ales sub raport structuralist-functionalist. Un model cunoscut in abordarea educatiei din acest punct de vedere il regasim la cunoscutul sociolog american, T. Parsons, model care cuprinde in structura sa elemente care prezinta un interes deosebit si pentru analiza intreprinsa de noi. In conformitate cu acest model, actiunea umana si implicit educatia, raspund intotdeauna unor imperative functionale, implicand in structura lor mijloacele si scopurile actiunii, in speta ale educatiei.

Printre elementele configurationale ale acestui model, asa cum sunt prezentate ele in schema de mai jos, rezulta ca in structura actiunii sunt cuprinse anumite obiecte sociale (ceilalti indivizi, agentul insusi, atunci cand raportarea se face la propriul comportament trecut, dar si prezent si viitor), materiale (conditiile si mijloacele actiunii), culturale (sunt reprezentate de ansamblul ideilor, credintelor, simbolurilor sau al valorilor la care agentul se raporteaza ca la niste obiecte situationale si nu ca la elemente internalizate ale propriei personalitati), o anumita situatie actionala, precum si anumite standarde de evaluare ale actiunii-educatiei

In ceea ce priveste situatia actionala, care prezinta un interes mai mare analizei noastre, aceasta se exprima prin ansamblul trebuintelor, impulsurilor, inclinatiilor agentului actiunii in urmarirea si realizarea satisfacerii acestora, ceea ce in limbajul de specialitate este exprimat si reprezentat prin aspectul catectic al actiunii. Pe de alta parte, actiunea este determinata de cunoasterea modalitatilor posibile de a actiona, ceea ce semnifica aspectul orientativ sau cognitiv al actiunii. Relatia dintre aceste doua aspecte presupune o optiune, o alegere intre alternative, prin aceasta fiind desemnat aspectul evaluativ al actiunii, si unde sunt implicate de fapt si standardele elaborate dupa care actiunea se deruleaza intr-o maniera sau alta, in functie de situatia actionala specifica, adica de substratul motivational ce orienteaza si dinamizeaza actiunea, in cazul nostru educatia. Din cele prezentate  mai sus rezulta ca in structura educatiei exista atat elemente rationale, fiind binecunoscut din acest punct de vedere postulatul rationalitatii, al actiunii si educatiei, cat si elemente nonrationale, cele ce desemneaza procesele psihice reglatorii, in mod deosebit motivatia si afectivitatea.

Sub raport configurational si din perspectiva paradigmei structuralist functionaliste a sistemului actiunii, (dupa Parsons), acesta este reprezentat in conformitate cu schema de mai jos:

Acest model, notat simbolic prin initialele elementelor componente, AGIL, priveste atat scopurile (GI) cat si mijloacele (AL). Imperativele AG privesc raportul actiunii educatiei cu exteriorul (mediul inconjurator - societatea), pe cand celelalte componente (LI) se refera la mediul social intern, adica la cultura organizationala exprimata, concretizata prin norme, valori, credinte, simboluri, atitudini etc. Parsons construieste o lista de variabile structurale (totalizand patru asemenea variabile) care se refera la orientarea subiectului (actorului) fata de obiectul actiunii, denumite variabile structurale de atitudine sau de orientare fata de obiect, notate simbolic cu a, prin acestea desemnand: neutralitatea afectivitatea specificitatea si difuziunea, si variabile structurale ale modalitatii obiectului simbolizate prin m, si care vizeaza: universalismul particularismul performanta si calitatea

Din cele prezentate pana in prezent rezulta ca educatia poate fi definita ca un sistem organizat si coerent de actiuni si activitati prin care se realizeaza transmiterea si asimilarea cunostintelor, informatiilor teoretice si practice - aplicative, necesare in formarea si dezvoltarea unor calitati si trasaturi de personalitate care implica unele strategii si tehnologii didactice in scopul realizarii obiectivelor formulate, in esenta a devenirii individului si societatii.