Problematica obiectului de studiu al geografiei

PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL GEOGRAFIEI

1. Definirea geografiei ca stiinta

1.1. Cerinte ale definirii stiintei geografice.

Geografia este un domeniu consacrat al cunoasterii, inca din antichitate, care s-a impus, in "constelatia" stiintelor propriu-zise, in perioada timpurie a epocii moderne (pe la jumatatea sec. al XIX-lea). Ca oricare alta stiinta si geografia trebuie sa raspunda unor exigente teoretice menite sa-i asigure un statut stiintific cert, legitim si unanim recunoscut. In acest scop este necesar ca stiinta geografica sa formuleze propriile puncte de vedere cu privire la urmatoarele aspecte:

- precizarea obiectului de studiu (cu respectarea conditiei de nesuprapunere peste obiectele/preocuparile altor stiinte);

- definirea domeniului stiintific, prin relationarea obiectului cu scopul cunoasterii, implicit elaborarea unui enunt concis si relevant in aceata privinta (definitia stiintei);

- edificarea, unui sistem propriu de reprezentari stiintifice (notiuni, categorii, legi, teorii), consecvent utilizat, compatibil cu sistemul general al stiintei si perfectionat pe masura progresului cunoasterii;

- formularea unui punct de vedere propriu in privinta modului de cercetare a problemelor studiate;

Vechimea geografiei ar sugera, la prima vedere, existenta unui consens larg cu privire la satisfacerea criteriilor de mai sus. Insa, urmarind felul in care aceste repere fundamentale sunt precizate in lucrarile geografice de referinta, mai vechi si mai noi deopotriva, vom constata marea diversitate a punctelor de vedere privitoare la obiectul, scopul si identitatea Geografiei ca stiinta. Pretentia la autoritate, dorinta de originalitate sau alte motivatii, au facut ca rationamentele si enunturile formulate cu privire la preocuparile geografiei si conceptele sale de baza sa difere sensibil, nu numai in functie de loc (tara, "scoala" geografica), perioada istorica ci, uneori, chiar si de la un autor, la altul. Acest fapt a facut ca asupra statutului stiintific al geografiei sa planeze, intr-o oarecare masura, ambiguitati si contradictii ce au condus, uneori, la perceperea neadecvata a domeniului de catre lumea stiintifica si publicul mai larg.

Pe langa motivatiile subiective, mentionate anterior, la aceasta situatie contribuie si cauze de natura obiectiva precum:

- complexitatea structurala si fenomenologica a realitatii geografice;

- modificarea in timp a conceptiilor definitorii de ordin filosofic, stiintific, politic si ideologic ce au influentat evolutia gandirii geografice;

- mutatiile de ordin social, economic, cultural, tehnologic etc.;

- redefinirea permanenta a comenzii sociale adresate stiintei (geografice).

Confruntarea cu aceste realitati si inerentele schimbari, firesti in dinamica de ansamblu a societatii, au ingreunat intuirea si definirea "liniilor de forta" ale cunoasterii geografice, au condus mereu la reveniri, redefiniri, "clarificari", delimitari si inevitabil, la complicarea nelucrativa a multor probleme.

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 1Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.2. Ipostaze ale perceperii Geografiei ca stiinta.

Perpetua redefinire si inconsecventele de ordin individual au facut ca Geografia sa fie, frecvent, perceputa neadecvat atat de catre specialistii din alte domenii, cat si de catre opinia publica. Dificultatea de a recepta un mesaj concludent si consecvent din partea geografilor, determina specialistii, apartinand altor domenii, sa considere Geografia drept un mixtum compositum de fragmente preluate din alte stiinte, articulate intr-o constructie impunatoare, dar subreda, si sa fie reticenti fata de utilitatea sa practica.

Opinia publica percepe si ea, frecvent, Geografia intr-o maniera unilaterala si superficiala. Acceptia frecventa este aceea de domeniu enciclopedic, susceptibil sa asigure, aparent desigur, o "solida" cultura generala, asociata, de unii, cu necesitatea de a memora nenumarate informatii referitoare la realitati naturale, sociale, culturale etc. (munti, ape, capitale, productii etc.) sau sa satisfaca un "hobby", datorita valentelor sale de a satisface curiozitatea cu privire la diverse "superlative geografice" ale Terrei. O explicatie a acestui fapt este si accentul deosebit pus, de catre geografia didactica, pe cunoasterea extensiva (enciclopedica) in conditiile subevaluarii sau ignorarii cunoasterii intensive (bazata pe generalizarea informatiilor in forme esentializate: notiuni, legi, teorii etc.). Desigur, informatia geografica de tip enciclopedic poseda valoare utila dar, neindoielnic, vremea descriptivismului a "apus" in stiinta si geografia a trebuit sa "reactioneze" la acest fapt.

Chiar si geografii insisi, sunt adeseori divizati de opiniile diferite asupra structurii domeniului sau cu privire la delimitarea si apartenenta diferitelor ramuri si discipline etc. De aici rezulta si tendintele centrifuge spre alte domenii stiintifice (geomorfologia spre geologie, climatologia spre fizica, geodemografia si geografia sociala spre sociologie etc.).

1.3. Necesitati de ordin teoretic

Diversitatea de interpretari, perceptii si preferinte ridica, inerent, problema stabilirii unui punct de vedere fundamentat asupra obiectului, structurii si statutului geografiei, in concordanta cu realitatile domeniului precum si cu cerintele si tendintele actuale din stiinta, in general. Intr-un asemenea demers clarificator, un rol deosebit revine disciplinelor geografice care integreaza faptele naturale cu cele sociale in studii de sinteza cu grad ridicat de generalizare. Acestea sunt, cu precadere, Geografia generala si Teoria Geografiei.

Problemele care trebuie evaluate si interpretate sunt in principal urmatoarele:

- relevarea marilor idei stiintifice care au jalonat istoria Geografiei si evaluarea critica a acestora (istoriografia gandirii geografice);

- stabilirea raporturilor dintre categoriile de fenomene geografice si enuntarea legilor care le exprima;

- descoperirea de noi concepte, legi si teorii;

- elaborarea teoriei structurale unificatoare a domeniului, indispensabila verificarii compatibilitatilor dintre obiect-concepte-metode-scopuri;

In capitolul urmator vom prezenta sintetic aspectele amintite.

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 2Problematica obiectului de studiu al geografiei

1. 4. Conceptii privind obiectul de studiu al geografiei

Uneori, incursiunile destinate rememorarii si evaluarii critice a ideilor stiintifice majore acumulate in istoria stiintei sunt considerate demersuri perimate, nefertile, intrucat ar opera cu informatii "uzate" care au fost deja valorificate sau clasate de catre sistemul stiintific. Presupunerea este falsa intrucat se ignora atat proprietatea de continuitate, de filiatie a ideilor si de dezvoltare arhitecturala a procesului stiintific, cat si valentele "discrete" ale unor idei stiintifice mai vechi care, la un moment dat, pot etala semnificatii inedite, nebanuite anterior.

W. Pattison (1964) distingea patru "traditii" majore, afirmate in Geografie inca din antichitate si cultivate alternativ in diferite ipostaze de-a lungul timpului. Ele sunt urmatoarele: traditia stiintei Pamantului, inceputa de Aristotel Stagiritul (384-322 i.Hr.), prin observatiile sale astronomice si indeosebi prin studierea proceselor atmosferice si hidrice; traditia om-natura (environmentala) ale carei baze le-a pus parintele medicinei, Hipocrate (460-377 i.Hr.), care argumenta menirea geografiei de a studia felul in care factorii naturali locali influenteaza temperamentul si caracterul oamenilor; traditia areala, initiata de Strabo (63 i.Hr.-25 d.Hr.), considerat, datorita descrierii unor regiuni, ca fiind parintele geografiei; traditia spatiala, deschisa de Ptolemeu (100-178 d.Hr.) prin perfectionarea proiectiilor cartografice. Aceste forme de abordare s-au ramificat, au inregistrat metamorfoze, chiar sublimari sau reveniri spectaculoase: Prin urmare, orice model, inclusiv cel de mai sus, este extrem de selectiv, idealizat si perfectibil. L-am retinut insa, ca suport (modificat) de abordare, in special datorita calitatilor didactice (simplitate si elocventa).

Urmarind retrospectiv ideile majore ale gandirii geografice moderne si analizand tendintele mai recente pot fi diferentiate urmatoarele traditii (conceptii) de referinta:

1.4.1. Traditia studierii Pamantului (ca intreg)

Consacrarea acestei vechi traditii ca stiinta moderna se datoreaza "parintilor fondatori" ai geografiei moderne, Al. von Humboldt (1769-1859) si K. Ritter (1779-1859). Prin contributiile lor stiintifice s-a constituit geografia catalogata drept "clasica", la a carei edificare au contribuit ulterior si alti savanti de seama (la inceputuri, de diferite formatii: istorici, geologi, botanisti etc.), germani (O. Peschel, Fr. Ratzel, F. von Richthoffen, A. Penck s.a.), francezi (E. Reclus, Paul Vidal de la Blache, Emm. de Martonne s.a.), englezi (H. J. Mackinder, J. Chisholm s.a.), americani (W. M. Davis, Helene Semple s.a.) rusi (V. V. Dokuceaev, I. P. Brounov s.a.) etc. si discipoli ai acestora, intre care s-au distins S. Mehedinti, intemeietorul geografiei moderne romanesti (discipol al lui Fr. Ratzel) si continuatorii sai, G. Valsan si C. Bratescu (discipoli ai lui A. Penck).

Adversari critici ai geografiei descriptive promovata de predecesori, ei si-au circumscris activitatea intr-un proces constient de edificare a unui nou domeniu stiintific, comparabil, prin importanta preocuparilor si spiritul minutios analitic, cu cele recunoscute anterior. Aplicarea legii cauzalitatii era considerata cerinta esentiala a discursului stiintific, iar Humboldt a ridicat explicatia cauzala a faptelor la rang de principiu metodologic fundamental in geografie.

Un alt aspect, definitoriu al abordarii clasice, era convingerea ca nu exista diferentieri conceptuale majore intre stiintele fizice si cele sociale. Prin urmare, geografia s-a dezvoltat la inceputuri ca stiinta unica avand un spectru larg de investigatie. Sub titulatura frecventa de Geografie fizica, ea studiaza forme si procese naturale, fosile, plante, animale, viata umana, urmarind coexistenta lor, modul de dispunere areala (im Raume, la Humboldt) conform relatiilor mutuale si cu toate celelalte fenomene, impreuna cu care, formeaza un intreg

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 3Problematica obiectului de studiu al geografiei

natural. Ideea organicista, de armonie, coordonare, coerenta, interdependenta a partilor in cadrul "intregului" devenise o veritabila metafora, indispensabila explicatiei cauzale.

Continuatorii lui Humboldt si Ritter, (sfarsitul sec. XIX-primele decenii ale sec. XX) s-au confruntat cu doua dileme majore:

I. Dilema referitoare la posibilitatile de adaptare ale geografiei la schimbarile impuse de procesul accelerat de specializare stiintifica, survenit la inceputul secolului trecut. In urma acestuia, s-au afirmat numeroase discipline (meteorologie, hidrologie, geomorfologie, pedologie, antropogeografie etc.) a caror existenta punea la indoiala "rostul" unei geografii a intregului Pamant, ale carui elemente componente erau oricum studiate (mai detaliat) de noile stiinte. De aici, au rezultat "reajustari" precum: restrangerea ariei de investigatie (de exemplu, limitarea la studiul "suprafetei" Pamantului); postularea originalitatii metodologice, in conditiile presupusei absente unui obiect propriu (argument evident depasit in prezent); "inventarea" de noi obiecte de studiu ce nu fusesera inca revendicate de catre ""(de ex. relatiile dintre geosfere, mediul geografic, relatiile om-natura s.a.).

II. Dilema privitoare la modul in care trebuie aplicat principiul cauzalitatii in studiul relatiilor om-natura, dilema sugerata de intrebarea: care este factorul determinant in respectivul binom?. In functie de raspunsul adoptat (fie natura, fie omul/societatea, fie ambele-dar cu moderatie), s-au conturat trei alternative principale: determinismul geografic (naturalism fatalism) ce postuleaza rolul decisiv al conditiilor fizico-geografice asupra factorului uman, posibilismul, expresie a determinismului moderat si voluntarismul (determinismul social), ce cultiva intr-o forma excesiva libertatea omului in raport cu mediul geografic a carui problematica este fie ignorata, fie total aservita intereselor umane.

In stransa legatura cu ambele "provocari", au aparut si autodelimitarile pe ramuri: geografia traditionala "unica", se cataloga tot mai mult drept "fizica", iar in 1922, L. Febvre lansa ideea "dualismului" geografic care s-a impus. indeosebi dupa al doilea razboi mondial, mai ales in geografia franceza, sovietica si implicit, prin constrangere ideologica, in cea a tarilor fostului spatiu totalitar controlat de Moscova.

Aceasta separare a demersului geografic in doua planuri paralele, de sine statatoare (fizic, respectiv socio-economic), a generat o ruptura profunda in gandirea geografica, a franat considerabil progresul stiintei, iar efectele sale se resimt si in prezent. S-a insistat pe aceste aspecte intrucat tocmai mutatiile, consemnate in cunoasterea stiintifica de la inceputul secolului XX, au condus la diferentierea principalelor forme de abordare ce definesc, in linii mari, structura epistemologica a geografiei moderne: abordarea fizico-geografica, umana, regionala si environmentala s.a.

1.4.2. Traditia geografiei fizice

S-a impus indeosebi datorita progreselor considerabile realizate de stiintele inrudite (geologie, geofizica, ecologie s.a.) reflectate si in avantul unor discipline geografice (geomorfologie, pedologie, climatologie, biogeografie etc.). Concomitent, s-au perpetuat ideile organiciste structurate in vaste lucrari de sinteza ce cultivau, sub diverse denumiri, conceptia invelisului geografic. Dominanta fizica a abordarii rezulta din faptul ca omul, desi nu este total exclus, este tratat drept component al biosferei, avand statut identic cu oricare altul. Accentul se punea pe stabilirea legaturilor dintre componenti (geosfere), a legilor ce guverneaza procesele si fenomenele din invelisul geografic; in schimb, relatiile om-natura prezentau un interes marginal. Conceptia despre invelisul geografic, cand ignorata cand reluata si revizuita, sub diferite denumiri, poseda numeroase valente utile din perspectiva sistematizarii cunoasterii geografice. La acest aspect ne vom referi ulterior

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 4Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.4.3. Traditia Geografiei umane

Dateaza din antichitate (Hipocrate), a fost reinnodata tot de catre "parintii fondatori" ai geografiei moderne, Humboldt si Ritter, care au pus bazele disciplinei in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Aportul lui Fr. Ratzel (continuatorul lui Ritter) la emanciparea Geografiei umane de sub cupola atotcuprinzatoare a geografiei (fizice) sistematice a fost considerabil. Scopul declarat al lui Ratzel a fost ca, prin cele doua volume ale lucrarii Antropogeografia (1882, 1891), sa puna studiul Geografiei umane pe baze stiintifice. Din pacate, generalizarea legitatilor biologice pe palierul antropic si idealizarile reductioniste nu au putut fi indeajuns argumentate. Deductiile speculative neverosimile sau interpretarile extreme, de sorginte ideologica, practicate catre de unii dintre continuatorii sai, au compromis aceasta directie si au facut loc unei mari diversitati de abordari: posibilismul, pozitivismul, radicalismul, behaviorismul, contextualismul cultural s.a.

1.4.4. Curentul sociologic

Nu constituie (inca) o "traditie" intrucat s-a conturat relativ recent (dupa 1970), mai ales in geografia occidentala, dar patrunde viguros, printr-un registru conceptual extrem de divers, in sfera abordarilor umane, regionale si spatiale, deopotriva. Filonul conceptual se afla in scrierile sociologice postmoderniste (de ex. cele ale lui D. Bell, J. Baudrillard, M. Foucault, D. Harvey s.a.) si indeosebi in ideile care radicalizeaza acceptiile despre spatiu, precum: "productia sociala a spatiului" (H. Lefebvre, 1974) sau "spatiul e societate" (A. Giddens, 1984). Modul in care sunt transpuse aceste idei in problematica geografiei este contradictoriu si discutabil. Desigur, nu se poate contesta ideea de "spatiu construit social" (care este un fapt indiscutabil) dar, a limita spatiul geografic exclusiv la ipostazele sociale, conduce la reductionism, nefast, asemenea dualismul geografic.

1.4.5. Traditia environmentala

Radacinile sale (moderne) se afla tot in antropogeografia ratzeliana unde, sub influenta evolutionismului biologic si a "organicismului", se cultiva ideea rolului decisiv pe care il detin factorii fizico-geografici in impunerea caracteristicilor oamenilor si ale vietii sociale. Discipolii lui Ratzel, adepti ai determinismului natural (de ex. Hellen Semple, 1930) au promovat environmentalismul. Acesta pune accent pe determinarile factorilor naturali, in special climatici, asupra omului si activitatilor sale. Judecatile primitive speculative (precum, "oamenii din regiunile cu clima calda sunt lenesi" . sau "schimbarile frecvente ale presiunii atmosferice fac ca oamenii din zona temperata sa fie . inteligenti" s.a.) au compromis intentiile de a pune acest curent pe baze stiintifice. In ultimele decenii, s-a impus relatia inversa, ce vizeaza cunoasterea determinarilor induse de om in mediul inconjurator, in special de pe pozitii ecocentriste (preocupate de protectia mediului si pastrarea capacitatii sale de sustinere a societatii, de alternativele conservare/valorificare) s.a., abordate in maniera multidisciplinara, indeosebi, de catre Stinta mediului.

1.4.6. Traditia Geografiei regionale

Punctul de vedere regional a pornit de la premisa ca faptele fizice si umane, deopotriva, relationeaza inseparabil intr-un context teritorial dat astfel incat, influentele exercitate de catre natura asupra societatii nu sunt, principial, diferite de cele pe care omul le transmite naturii. Aceasta ipostaza, a determinismului moderat in privinta relatiilor om-natura, a fost

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 5Problematica obiectului de studiu al geografiei

promovata de "parintele" Geografiei regionale, Paul Vidal de la Blache (1845-1918), care a rezumat-o in celebra sintagma "natura propune si omul dispune" Felul in care omul decide sa valorifice "zestrea" naturala existenta, se reflecta intr-un "mod de viata" specific, constituit in timp, prin contopirea in teritoriu a factorilor naturali, istorici, sociali, economici si culturali. Expresia sa materiala este "regiunea geografica", ce se va impune, tot mai mult, ca obiect de studiu al stiintei geografice. Mai tarziu, contributiile geografilor germani si americani (indeosebi F. von Richthoffen, A. Hettner, R. Hartshorne) vor conduce la o alta formula, foarte populara, cu privire la scopul geografiei regionale si anume: "studiul diferentierii areale ale caracteristicilor locale". Dupa 1950, disciplina a stagnat datorita contestarilor survenite in contextul efervescentei abordarii spatiale, care practic i s-a substituit. Incepand cu deceniul noua, asistam la relansarea Geografiei regionale in contextul actualizarii unor probleme complexe precum, teritorialitatea si identitatea socio-culturala, dezvoltarea regionala, amenajarea teritoriala s.a., la care, "traditia spatiala", in pofida arogarii pretentiei de "adevarata geografie", nu a furnizat raspunsuri convingatoare.

1.4.7. Traditia spatiala.

Initial, aceasta s-a impus prin elaborarile cartografice dar, incepand cu sfarsitul sec. XIX, aparitia unor modele de distributie spatiala a caracteristicilor vietii economice (precum cele elaborate de J. H. Thünen,

A. Weber, W. Christaller, A. Lösch s.a.; vezi unitatea de invatare nr.7) au atras atentia asupra aspectelor formale ale spatiului. Dupa anii `50, modelele de analiza locationala, referitoare la interactiunile dintre atributele spatiale precum pozitia, localizarea, distanta, conectivitatea, conexiunea, ierarhizarea etc. (W. Isard, F. K. Schaefer, W. Bunge, P. Haggett, L. E. Ullman s.a.), cele de difuziune spatiala (T. Hägerstrand), puternic formalizate, pareau sa fie "cheia" modernizarii discursului geografic clasic, descriptiv. Noua perspectiva cataloga "spatiul" drept concept organizatoric fundamental al geografiei, ea insasi fiind adeseori etichetata drept "stiinta spatiala". Ulterior, stingerea euforiei privind omnivalenta si caracterul esential al abordarii spatiale a fost benefica pentru repozitionarea acestui curent in calitate de demers metodologic fundamental utilizabil, deopotriva, in Geografia fizica, umana si regionala. Un rol important, in acest sens, l-au avut aparitia acceptiilor subiective despre spatiu (spatiu "perceput", spatiu "trait" s.a.), abstractizarea relatiilor spatiale prin modele choremice (R. Brunet, 1990), analiza sistemica a relatiilor spatiale (R. Bennet, R. Chorley, 1978; R.J. Huggett, 1980; I. Ianos, 2000, in geografia romanesca) s.a.

1.4.8. Traditia sistemica

S-a impus in geografie, indeosebi dupa 1970, in contextul adoptarii Teoriei generale a sistemelor de catre numeroase stiinte (vezi unitatea nr. 5). Initial, datorita aparentei simplitati a conceptului de "sistem", se credea ca noua teorie poate solutiona facil toate dificultatile de ordin teoretic. Drept urmare, s-a produs o veritabila "infuzie" de geosisteme, cu toate derivatele lingvistice posibile, care de multe ori dublau, chiar cu sensuri diferite, notiunile clasice deja consacrate (de ex. geocomplex/geosistem, geosfera/geosistem etc.). Acest fapt a condus la numeroase ambiguitati si inconsecvente in utilizarea conceptelor. Cele mai multe au decurs, fie din utilizarea in sens restrans a notiunii (atribuita unor situatii particulare), fie datorita ambiguitatii in ceea ce priveste distinctia dintre fenomenele geografice (versanti, bazine hidrografice, orase, unitati teritoriale etc.) si aceleasi realitati "modelizate", ca geosisteme, prin interpretare selectiva, generalizata si idealizata a structurii si relatiilor existente in mod real. In primul caz, operam cu obiecte si fenomene reale, concrete, in al doilea, cu reprezentari

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 6Problematica obiectului de studiu al geografiei

(modele, metode) ale acestora: geosistemul versant, geosistemul fluvial, (geo)sistemul urban, (geo)sistemul teritorial etc.

In concluzie, in cunoasterea geografica s-au afirmat o serie de conceptii dominante, unele devenind veritabile "paradigme" ce ghideaza gandirea. Este important sa subliniem faptul ca ele se manifesta (aproape fara exceptie) concomitent; doar ponderea fiecareia si formele sale specifice, difera in functie de timp (etapa istorica), loc (tara, scoala geografica), de scopul cercetarii si chiar de personalitatea autorului. Cunoasterea acestor aspecte este necesara in vederea intelegerii numeroaselor ipostaze in care a fost definita geografia ca stiinta., precum si la stabilirea unui punct de vedere obiectiv, argumentat, in concordanta cu stadiul actual al cunoasterii.

1.5. Obiectul si scopul geografiei reflectate in definitii de referinta

Din subcapitolul anterior, deducem cu usurinta ca, in contextul fiecarei "traditii", sau conceptii dominante, definitia geografiei ca stiinta a inregistrat formulari dintre cele mai diferite. Constanta a fost doar preocuparea de a raspunde cat mai elocvent la doua probleme: in ce consta obiectul studiat (?) si respectiv, precizarea sarcinilor ce revin stiintei in raport respectivul obiect (scopul). Spre exemplificare, vom prezenta o selectie de definitii de referinta, consemnate in istoria gandirii geografice, care reflecta fidel apartenenta la anumite sisteme de gandire si spiritul dominant al cunoasterii intr-un anumit context national, istoric, cultural, stiintific etc.

1. Al. von Humboldt, 1855: "Principala problema a Geografiei Fizice este de a determina formarea categoriilor de fenomene, legile care guverneaza relatiile dintre acestea, legaturile eterne care inlantuie fenomenele vietii cu cele ale naturii neanimate."

2. F. von Richthoffen, 1883: "Geografia este stiinta despre fata Pamantului si despre lucrurile si fenomenele ce stau in legatura cauzala cu ea".

3. S. Mehedinti, 1901: "Geografia este stiinta Pamantului considerat in relatia reciproca a maselor celor patru invelisuri atat din punct de vedere static (al distribuirii in spatiu) cat si din punct de vedere dinamic (al transformarii in timp)".

4. Paul Vidal de la Blache, 1902: "Geografia este stiinta locurilor, preocupata de calitatile si potentialitatile tarilor. Caracterul particular al unei tari este exprimat de totalitatea trasaturilor sale, de diversitatea sociala asociata cu diversitatea locurilor". Cunoasterea sa presupune "intelegerea felului in care faptele geografice se imprima asupra vietii sociale".

5. A. Hettner, 1921: "Geografia este stiinta corologica a Pamantului sau stiinta arealelor si locurilor terestre in termenii deosebirilor locale si a relatiilor lor spatiale"

6. Richard Hartshorne, 1959: "Geografia este disciplina ce cauta descrierea si interpretarea caracterului variabil, de la un loc la altul, al Pamantului ca lume a omului."

7. Max Sorre, 1947 "Geografia este o disciplina a spatiilor terestre. Prima problema a Geografiei umane este elucidarea raporturilor

Conceptia regionala

Conceptia umanista

Definitii diferite . de la o perioada la alta, de la un autor, la . altul

Conceptia organicista (a Pamantului ca intreg-holista)

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 7Problematica obiectului de studiu al geografiei

dintre om si mediu. Geografia umana este acea parte a Geografiei generale care trateaza oamenii si toate activitatile lor din perspectiva repartitiei acestora . descrierea stiintifica a peisajelor umane si distributia acestora pe glob".

8. Kalesnik S. V., 1959: "Geografia fizica studiaza invelisul landsaftic prin prisma componentei materiale, caracteristicilor, ritmului, sensului dezvoltarii acestui invelis, a diferentierii structurii in decursul dezvoltarii".

9. J. Tricart, 1972: "Geografia fizica "trebuie sa dea o vedere de ansamblu asupra mediului fizic si sa puna in evidenta maniera in care manifestarile vietii se insereaza in acesta si ii imprima principalele sale caracteristici"

10. I. Donisa, 1977: "geografia este stiinta (sistemul de stiinte) care studiaza sociogeosistemul ca formatiune complexa, cautand sa-i stabileasca componenta, structura, fizionomia si functionalitatea lui, legile care guverneaza legaturile dintre partile componente, evolutia partilor si a intregului sistem, precum si diferentierea lor spatiala".

11. R. Brunet, R. Ferras, H. Thery, 1992: "Una dintre stiintele fenomenelor societatii, Geografia are drept obiect cunoasterea activitatii umane de producere si organizare a spatiului".

1.6. Concluzii privind obiectul de studiu al geografiei

1.6.1. Mai multe obiecte, nici unul sau unul anume . ?!

Oricine se va "confrunta" cu noianul de definitii ale geografiei isi va pune, pe buna dreptate, macar doua intrebari: 1. Totusi, care este obiectul de studiu, dintre atatea variante (?!): planeta, geosferele, suprafata Pamantului, mediul geografic, regiunile, locurile sau alte areale ale fetei Pamantului, componente fizice, biotice, omul, legile sau relatiile dintre toate acestea, proprietatile (structura, dinamica, atributele spatiale etc., toate laolalta, doar unele, care anume, in ce conditii, altele (?) etc; 2. Optiunea existenta (exprimata) cu privire la obiect este, intr-adevar, cea valida sau, mai bine zis, putem opta, argumentat, pentru o anumita acceptie (definitie)?.

In legatura cu prima intrebare: toate aspectele amintite reprezinta, fara discutie, problematici studiate ale geografiei, dar dificultatea deriva din faptul ca, multe dintre ele, nu sunt studiate numai de catre Geografie. Pamantul, ca planeta, este studiat si de catre astronomie, geologie, geodezie etc., omul si procesele sociale, de catre antropologie, sociologie s.a., legile ce definesc majoritatea proceselor si fenomenelor geografice, de catre fizica, chimie s.a. Exista insa deosebiri majore in ceea ce priveste modul de abordare. Multe dintre stiintele care studiaza realitatea terestra sunt stiinte sistematice. Ele "decupeaza", din realitate, sectiuni relativ omogene precum: elemente chimice, substante, energii, categorii de obiecte si fiinte (roci, plante), interactiuni (relatii sociale, procese psihice, activitati economice etc.) pe care le studiaza analitic (minutios) si mai ales, de sine statator.

Conceptia "naturalista"

(fiz.-geogr.)

Conceptia

environmentala

Conceptia sistemica

Curentul sociologic

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 8Problematica obiectului de studiu al geografiei

In geografie, cunoasterea nu se poate limita la analiza. Cunostintele, obtinute prin analize sectoriale (pe componenti) trebuie corelate, integrate in rationamente si reprezentari care sa respecte (pe cat posibil) similitudinea si complexitatea asocierilor existente in mod real intre componentii. Metoda ce permite "reasamblarea" teoretica a realului se numeste sinteza, iar principiul care sta la baza sa este cel al integrarii. Prin integrare (spatiala, structurala etc.) in "sinteza", geograful "reconstruieste" unitatea teritoriala in care se manifesta proprietatile individuale ale componentilor. Semnificativ este aspectul ca el obtine ceva in plus: cunoasterea noilor proprietati, rezultate din interactiunea componentilor, ce impun teritoriului trasaturi specifice si valente suplimentare, a caror precizare si intelegere defineste, cu adevarat, specificitatea abordarii geografice.

Rezulta, ca "unitatea teritoriala" (ori spatiala), ale carei marimi, forme, structuri si fizionomii variaza spre infinit, reprezinta conceptul unificator pentru atat de diferitele preocupari ale geografiei. Esential este si faptul ca unitatile spatiale (sau complexele teritoriale) sunt "intreguri", de sine statatoare, dar ele interactioneaza si se integreaza ierarhic intr-o unitate teritoriala de maxima cuprindere: complexul teritorial planetar. Acesta este expresia concreta a "fuzionarii" numeroaselor "cautari", obiecte si obiective "partiale" intr-un singur obiect, integrat si integrator.

Cum denumim unitatea teritoriala globala, rezultata prin integrarea unitatilor locale si regionale, este mai mult o chestiune de traditie stiintifica sau chiar de preferinta personala. Putem opta pentru una din numeroasele notiuni cu sens echivalent, precum: invelis geografic, complex sau intreg teritorial (planetar, in cazul de fata) invelis terestru complex, invelis geosferic, invelis terestru superior s.a. Termenul "invelis geografic" are avantajul elocventei (exprima cel mai bine continutul), sub rezerva ca este impropriu pentru definirea domeniului: enuntul, Geografia este stiinta care studiaza invelisul geografic . este tautologic si inacceptabil, intrucat definitorul este identic cu definitul. De aceea, in ipostaza unui enunt referitor la obiectul geografiei, trebuie utilizat un termen echivalent.

Indiferent de notiunea utilizata, doua aspecte raman esentiale: a.) sensul de produs de sinteza, rezultat prin interactiunea geosferelor, materializat teritorial prin unitati/subunitati regionale si locale; b.) functia de integrare epistemologica, intrucat permite reunirea principalelor alternative metodologice (analitica, sintetica, spatiala, istorica, functionala etc.) intr-un ansamblu stiintific logic, coerent, susceptibil sa confere demersului geografic unitate, legitimitate, scop si utilitate, atribute indispensabile oricarei "stiinte"; In consecinta, "intregul teritorial, de la localitate la planeta" (V. Mihailescu, 1968) este deopotriva, "realitate concreta" si "concept", "obiect" si "tinta", aflat in centrul preocuparilor geografiei. In aceasta postura, cunoasterea invelisului geografic nu se poate realiza dintr-o singura perspectiva. Teritoriul este, concomitent, spatiu fizic si social, devenire, actiune, comportament, istorie etc. Toate aceste dimensiuni coexista si se manifestam atat ca "individualitati", cat si ca "prezente colective", subtil structurate si integrate in unitati complexe ierarhizate.

In virtutea acestor aspecte se poate desprinde raspunsul pentru cea de-a doua intrebare. Conceptia despre "invelisul geografic", indiferent de termenul echivalent utilizat, este principala optiune teoretica si metodologica cu privire la obiectul Geografiei. Ea permite pozitionarea logica a cunoasterii in raport cu obiectul si scopul cercetarii si solutionarea aspectelor contradictorii existente cu privire la aceasta relatie.

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 9Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.6.2. Invelisul geografic ca obiect de studiu integrat

Utilitatea si validitatea acestui vechi si actual concept sunt sustinute de aspecte precum:

- invelisul geografic este un ansamblu ierarhic integrat de unitati teritoriale. In functie de nivelul de analiza vizat ("intreg" planetar ori complexe teritoriale regionale si locale) se poate opera distinctia intre cunoasterea "generala" si cunoasterea "regionala";

- invelisul geografic poate fi cercetat sistematic, pe componenti, la scari diferite: planetara (litosfera, atmosfera, antroposfera, etc.), regionala/locala (relief, resurse minerale, climat, comunitati umane, sectoare economice s.a). Aceasta nu inseamna "multiplicarea" obiectului, intrucat, fiecare component (sau unitate teritoriala) este studiat ,concomitent, in calitate de "intreg" si "parte" a invelisului geografic. Prin urmare, Geografia studiaza geosfere, relatii geosferice, spatiale, environmentale etc., locuri, peisaje, areale regionale, populatia, economia, realitatile geopolitice etc., dar obiectul (integrator) ramane unul si acelasi: invelisul geografic. Delimitarea abstracta relativa a "obiectelor partiale" permite individualizarea disciplinelor specializate: Geomorfologie, Climatologie, Geodemografie, Geografia asezarilor omenesti etc.;

- conceptia integrata despre invelisul geografic raspunde necesitatii de a studia interactiunile dintre fenomenele fizice si cele sociale, economice, culturale etc. Chiar daca legile fizice sunt diferite de cele sociale si economice, geografia nu are drept obiect legile altor domenii; obiectul sau de studiu este "teritoriul", in care, tinand seama de diferitele legitati, trebuie sa identifice propriile sale legitati, specificitatea teritoriala conferita de modul in care se intrepatrund dimensiunile naturale, umane si tehnogene. Ignorarea acestui aspect si studierea realitatii doar pe baza legilor altor domenii, conduc Geografia pe pozitii nestiintifice;

- cunoasterea invelisului geografic nu exclude, ci presupune, determinarea atributelor diverse ale proceselor si fenomenelor ce alcatuiesc realitatea teritoriala. Prin urmare, parametrii si functiile spatiale, relatiile dintre diferitele categorii de procese si fenomene, dinamica acestora, modul de integrare sistemica a geocomponentilor in structuri complexe, dimensiunile umane perceptuale, comportamentale, sociale etc. nu sunt, in fond, decat fatete distincte, necesare si complementare ale demersului geografic. Toate, la un loc, converg si se reunesc in aceeasi unitate integratoare ce constituie obiectul cercetarii geografice: intregul teritorial, de la localitate la planeta. Chiar daca, unul dintre obiectivele amintite mai sus, sau altul, este etichetat drept "cel mai important", "singurul adevarat" etc., este limpede ca cercetarea geografica nu poate fi restransa exclusiv la problematici fizica, umana, spatiala, istorica sau oricare alta;

- conceptul permite si distinctia elocventa in raport cu notiunea de mediu inconjurator (environment), adeseori, si ea incorect "revendicata" drept obiect de studiu al Geografiei. Mediul inconjurator este doar o parte din invelisul geografic, vazut in ipostaza sa calitativa. Geografia are drept obiect invelisul geografic, dar acesta poate fi studiat si in calitate de "mediu inconjurator" al societatii umane sau al oricarui alt component, abiotic, biotic, antropic, considerat (in mod subiectiv) ca fiind "termenul" central al investigatiei (I. Mac, 2000);

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 10Problematica obiectului de studiu al geografiei

- notiunea satisface cerinta epistemologica ca stiintele ce studiaza aspecte ale realitatii obiective sa fie definite prin obiecte concrete, individualizate, delimitabile si nu doar prin reprezentari abstracte (de ex. concepte, relatii, legi, modele etc).

1.6.3. Concluzii cu privire la obiectul si definitia geografiei

Intrucat notiunea de "invelis geografic" satisface problema definirii si delimitarii unui obiect propriu de studiu, permite solutionarea satisfacatoare a inerentelor dificultati de ordin teoretic si metodologic, poate fi considerata principalul concept unificator al stiintei noastre.

In final, se ridica problema definirii domeniului stiintific, printr-un enunt logic referitor la obiect si scop. Desigur, (conform . "traditiei") s-ar putea improviza inca o definitie ("inedita"), dar aceasta ar insemna sa comitem, la randu-ne, acelasi exces subliniat anterior: dorinta nefondata de originalitate. De aceea, consideram mai adecvat sa reamintim definitia reputatului geograf roman V. Mihailescu (1968); un enunt simplu, realist si riguros ce se impune, convingator, in fata multor definitii fragmentare, partizane sau artizanale care circula in literatura. Asadar, "Geografia descrie si explica intregul teritorial (de la localitate la planeta) nedisociat nici chiar in timpul analizei lui pe regiuni sau pe componente".

Interpretand aceasta definitie vom putea face cateva sublinieri cu privire la scopul geografiei. Prin "descrierea si explicarea intregului teritorial", avem in vedere explicarea genezei proceselor si fenomenelor diverse ce actioneaza in invelisul geografic (fizice, biotice, sociale, economice etc.), determinarea modalitatilor de integrare a acestora in structuri (complexe) teritoriale, cercetarea dinamicii spatio-temporale a proceselor si fenomenelor si nu in ultimul rand, evaluarea valentelor geografice utile ale teritoriului si a posibilitatilor optime de valorificare practica.

In concluzie, definirea riguroasa a obiectului, scopului si conditiilor cercetarii este o cerinta esentiala pentru asigurarea veridicitatii, coerentei si utilitatii demersului stiintific. Ignorarea, subevaluarea sau interpretarea subiectiva a acestei cerinte, pot conduce la stagnare, recul, realizari indoielnice si evolutii imprevizibile sub raport stiintific.

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 11Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.7. Structura epistemologica a geografiei

Structura epistemologica se refera la modul in care este organizata cunoasterea stiintifica in ansamblu sau intr-un anumit domeniu. Termenul "epistemologie" provine din greaca: episteme inseamna cunoastere sau stiinta, iar logos, inseamna, in acelasi timp, limbaj, discurs si judecata, studiu stiintific. Se poate opera distinctia intre epistemologia generala, parte a filosofiei si epistemologiile regionale, ce reunesc cunostintele teoretice elaborate in cadrul fiecarei discipline in parte.

Epistemologia (geografiei) vizeaza problematica definirii obiectului de studiu, evaluarea critica a conceptelor, legilor si teoriilor, examinarea validitatii si randamentului metodelor de cercetare precum si organizarea interna a cunoasterii pe domenii, discipline, ramuri (sisteme stiintifice) pentru a stabili daca aceasta corespunde cerintelor logice ce decurg din obiect, scop, metode si din necesitatea corelarii si colaborarii cu alte stiinte.

1.7.1. Sistemul stiintelor geografice

Stiinta este un fenomen dinamic care se ajusteaza necontenit la circumstantele istorice, culturale, economice si politice care definesc evolutia societatii. La fel ca si alte stiinte stravechi, care s-au desprins din filosofie inca din antichitate (geometria, fizica, istoria s.a.), geografia a ramas, multa, vreme un "conglomerat" nediferentiat de cunostinte in care predominau descrierile regionale (chorografiile), aspect reflectat si de etimologia termenului introdus de Eratostene (276-192, i.Hr.): geos-Pamant, graphein-a desena, a descrie.

Pana in pragul secolului XX, geografia era o stiinta "unica", dar in scurt timp, progresul general al stiintei si revolutia tehnologica aveau sa determine procesul actual de crestere exponentiala a volumului de informatii in toate domeniile. Pentru ca acestea nu mai puteau fi valorificate multumitor, s-a impus divizarea fiecarui domeniu; astfel au aparut si apar inca, numeroase stiinte specializate si interdisciplinare. Ele procedeaza la cunoasterea sistematica a realitatii prin restrangerea deliberata a sferei de investigatie. In acest mod, ele reusesc sa patrunda dincolo de aparenta lucrurilor, devin tot mai profunde in examinarea faptelor specifice domeniului (disciplinele specializate) si a faptelor de interferenta (stiintele interdisciplinare-situate la frontiera comuna a doua-trei stiinte, precum geomorfologia, biogeografia, geodemografia etc.).

Pe masura ce disciplinele s-au inmultit, a devenit tot mai evident ca diviziunile acceptate ale stiintelor nu respecta unitatea lumii, astfel incat, cunoasterea, desi tot mai performanta, devine, paradoxal, tot mai inoperanta in solutionarea problemelor complexe cu care se confrunta societatea. Reactia la acest neajuns a constat in aparitia stiintelor integrate, de tip multidisciplinar si transdisciplinar ce au drept scop explicarea realitatii tinand cont (pe cat posibil) de propriile ei "tipare" si corelarea rezultatelor cunoasterii sistematice in conditiile ignorarii limitelor trasate conventional intre stiinte.

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 12Problematica obiectului de studiu al geografiei

Pe aceste cai, domeniile stiintifice s-au structurat ca sisteme complexe de stiinte ce grupeaza numeroase discipline si ramuri, aflate in variate raporturi de interdependenta, mereu susceptibile de mutatii prin redefiniri, diferentieri si repozitionari. Exemplul geografiei este (si el) edificator in aceasta privinta. Sistemul stiintelor geografice s-a structurat in functie de calea metodologica pe care disciplinele au urmat-o pentru a raspunde obiectivelor majore de cunoastere: descrierea si explicarea invelisului geografic (fig.1). Procesul a evidentiat doua directii veritabile "linii de forta", esentiale, distincte si complementare ale demersului geografic.

1. Directia sistematica (specializata sau analitica), in care studiul se realizeaza preponderent la nivel geocomponental. Metodele definitorii sunt analiza (studierea detaliata a elementelor individuale-roci, apa, aer, populatie, sector economic etc.) si inductia (calea nemijlocita, dinspre singular si particular (fenomen), ce conduce la formularea de legi ce explica generalul (esenta). Disciplinele analitice "urmeaza" cele doua ramuri traditionale, Geografia fizica, respectiv, Geografia umana si pastreaza, pe cat posibil, specificul cercetarii geografice prin corelarea faptelor fizice cu cele socio-economice si raportarea lor la contextul teritorial.

2. Directia integrata (de sinteza), reprezinta rezultatul procesului de decantare si integrare a concluziilor semnificative, obtinute pe cale analitica, in modele explicative ale unitatilor (complexelor) teritoriale. Metodele definitorii sunt sinteza (reconstructia mentala a intregului descompus prin analiza) si deductia (cunoasterea particularului prin intermediul legilor generale). In functie de scara de marime la care se realizeaza "fuziunea" (integrarea) datelor, abordarea integrata se diferentiaza, la randul ei, in doua directii de referinta: Geografia regionala respectiv, Geografia generala. In ambele sensuri au aparut diferentieri (discipline) impuse de gradul de generalizare/detaliere, obiectivele specifice, metodologie etc.: de ex. Geografia teoretica, la "polul" preponderent nomothetic, Geografia peisajului, Geografia continentelor, Geografia tarilor, Geografia organizarii spatiale a teritoriului s.a., la celalalt "pol", preponderent ideografic.

Desigur intre cele forme de cunoastere-sistematica si integrata-exista o stransa complementaritate: studiile integrate se intemeiaza pe rezultatele furnizate de stiintele analitice, iar acestea, la randul lor, cunoscand conexiunile din teritoriu pot surprinde mai fidel starea si dinamica geocomponentilor in parte. Trebuie subliniat faptul ca stiintele analitice trebuie sa studieze faptele ca produs si factor al intregului planetar si implicit, in calitate de "obiecte integrate". Notiunea semnifica faptul ca studiul vizeaza "nu separarea partii din intregul teritorial prin urmarirea caracterelor ce-l diferentiaza de celelalte componente ale acestuia, ci analizarea legaturilor ce il incorporeaza in intreg" (V. Mihailescu, 1968).

O pozitionare distincta in sistemul stiintific prezinta Geografia tehnica si Geografia mediului. Geografia tehnica reuneste mai multe discipline cu specific metodologic (cartografie, aerofotointerpretare geografica, S.I.G.) ce sustin deopotriva, atat cercetarile analitice, cat si pe cele integrate.

Geografia mediului opereaza, in mod necesar, atat pe calea analitica, cat si pe cea integrata, ambele fiind urmate intr-o stransa complementaritate metodologica (fig. 1) De aceea, ambele discipline se situeaza in aria de interferenta a celor doua forme de abordare.

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 13Problematica obiectului de studiu al geografiei

Fig. 1.1. Sistemul stiintelor geografice

Sistemul stiintelor geografice este interconectat cu numeroase alte sisteme stiintifice in procesul abordarii interdisciplinare (de ex. geologia, biologia, antropologia, demografia etc.) sau multidisciplinare (unde geografia este implicata, impreuna cu stiintele fundamentale, sociale, medicale, economice, politice, administrative etc., in solutionarea unor problematici complexe precum cele legate de protectia si conservarea mediului inconjurator, dezvoltarea regionala, planificarea teritoriala s.a.; fig.2.).

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 14Problematica obiectului de studiu al geografiei

Fig. 1. 2. Legaturile geografiei cu alte stiinte

1.7.2. Locul Geografiei generale in sistemul stiintelor geografice. Obiectul Geografiei generale

O sarcina majora, traditionala, a Geografiei generale este studierea Pamantului ca intreg, transpunerea la scara globala a realitatilor regionale si locale. La ora actuala, cerintele impun si alte necesitati, astfel incat geografia generala trebuie sa fie mai mult decat simpla asociere (sumarizata) a tratatelor (generale) clasice de geografie fizica cu cele de geografie umana. Geografia generala are drept obiect invelisul terestru studiat prin prisma trasaturilor sale definitorii in vederea descoperirii, definirii si sistematizarii conceptelor, legilor si teoriilor indispensabile intelegerii sale sub aspect morfologic, structural, relational, functional si dinamic.

D.Petrea-Geografie generala-Curs 1-2 15Problematica obiectului de studiu al geografiei

Depasirea descrierilor empirice, unilaterale si impunerea cercetarii active, bazata pe relationarea obiectiva si integrarea diverselor categorii de procese si fenomene in sisteme explicative plurivalente, poate stabili "punti sigure" de legatura intre discipline, contribuind astfel la pastrarii identitatii si unitatii stiintei geografice. Cel din urma aspect, o veche aspiratie a geografiei generale, este legitim si (din nou) mai mult decat actual in conditiile in care numeroase discipline sunt pe cale sa-si piarda "geograficitatea" si sa fie atasate altor domenii stiintifice.

Geografia generala este o disciplina de sinteza avand o puternica incarcatura nomothetica. Aceste caracteristici o pozitioneaza pe "axa integratoare" (verticala, centripeta) a geografiei, in vecinatatea geografiei teoretice (fig.1). Geografiei generale ii revin sarcini precum:

- selectia informatiilor semnificative furnizate de catre disciplinele analitice si sintetice (regionale);

- generalizarea informatiilor utile prin eliminarea detaliilor si definirea aspectelor esentiale;

- abstractizarea generalizarilor obtinute sub forma de concepte (notiuni);

- integrarea logica a abstractiilor in rationamente argumentate logic, sub forma de legi si teorii (suporturile nomothetice fundamentale ale cunoasterii deductive);

- formularea de noi legi si teorii cu privire la conditiile, urmarile si semnificatiile integrarii proceselor si fenomenelor la diferite scari teritoriale;

- valorificarea noilor concepte, legi, teorii (validate sau achizitionate) in sisteme explicative actualizate ale intregului teritorial (planetar).

In conditiile in care se vizeaza cunoasterea mai detaliata, a legilor anumitor seturi componentale ale invelisului geografic, Geografia generala poate fi diferentiata in Geografie fizica generala respectiv, Geografie umana generala.

Geografia fizica generala studiaza procesele de structurare si interactiune a componentilor abiotici si biotici prin prisma legilor ce actioneaza la scara planetara (implicit la nivelul geosferelor si al marilor domenii si continentale si oceanice), urmarindu-se geneza, alcatuirea, functionarea, dinamica si evolutia lor.

Geografia umana generala studiaza, la aceeasi scara, caracteristicile grupurilor umane si legitatile care definesc relatiile existentiale ale acestora (spatiale, sociale, economice, politice etc.) stabilite prin interactiuni cu suporturile fizice ale invelisului geografic. In situatia in care investigatia urmareste aceleasi aspecte, dar cu o rezolutie si mai pronuntata, impusa de studiul unor unitati teritoriale de mezoscala, abordarea imbraca forma Geografiei fizice regionale respectiv, Geografiei umane generale. Se presupune, desigur, ca indiferent de scara de analiza, geograful trebuie sa aiba capacitatea de a trata teoretic, datele fizice si umane prin inserarea si interpretarea lor in totalitatea spatiului terestru studiat intr-o viziune globala integrata. In acest caz, opereaza Geografia generala, care incearca sa furnizeze o imagine cat mai veridica a realitatii teritoriale studiate, imagine nedeformata prin autodelimitari, constrangeri sau detalii excesive.