Personalitatea - mecanism psihic integrator

PERSONALITATEA - MECANISM PSIHIC INTEGRATOR

Termenul de personalitate este des utilizat in limbajul cotidian, astfel incat el apare in situatii foarte diverse. Din punct de vedere psihologic insa, acest termen a pus si pune probleme numeroase. Definirea personalitatii umane a evidentiat o diversitate de opinii si de conceptii, definitiile oferite fiind uneori complet divergente. Un punct asupra caruia exista o convergenta de opinii se refera la o serie de elemente caracteristice ale personalitatii umane.

Globalitatea Personalitatea individului uman este constituita dintr‑un ansamblu, o structura de elemente specifice, care permit caracterizarea persoanei respective si identificarea ei. Prin luarea in considerare a acestui ansamblu, a globalitatii personalitatii umane, se poate afirma faptul ca nu exista doua personalitati identice.

Coerenta Multe dintre teoriile care incearca definirea personalitatii umane sustin o anumita organizare a acestei structuri, a elementelor componente ale acesteia. Daca in comportamentul unei persoane intervin actiuni neobisnuite, atipice pentru respectiva structura de personalitate, acestea sunt in contradictie cu principiul coerentei.

Stabilitatea personalitatii Vazuta ca un sistem functional, personalitatea umana isi dezvolta o serie de legi de organizare cu actiune permanenta. Astfel, desi individul uman se transforma, se schimba, evolueaza mereu, in structura personalitatii acestuia exista o anumita coerenta, o anumita stabilitate a structurii acesteia. In acest mod, persoana isi pastreaza identitatea psihica. Aceasta stabilitate a personalitatii face posibila realizarea de predictii asupra comportamentului individului in situatii tipice. In lucrarea "Structura si dezvoltarea personalitatii", psihologul american Gordon Allport (1981) ofera o definitie sugestiva pentru personalitatea umana, definitie care evidentiaza foarte bine cele trei caracteristici prezentate, personalitatea fiind inteleasa ca organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic.

1. Caracteristicile personalitatii

Caracterul sistemic - se refera la faptul ca personalitatea este compusa dintr‑o serie de elemente care sunt intim corelate intre ele, si nu functioneaza independent;

Durabilitatea, stabilitatea, persistenta in timp - personalitatea nu poate fi radical schimbata de la o zi la alta, dat fiind ca trasaturile sale se formeaza in timp si sunt relativ stabile;

Esentialitatea - personalitatea se defineste prin trasaturi ce se manifesta in comportamentul omului in cele mai multe situatii, orientandu‑i optiunile, valorile, relatiile acestuia cu lumea;

Structuralitatea si dinamismul - personalitatea presupune organizare, ierarhizare dar si dezintegrare progresiva. Structurile personalitatii se pot restructura si perfectiona in functie de cerintele relationarii cu ambianta;

Finalitatea adaptativa - personalitatea prin structurile sale de baza asigura adaptarea la mediu socio‑istoric si natural, insa nu intr‑o forma pasiva, ci intervenind activ in mediu;

Unicitatea - intrucat personalitatea realizeaza o sinteza a trasaturilor generale, particulare si individuale ale omului, ea este irepetabila si unica.

Personalitatea umana este influentata, in evolutia sa de trei factori principali si anume: zestrea ereditara, structura biologica a individului si factorii sociali. Personalitatea umana este un univers fascinant si, in acelasi timp, poate cel mai complicat obiect al cunoasterii psihologice.

Varietatea comportamentelor umane ne indica faptul ca fiecare om este unic in felul lui. Din perspectiva psihologiei, nu exista omul generic (asa cum se gaseste in filozofie), ci indivizi umani concreti si diferiti, care trebuie cunoscuti in toata diversitatea lor.

Cum se explica aceste diferente individuale dintre oameni? Cunoasterea laturilor personalitatii umane - temperamentul, caracterul, aptitudinile - ne poate ajuta sa obtinem un raspuns la aceasta intrebare.

2. Teorii ale personalitatii

Plecand de la aceste elemente, deosebit de importante dar si din ratiuni practice, simplificatoare, a existat dintotdeauna tendinta de a interpreta comportamentul uman si de a recurge la caracterizari si chiar la clasificari ale persoanelor, in functie de personalitatea fiecaruia. Pot fi amintite in acest sens, doua categorii de teorii: teoriile tipurilor de personalitate si teoriile trasaturilor psihice.

Primul grup de teorii concepe tipurile de personalitate ca fiind configuratii specifice in care se imbina aspecte psihice diferite. S‑au nascut astfel, o serie de tipologii ale personalitatii umane care incearca sa combine parametrii fizici cu cei psihici pentru a realiza o clasificare a indivizilor umani.

Cel de‑al doilea, este grupul teoriilor trasaturilor psihice. Trasatura psihica pune in relief acele caracteristici relativ stabile ale unei persoane. Din punct de vedere actional, o trasatura se traduce printr‑o predispozitie de a raspunde relativ la fel in situatii diferite, printr‑o probabilitate mare de aparitie a unui comportament in circumstante diferite si de‑a lungul unei perioade mari de timp. Trasatura de personalitate se refera la modul de a fi al unei persoane si la relatiile pe care le dezvolta cu ceilalti. Unele trasaturi pot fi observate direct, in timp ce altele nu sunt evidente dar pot fi deduse din comportamentul unei persoane. Retinem drept caracteristici importante ale trasaturilor: stabilitatea pentru o perioada lunga de timp si capacitatea de a explica si evalua comportamentul.

Evolutia psihologiei ca stiinta autonoma se identifica, cel putin in parte, cu studiul personalitatii umane. Astfel, s‑au nascut o serie de interpretari asupra personalitatii care isi gasesc originea in cadrul marilor teorii psihologice. Exista astfel, teorii psihanalitice asupra personalitatii, teorii behavioriste, teoriile trasaturilor de personalitate si, in sfarsit, teorii umaniste. Exista si o serie de dezvoltari contemporane extrem de interesante, care mai au inca nevoie de sedimentari si decantari, de confirmari experimentale. Din aceasta ultima categorie pot fi amintite paradigmele explicative socio‑cognitive, abordarile biologice si evolutioniste. Unele dintre aceste teorii exprima puncte de vedere care nu sunt sustinute de cercetari experimentale, altele au fost completate sau modificate si imbunatatite. Unele nu au relevanta in campul educational, ori sunt prea noi pentru a putea fi confirmate.

Teoriile trasaturilor de personalitate

Exista multiple pareri despre tipurile si numarul trasatu­rilor ce caracterizeaza o personalitate. Dintre acestea, subliniem opinia psihologului Allport (1981), care sustine ca fiecare personalitate se caracterizeaza prin trei trasaturi cardinale care do­mi­na si controleaza personalitatea; zece - cincisprezece trasaturi principale (caracteristice) si sute de trasaturi secundare mai greu de identificat. Pentru a cunoaste personalitatea unui individ, trebuie surprinsa configuratia, structura si trasatura sau trasaturile importante care controleaza intregul sistem.

O dezvoltare contemporana a modelului trasaturilor de personalitate reduce numarul factorilor bipolari la 5: extraversiunea, agreabilitatea, constiinciozitatea, stabilitatea emotionala si cultura (intelectul). Acest model este cunoscut sub denumirea de modelul celor cinci trasaturi (BIG‑FIVE).

La intrebarea daca acesti factori pot acoperi marea varietate de aspecte privind personalitatea umana, se pare ca raspunsul este nu. Desi acesti cinci factori acopera o mare parte a caracteristicilor personalitatii umane, totusi sunt aspecte ale personalitatii umane, neacoperite de acestia.

Temperamentul, latura dinamico‑energetica a personalitatii

Temperamentul reprezinta ansamblul trasaturilor neuro‑fi­zio­logice ale persoanei care determina capacitatea energetica si dinamica comportamentului:

‑ capacitate de lucru ridicata sau scazuta

‑ rezistenta sau nerezistenta la solicitari

‑ vioiciune sau incetineala

Temperamentul are o baza ereditara: tipul de ANS si nu predetermina in mod fatal caracterul si aptitudinile persoanei - pe baza aceluiasi tip de temperament se pot dezvolta caractere diferite in functie de conditiile de viata.

Renumiti medici ai antichitatii, Galenus si Hypocrates, observand ca exista patru temperamente de baza, au incercat sa le explice prin modul in care, dupa opinia lor, sunt amestecate humorile organice (cuvantul temperament semnifica, etimologic, amestec), una din cele patru dominand. De aici provine si nomenclatorul de coleric, sangvinic, flegmatic si melancolic. Denumirile s‑au pastrat, cu toate ca modelul teoretic s‑a dovedit a fi naiv si indepartat de realitate. Nu a fost insa gresita si clasificarea temperamentelor dupa observatii patrunzatoare, care isi mentin valabilitatea, in larga masura, pana in zilele noastre.

Desi tarziu, s‑au reluat incercari de explicatii dupa constitutia corporala (tipuri somatice: respirator, muscular, digestiv si cerebral); dupa glandele cu secretie interna (hiper si hipotiroidian); dupa dominarea unor componenete germinative (endomorf, mezomorf, ectomorf); dupa alte particularitati biconstitutionale (atletic, astenic, picnic,displastic) corelate de E. Kretschmer cu ciclotimia si schizotimia, care sunt legate de inclinatiile catre maladia maniaco‑depresiva sau catre schizofrenie. Toate aceste scheme si incercari explicative au o valabilitate mai restransa in ce priveste descrierea tabloului complex al temperamentelor umane.

Cercetarile ulterioare, indeosebi cele ale lui Pavlov si ale altor cercetatori au condus spre concluzia ca in determinarea particularitatilor temperamentale rolul principal ii revine sistemului nervos central.

S-au pus in evidenta trei insusiri fundamentale ale sistemului nervos, insusiri ce se exprima in activitatea nervoasa superioara. Acestea sunt:

1. forta sau energia dependenta de substante functionale, constitutive neuronului (lanturile de acizi nucleici);

2. mobilitatea exprimata in viteza cu care se consuma si regenereaza respectivele substante;

echilibrul constand in repartitia egala sau inegala a fortei intre cele doua procese nervoase de baza - excitatia si inhibitia.

La fiecare individ aceste insusiri prezinta gradatii in sensurile: puternic - slab; mobil - inert; echilibrat - neechilibrat.

Nu sunt diviziuni transante, majoritatea indivizilor plasandu‑ se undeva la mijloc.

Prin combinarea acestor insusiri apar patru tipuri de sistem nervos:

‑ slab _____ _______ ______ ______________ melancolic

‑ puternic _______neechilibrat _________ coleric

‑ puternic _______echilibrat____mobil ___sangvinic

‑ puternic_______ echilibrat____inert____ flegmatic

Temperamentul ne apare ca manifestarea si dezvoltarea particulara a tipului in plan psihologic si comportamental.

1. Tipologia clasica
(Galenus, Hypocrates)

Portrete temperamentale

TEMPERAMENTUL COLERIC

Tip energic, neretinut, tendinta spre impulsivitate;

Nestapanire de sine, agitatie, agresivitate;

Procese afective intense, cu expresivitate, manifesta explozii emotionale;

Fire deschisa,alternanta intre activism impetuos si perioade de delasare;

Placerea de a opune rezistenta, tendinta spre dominare in grup;

Incapabil sa desfasoare munci de migala;

Inclinatie spre stari de alarma si spre exagerare.

TEMPERAMENTUL SANGVIN

Tip hiperreactiv pe plan motor, tempo rapid in activitate;

Emotii intense, dar sentimente superficiale;

Abundenta expresiei verbale;

Simte nevoia de varietate in activitate;

Adaptabilitate usoara, decizie rapida;

Fire deschisa, comunicativa;

Capacitate de lucru indelungata;

Rezistent si echilibrat in situatii dificile;

Suporta destul de usor insuccesele;

Lipsa de aprofundare.

TEMPERAMENTUL FLEGMATIC

Fire calma, lenta, apatica;

Echilibrul emotional, sentimente durabile, reactivitate emotionala mai redusa;

Tablou comportamental sarac in manifestari;

Fire rabdatoare si toleranta;

Inclinatie spre rutina, stereotipie, pedanterie, munca de migala;

Capacitate de munca indelungata si tenace;

Cugetat in tot ceea ce face.

TEMPERAMENTUL MELANCOLIC

Capacitate redusa de lucru si efort;

Slaba rezistenta neuropsihica;

Sensibilitate ridicata, puternic afectat de insuccese;

Neinarmat pentru lupta in imprejurari mai grele ale vietii;

Fire inchisa, refugiu in plan imaginar;

Procese afective cu adanci rezonante;

Sentimente de durata;

Capabil de munci de finete si actiuni de migala;

Fire dependenta in conditii de grup;

Fire anxioasa.

2. Locul temperamentului in cadrul personalitatii

Tipul de ANS este innascut si nu isi pierde identitatea pe parcursul vietii, iar temperamentul derivat din tip se dezvolta pe parcursul vietii, capata anumite nuante emotionale si se moduleaza dupa conditiile de activitate profesionala.

Temperamentul suporta toate influentele dezvoltarii celorlalte componente superioare ale personalitatii si dobandeste o anumita factura psihologica.

Se vorbeste de compensarea unor trasaturi tempera­mentale, de mascarea lor, de luarea in stapanire a propriului temperament prin autocontrol constient.

Tipurile de ANS si temperamentale nu implica anumite valori, nu sunt susceptibile de a fi apreciate din punct de vedere moral, estetic, intelectual. Nu se poate vorbi de temperamente bune, rele, de superioritatea unora dintre ele.

Aptitudinile, caracterul nu deriva din temperament. Aceeasi aptitudine, acelasi profil psihomoral poate fi constatat la persoane cu diferite temperamente.Tipurile pure sunt foarte rare.

Tipologia Extraversiune - Introversiune

Este tot o dimensiune energetico - dinamica descoperita de C.G. Jung, specifica numai omului.

Ea este conditionatade existenta eu - lui (lumea interna care cuprinde ansamblul trairilor afective, perceptive, imaginative, a reprezentarilor, ideilor, idealurilor, tendintelor, aspiratiilor, intentiilor, etc.)

Extroversiune - viata psihica este orientata predominant spre lumea externa, spre lumea obiectelor si fenomenelor reale;

- rolul predominant in determinarea alegerilor, deciziilor il are factorul extern;

- energiile psihice sunt orientate spre obiect;

- Atentie externa, gandire concreta, obiectivitate, simt practic, inventiv in tehnica, sociabil, deschis, tendinta de dominare, agresivitate;

Introversiune

‑ viata psihica se centreaza mai mult in jurul propriilor idei despre lucruri si despre sine;

‑ energiile se indreapta spre subiect;

‑ atentie interioara, gandire abstracta, profunda, hotarat, tendinta de izolare, egocentrism, independenta, etc.

C.G. Jung distinge doua nivele la care se pot manifesta aceste orientari. Daca la nivelul constiintei se manifesta extroversiunea, la nivelul inconstientului vor actiona tendinte contrare, de introversiune. In cazul introversiunii constiente, in inconstient apar tendinte de extraversiune.

In conceptia sa cele doua nivele reprezinta tendinte compensatorii, complementare.

Jung indica patru compartimente in care se poate manifesta extroversiunea si introversiunea: gandirea, afectivitatea, senzatiile si intuitia, (Jung, 1990).

EXTRAVERTITUL
Caracteristici:

1. Are foarte multi prieteni;

2. isi face usor prieteni noi;

Realizeaza concomitent mai multe activitati diferite,

4. Retine usor fizionomia cunostintelor;

5. Memoreaza cu greutate formulele matematice;

6. Nu-i place sa ia masa singur;

7. Ii place sa povesteasca anecdote, istorioare, intamplari;

8. Poate sa imite persoanele cunoscute;

9. Ii place sa vorbeasca in public;

10. Ii place sa faca fotografii;

11. Se orienteaza usor in imprejurari deosebite;

12. Nu-i place sa stea mult in casa;

1 Simte permanent nevoia unor stimuli externi;

14. Discuta cu placere despre altii;

15. Are intotdeauna planuri si idei noi;

16. Actioneaza in functie de imprejurari;

17. Nu este de acord cu cei ce se autoanalizeaza tot timpul;

18. Se intereseaza de impresia pe care o produce asupra altora.

INTROVERTITUL
Caracteristici:

1. Are in mod spontan un rationament profund;

2. Se cufunda adesea in amintiri;

Pastreaza indelung emotiile si sentimentele traite;

4. Nu leaga usor prietenii noi;

5. Isi pastreaza prieteniile toata viata;

6. Retine mai usor sensurile generale, decat detaliile;

7. Nu alearga dupa stiri sau evenimente noi;

8. Isi armonizeaza lucrurile din mediul in care traieste;

9. Se simte bine in singuratate;

10. Prefera sa ia masa singur;

11. Prefera sa ramana necunoscutsi neobservat in public;

12. Se obisnuieste greu cu situatii noi;

1 Ramane fidel convingerilor sale;

14. Il preocupa mult propria sanatate;

15. Cauta indelung sensurile lucrurilor;

16. Isi autoanalizeaza mereu sentimentele si starile psihice;

17. Este departat de evenimentele cotidiene;

18. Gandeste profund asupra solutiilor unor probleme.

4. Scoala caracterologica franceza
 (Le Senne, G. Berger)

Astazi este destul de raspandita clasificarea tipurilor temperamentale dupa asa - numita scoala caracterologica franceza (Le senne, G. Berger s.a.). In acest caz descrierea structurilor temperamentale se face dupa trei criterii:

1. Emotivitatea, emotivii fiind aceia care se emotioneaza pentru orice fleac; nonemotivii sunt persoanele imperturbabile, impasibile.

2. Activitatea - se refera la tendinta unor persoane de a fi mereu in actiune, de a intreprinde mereu ceva ("activii"), in opozitie cu "nonactivii", persoane cu putina energie, fara dorinta de actiune.

Rasunetul ("le retentissement") - o alta denumire pentru introversiune - extroversiune privita din alt unghi de vedere; e vorba de indivizi "primari", care traiesc cu putere prezentul, dar odata trecut un eveniment, nu mai lasa urme, persoana nu se mai gandeste mult la el, spre deosebire de "secundari", (introvertiti), acestia se incadreaza greu in situatia data, dar ulterior, cele intamplate au un ecou prelung, sunt mult analizate, reluate, cantarite.

Pe baza acestor criterii caracterologii descriu 8 tipuri de temperament:

1. Tipul pasionat - emotiv, activ si secundar, oameni predispusi sa contracteze o pasiune care le domina existenta multa vreme, uneori o viata intreaga;

2. Tipul coleric - emotiv, activ, dar primar, persoana extrem de emotiva, nestapanita, asa cum am descris‑o mai sus;

Sentimentalul - este emotiv, nonactiv si secundar, are o viata afectiva bogata, fiind introvertitul tipic descris de C. Jung;

4. Nervosul - tot emotiv si nonactiv, dar primar. Contradictia intre slaba dorinta de actiune si dorinta sa de variatie, societate, duce la iritabilitatea sa specifica;

5. Flegmaticul - este nonemotiv, activ si secundar, individul energic, dar lent si imperturbabil;

6. Sangvinicul - tot nonemotiv si activ, dar primar, este tipul clasic al extravertitului vioi;

7. Tipul apatic - nonemotiv, nonactiv si secundar, fiind cel mai inert si tacut personaj, ferecat in sine;

8. Tipul amorf - care este nonemotiv, nonactiv, dar primar.

4. Aptitudinile

In literatura psihologica exista o varietate de opinii ce au in vedere descrierea aptitudinilor; astfel, in unele lucrari de psihologie, prin aptitudine sunt denumite o serie de "realitati" psihice si psihofiziologice, reprezentate de predispozitii sau de capacitati; in altele pot fi intalnite informatii referitoare la masurarea aptitudinilor, dar nu si la conceptul general de aptitudine. Tinand cont de aceste aspecte, aptitudinile pot fi definite in relatie cu alte concepte psihologice. O prima abordare propusa de catre psihologul francez Henri Pieron defineste aptitudinile prin opozitie cu capacitatile:

Aptitudinea este substratul congenital al unei capacitati, preexistand acesteia din urma, care va depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de formatia educativa, eventual, si de exercitiu; numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate. O asemenea maniera de definire a aptitudinilor sugereaza existenta unei relatii ca de la parte la intreg, aptitudinea putand fi considerata doar ca un segment al capacitatii, care, alaturi de aptitudini, cuprinde si alte segmente. O alta maniera de definire raporteaza aptitudinile la finalitatea functionarii lor. Atunci cand definesc aptitudinile, cei mai multi psihologi se refera la rezultatul obtinut in urma intrarii lor in functiune. É.Claparède, (1975), sustinea faptul ca, finalitatea aptitudinilor reprezinta obtinerea unui randament superior mediei, intr‑un anume domeniu de activitate; aptitudinea fiind orice insusire psihica sau fizica considerata sub unghiul randamentului. In acest context, notiunea de randament se refera atat la cantitatea, calitatea activitatilor subiectului, cat si la rapiditatea cu care se desfasoara activitatea. Mai recent, notiunea de randament a fost inlocuita cu cea de comportament eficient.

Dintr‑un alt unghi de vedere, aptitudinile pot fi definite prin sesizarea continutului lor specific. In structura aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice (informatii, deprinderi, interese, capacitati), care le extind aria de cuprindere si de explicare. In felul acesta, exista riscul extinderii sferei notiunii de aptitudini, fapt care conduce la confundarea aptitudinilor cu alte componente ale vietii psihice. Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor caracteristici ale acestora. O perspectiva completa este data de definitia propusa de M. Zlate (2002), in opinia caruia aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale, structurate intr‑un mod original, care permit efectuarea cu succes a anumitor activitati. Aceasta definitie are un caracter operational, deoarece raspunde la intrebarea:,,ce poate si ce face efectiv un anumit individ in cadrul activitatii pe care o desfasoara?" si se leaga intotdeauna de performanta si eficienta. De aici rezulta ca, orice aptitudine pune in evidenta un aspect absolut si unul relativ. Aspectul absolut rezida in ceea ce un subiect luat separat, reuseste sa faca intr‑o sarcina sau situatie data: (rezultatul nul indica absenta aptitudinii, in timp ce rezultatul pozitiv indica prezenta aptitudinii). Aspectul relativ se refera la cat de mult si cat de bine realizeaza subiectul o activitate in raport cu altii si ce pozitie ocupa individul intr‑o clasificare valorica. Se poate aprecia ca, in sens larg, termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa faca fata, mai mult sau mai putin bine, situatiilor si solicitarilor externe si sa‑si satisfaca starile de necesitate. In sens restrans, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului si desemneaza un potential instrumental - adaptativ care permite celui care il poseda realizarea, intr‑unul sau in mai multe domenii de activitate recunoscute social, a unor performante superioare mediei comune. Aptitudinea nu este reductibila la un proces psihic particular, oricare ar fi acesta: perceptie, memorie, gandire, imaginatie.

Nu orice insusire psihica este o aptitudine, ci numai cea care ii diferentiaza pe oameni in privinta posibilitatii de a atinge performante superioare in diverse activitati. Unele insusiri sau componente psihice ale persoanei (cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea activitatii, insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile. Pot fi considerate aptitudini acele insusiri aranjate intr‑o anumita configuratie, care permit obtinerea de performante superioare. Nu insusirile izolate, separate unele de altele, constituie aptitudini, ci doar cele care se leaga unele de altele, se imbina si se sintetizeaza intr‑un tot unitar. Asadar, pentru ca o insusire psihica sa fie aptitudine trebuie sa satisfaca o serie de cerinte:

o  sa fie individuala si sa permita diferentierea in planul randamentului activitatii;

o  sa asigure efectiv finalitatea activitatii;

o  sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitatii;

o  sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta.

Un rol aparte, in configurarea unui anumit profil al aptitudinilor, il au si deprinderile. In timp ce deprinderile sunt componente automatizate ale activitatii care, pe masura ce se elaboreaza, isi reduc numarul proceselor psihice implicate, aptitudinile sunt componente plastice, maleabile ce conduc la perfectionarea activitatii care, pe masura ce se formeaza, isi amplifica si isi complica structura interna. Pentru a fixa mai exact relatia dintre cele doua concepte, mentionam ca deprinderile sunt integrate in aptitudini, devenind elemente operationale ale acestora, marindu‑le in acest fel eficienta. Nu orice deprindere este favorabila aptitudinilor, ci doar cea corect, adecvat formata; o deprindere insuficient consolidata sau gresit elaborata poate perturba sau inhiba aptitudinile.

Referitor la aptitudini, au existat atat sustinatori ai conceptiei conform careia acestea ar fi innascute, dar si specialisti care au demonstrat ca aptitudinile sunt dobandite sub influenta mediului si a activitatii depuse. Evident, adevarul se gaseste undeva la mijloc, aptitudinile avand atat o componenta innascuta, dar si una dobandita sub influentele mediului. Mai mult, trebuie subliniat faptul ca, in procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat rolul ereditatii sau al mediului, cat calitatea acestor factori. O ereditate precara, asociata unor conditii sociale favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini. Pe de alta parte, o ereditate superioara nu poate fi valorizata in cazul in care conditiile de mediu sunt nesatisfacatoare. Astfel, cand calitatea celor doua categorii de factori (ereditari si de mediu) este mult prea diferita, polarizata chiar, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile. Ideal este ca factorii ereditari si cei sociali sa coincida din punct de vedere al calitatii lor, rezultand astfel performante maxime.

4.1. Clasificarea aptitudinilor

In context psihologic pot fi amintite mai multe tipuri de aptitudini.

Specialistii disting: aptitudini complexe si aptitudini simple.

A. Aptitudinile complexe sunt cele care ofera posibilitatea indeplinirii unor activitati complexe, cu rezultate deosebite; astfel de aptitudini sunt: aptitudinea tehnica, aptitudinea stiintifica, aptitudinea manageriala, aptitudinea muzicala, aptitudinea sportiva etc. Ele sunt structuri instrumentale ale personalitatii care asigura obtinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitate profesionala. Acest tip de aptitudini sunt sustinute din interior de predispozitii ereditare pregnant diferentiate si de mare intensitate, care determina directia de evolutie a personalitatii, sensibilizarea in raport cu multitudinea influentelor mediului extern. Conform modelului multifactorial al personalitatii, ele se bazeaza pe actiunea unor factori specifici. Nivelul cel mai inalt la care se poate realiza dezvoltarea si integrarea aptitudinilor speciale si a celor generale este cel al talentului si geniului.

Talentul reprezinta o forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe. El se deosebeste de asa numita aptitudine pentru un domeniu printr‑un grad mult mai inalt de dezvoltare a acestor aptitudini dar, mai ales, prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale. In structura talentului, trasaturile de personalitate (pasiunea, vointa, interesele, activismul, orientarea axiologica) au o pondere mai mare decat in structura aptitudinilor. O aptitudine bine dezvoltata o putem intalni la un numar mare de persoane, dar talentul apartine unui grup mult mai restrans.

Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor o reprezinta geniul. Performantele geniului se disting nu numai prin noutate si originalitate, ci si prin faptul ca revolutioneaza un anumit domeniu al cunoasterii umane, pune bazele unui nou curent, unui nou mod de gandire, deschide calea realizarii unor lucrari/produse de importanta istorica pentru viata societatii. Atat talentul, cat si geniul se distanteaza semnificativ prin performantele lor de restul reprezentantilor unui anumit domeniu.

Din perspectiva educationala trebuie amintit faptul ca, notele scolare nu au o valoare predictiva in privinta manifestarii unor talente. Prin urmare, uneori talentul se manifesta numai dupa ce apar anumite conditii ale activitatii in care personalitatea isi poate pune in valoare posibilitatile sale reale.

B. Aptitudinile simple permit si favorizeaza realizarea unui numar foarte mare de activitati; acestea, la randul lor, sunt de trei tipuri:

(1) aptitudini generale, care sunt prezente in aproape toate domeniile de activitate.

Au existat numeroase controverse si dezbateri in ceea ce priveste numarul sau continutul aptitudinilor cu caracter general, dar cea mai importanta si autentic generala aptitudine este inteligenta.

(2) aptitudini de grup, care permit atingerea performantei intr‑un grup de activitati;

Sunt acele aptitudini care permit atingerea performantei intr‑ un grup de activitati. Dintre acestea fac parte:

. factorul verbal (V) care se refera la capacitatea de a intelege rapid sensul cuvintelor si frazelor;

. factorul fluiditate verbala (W) se traduce prin capacitatea de exprimare verbala;

. factorul numeric (N) care exprima capacitatea de a lucra cu cifrele;

. factorul perceptiv (P) care se refera la o capacitate neurosenzoriala, ce face posibile perceptii rapide si detaliate;

. factorul reprezentare spatiala (S) care exprima capacitatea de a imagina obiectele in spatiu;

. factorul dexteritate manuala (M) care se traduce prin capacitatea de a manui si utiliza diferite obiecte; dintr‑un anume punct de vedere aceasta este, mai degraba, o caracteristica psihomotorie decat una cognitiva.

(3) aptitudini specifice, care sunt caracteristice unui domeniu foarte restrans de activitate si definesc o capabilitate extrem de restransa.

Aspecte psihopedagogice privind dezvoltarea aptitudinilor elevilor/studentilor

In formarea si dezvoltarea aptitudinilor elevilor, un rol foarte important revine profesorului. Preocuparile profesorului, indiferent de domeniul specialitatii sale, trebuie orientate intr‑o serie de directii care pot viza aspecte educationale concrete.

1. Depistarea potentialului aptitudinal si al capacitatilor elevilor cu care lucreaza. Acest lucru se face fie direct, de catre profesor, prin observarea activitatii elevilor si prin analiza produselor acestei activitati, fie prin aplicarea unor teste de aptitudini. Aplicarea acestor teste trebuie sa fie realizata de catre psihologii scolari specializati;

2. Adaptarea continutului disciplinelor de invatamant si a metodelor didactice utilizate de catre profesor, in functie de aptitudinile manifestate de catre elevi;

Organizarea unor activitati educative informale variate: olimpiade, concursuri, cercuri stiintifice, excursii si vizite tematice, care sa permita dezvoltarea acestor componente aptitudinale ale personalitatii;

4. Interventia profesorului in ceea ce priveste cultivarea aptitudinilor celor educati trebuie sa aiba in vedere caracteristicile de dezvoltare ale acestora. Au fost astfel evidentiate o serie de perioade de varsta care sunt favorabile dezvoltarii unor aptitudini. Astfel, aptitudinile artistice (muzica, pictura), aptitudinile sportive (gimnastica) si aptitudinile lingvistice (invatarea limbilor straine), se pot dezvolta foarte bine la varste mici, cand receptivitatea si plasticitatea sunt sporite. Cu alte cuvinte, actiunea educatorului si a familiei trebuie sa aiba loc la momentul optim, altfel riscam ca un anumit potential ereditar, in absenta exercitiului, a invatarii, sa ramana nevalorificat. Pe de alta parte, unele aptitudini speciale, cum ar fi aptitudinile stiintifice, literare, care sunt determinate in mare masura de factori externi, sociali si culturali, se pot dezvolta la varste mai inaintate. Cunoasterea aptitudinilor elevilor, crearea conditiilor favorabile pentru dezvoltarea acestora tine, in esenta, de maiestria pedagogica a profesorului.

5. Caracterul

Termenul caracter provine din limba greaca si inseamna "pecete". Astfel, caracterul desemneaza ansamblul insusirilor psihice care privesc relatiile unei persoane cu semenii sai si valorile dupa care se conduce. Spre deosebire de temperament, care stabileste forma manifestarilor noastre, caracterul reflecta latura de continut, de esenta a personalitatii si impune valorizarea etica a comportamentului. Fata de temperament, care‑si are determinarea in ereditatea individului, caracterul se refera la latura dobandita a personalitatii umane, la elementele socio - morale si volitive. In timp ce temperamentul este in cea mai mare parte innascut, caracterul se formeaza pe parcursul vietii prin integrarea individului in sistemul relatiilor sociale, prin interiorizarea valorilor promovate de familie, grup de prieteni, societate, prin insusirea unor modalitati de comportament. Caracterul este o instanta de control si valorificare a trasaturilor temperamentale. El regleaza din interior concordanta si compatibilitatea conduitei cu exigentele si normele promovate sau impuse la un moment dat de societate. Din perspectiva psihologiei personalitatii, atunci cand se vorbeste despre caracter, se aduce in discutie, printre altele, sistemul de valori al persoanei.

In sens psihologic, caracterul desemneaza atributele durabile, care diferentiaza o persoana sau care compun identitatea acelei persoane. Caracterul poate fi vazut ca o dimensiune a eului care este responsabila de comportamentul etic. Ca latura relationala a personalitatii,,,responsabila" de felul in care oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, caracterul a fost definit ca un mod de a fi al omului, ca o structura psihica complexa, prin intermediul careia se filtreaza cerintele externe si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns. Intrucat caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost denumit si profilul psiho‑ moral al acestuia, evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu‑i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului sau individual. In sens restrans, notiunea de caracter desemneaza un ansamblu inchegat de atitudini si trasaturi, care determina un mod relativ stabil de orientare si raportare a omului la ceilalti semeni, la societate in ansamblu si la sine insusi.

In acceptiune extinsa, caracterul exprima schema logica de organizare a profilului psiho - moral al personalitatii, considerat din perspectiva unor norme si criterii valorice. Toate aceste,,elemente" sunt corelate si integrate intr‑o structura functionala unitara, prin intermediul unui mecanism de selectie, apreciere si valorizare. In stabilirea structurii caracterului, avem in vedere, in primul rand, atitudinile stabile si trasaturile caracteriale care sunt proprii unei anumite persoane.

Atitudinea exprima o modalitate de raportare a individului fata de lumea exterioara si fata de sine. Se accepta, in general, ca exista trei mari categorii de atitudini:

1. atitudinea fata de sine;

2. atitudinea fata de ceilalti si fata de societate;

atitudinea fata de activitate.

Alaturi de atitudini, care exprima orientarea persoanei, in componenta caracterului intra si trasaturile de vointa, cele care asigura traducerea in fapt a intentiilor si mobilizarea resurselor personalitatii pentru a face fata solicitarilor.   Trasaturile de vointa constituie componenta executorie a caracterului. Caracterul nu se prezinta ca un simplu conglomerat de trasaturi, ci ca un sistem organizat si bine structurat. Modalitatea cea mai eficienta de cunoastere si evaluare a caracterului o reprezinta analiza actelor de conduita in situatii sociale. Evident, se pot utiliza si teste de personalitate, dar repertoriul acestora privind caracterul este destul de sarac. Preocuparile pentru cunoasterea si evidentierea trasaturilor de caracter si a relatiilor dintre ele sunt prezente inca din antichitate. Ceea ce trebuie remarcat este faptul ca aceste preocupari s‑au materializat mai ales in scrieri si opere literare. Diversi autori, plecand de la predominanta unor trasaturi caracteriale asupra altora, au propus adevarate tipologii caracteriale. Caracterul se manifesta numai in situatiile sociale. El se structureaza in interactiunea individului cu mediul socio‑cultural, ca mecanism specific de relationare si adaptare la particularitatile si exigentele acestui mediu. In formarea trasaturilor de caracter un rol deosebit il au: familia, prin modelele de conduita pe care le ofera si prin valorile pe care le promoveaza, mediul scolar, grupul de prieteni, mediul social, in general. Integrata in aceste relatii, persoana gaseste un sistem de norme, valori si modele de comportament la care cauta sa se adapteze.

Caracterul se formeaza de‑a lungul intregii vieti a individului, astfel ca aceasta insusire poate fi modelata continuu prin activitati educative. Este recunoscut rolul deosebit de important al scolii in modelarea caracterului elevilor. Profesorul trebuie sa plece de la ideea ca trasaturile caracteriale au ca suport deprinderile si obisnuintele de comportare ale omului in situatiile concrete de viata. Formuland anumite solicitari fata de elevi si, mai ales, punandu‑i in situatia de a exersa, de a actiona in consens cu normele promovate de societate, profesorul poate contribui la formarea si consolidarea unor trasaturi pozitive de caracter. Aceste actiuni sunt cu atat mai eficiente cu cat varsta elevului este mai mica. La varste mici, modelarea caracteriala, care se desfasoara pe coordonatele afective si motivationale, este relativ usor de realizat. In plus, autoritatea adultului este foarte puternica si permite aceasta modelare.

Un alt element important care influenteaza caracterul elevilor este modelul oferit de profesor, competenta si autoritatea morala a acestuia. Preadolescenta si adolescenta sunt etape de cautare a unor repere, a unor modele, iar profesorul poate fi, de multe ori, un astfel de model. De aceea, atitudinea obiectiva, nepartinitoare, principialitatea, respectarea cuvantului dat sunt trasaturi ce trebuie sa‑l defineasca pe profesor in relatiile cu elevii sai.

Influentarea si schimbarea caracterului unui copil este mai facila si mai rapida atunci cand aceasta activitate se desfasoara in grup. Grupul scolar promoveaza sau sanctioneaza comportamente ale membrilor, genereaza valori si norme de grup. Din aceasta perspectiva, profesorul trebuie sa proiecteze si sa realizeze activitati in grupul si cu grupul scolar.

Teme de reflectie:

Reflectati asupra posibilitatilor profesorului de a modela personalitatea elevului.

Ordonati componentele/laturile personalitatii in functie de susceptibilitatea lor la influentele educative.

Descrieti succesiunea de manifestari comportamentale probabile ale unui copil extravertit, instabil, aflat in fata unui ghiseu ce intarzie sa se deschida.

Descrieti succesiunea de manifestari comportamentale probabile ale unui copil introvertit, ratacit intr‑un oras strain.

BIBLIOGRAFIE

Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J., (2002), Introducere in psihologie, Editura Tehnica, Bucuresti

Allport, G., (1981), Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Claparède, É., (1975), Psihologia copilului si pedagogia experimentala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Cosmovici, A., Iacob, L., (coord.), (1998), Psihologie scolara, Editura Polirom, Iasi

Dafinoiu, I., Cosmovici, A., (1994), Structura si dinamica personalitatii, in Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iasi

Dafinoiu, I., Personalitatea elevilor. Temperamentul si caracterul, in Psihologie scolara, (1998), (coord.), Cosmovici, A., Iacob, L., Editura Polirom, Iasi

Golu, M., (1993), Dinamica personalitatii, Editura Geneza, Bucuresti

Golu, M., Dicu, A., (1972), Introducere in psihologie, Editura Stiintifica, Bucuresti

Hayes, N., Orrell, S., (1997), Introducere in psihologie, Editura All, Bucuresti

Jung, C.G., (1990), Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucuresti

Miclea, M., (1994), Psihologie cognitiva, Editura Sincron, Cluj‑ Napoca

Opre, A., (2003), Introducere in teoriile personalitatii, Editura ASCR, Bucuresti

Radu, I., (coord.), (1991), Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj‑Napoca

Salavastru, D., (2004), Psihologia educatiei, Editura Polirom, Iasi

Zlate M., (2002), Introducere in psihologie, Editura Polirom, Iasi