Personalitatea si personajul in registrul normal - patologic

Personalitatea si personajul in registrul normal - patologic

1.1 Personalitatea normala versus personalitate anormala

Abordarea personalitatii umane in registrul normal-patologic trimite la problema continuitatii sau a discontinuitatii, a cantitativului sau calitativului, in sfera proceselor si fenomenelor psihice. Insistenta lui Freud, afirmata inca din textele "pre-psihanalitice", cu privire la aspectul cantitativ al excitatiilor (interne si externe), enunta in ansamblu, continuitatea dintre fenomenele normale si fenomenele patologice. Trasarea unei linii nete de demarcatie intre normal si patologic constituie, in buna parte, un lucru imposibil de realizat, cu atat mai mult cu cat este dificil sa stabileasca ce criteriu ar putea sta la baza acestei distinctii.

Normalitatea nu are un caracter absolut si unidimensional, ci este rezultat al variatiilor de-a lungul unui continuum bipolar. Cu cat registrul de variabilitate este mai mare, cu atat normalitatea este mai greu de definit si are un caracter relativ; reciproca este valabila. Din acest punct de vedere intre ceea ce este considerata "normalitate biologica" si "normalitate psihica", exista uneori mari diferente. In plan somatic, variatiile fiind minime plaja nomalitatii este mai usor de definit; in schimb, in sfera psihicului, variabilitatea este mult mai intinsa, si in consecinta, normalitatea devine relativa si mai greu de definit (M. Golu, 2002, pp. 78).

In psihopatologia moderna (Tratatul de psihiatrie Oxford, 1994), au fost propuse doua criterii care ar putea diferenta normalul de patologic: unul statistic si altul social. Conform criteriului statistic, personalitatile anormale reprezinta variatii cantitative fata de normal, iar limita de separatie dintre normal si patologic este decisa printr-un scor de departajare. In psihologia clinica, unde accentul se pune pe cazurile individuale, valoarea aplicativa a acestui criteriu este limitata. Conform celui de-al doilea criteriu, personalitatile anormale sunt concepute drept variatii calitative ale normalului. In acest caz, delimitarea, cu caracter arbitrar, este determinata mai degraba de criterii sociale, decat de o departajare statistica.

1.2 Personaj si boala psihica

Adler utilizeaza notiunea de "realitate fictiva" sau "fictiune directoare" in doua moduri. Mai intai ca principiu metodologic; el isi prezinta psihologia ca fiind "un sistem de fictiuni". Totul se petrece "ca si cum" individul ar incerca sa-si compenseze inferioritatea primitiva pe parcursul intregii vieti; aplicata la nevroza aceasta fictiune se enunta: totul se petrece "ca si cum" nevroticul ar avea un scop fictiv care-i conduce intregul comportament, si determina modul sau de a fi. Adler utilizeaza notiunea de "fictiune" pentru a explica personajul pe care il "construieste" un individ pentru a face fata, intr-un mod inadaptat unei situatii de viata. Autorul nota, de altfel, ca boala psihica este o "realitate fictiva" elaborata de bolnav pentru a se proteja si pentru a "ajusta in favoarea sa o situatie care ii displace". Cu toate acestea, Adler face distinctia dintre nevroza sau psihoza si "fictiunea directoare" cu rol adaptativ, care este personajul (A. Adler, 1970, pp. 192).

Forta si formele de manifestare ale inconstientului sunt impresionante. Dovada sunt "bolile simulate" care constituie o masca a bolnavului in spatele careia se ascund poate multe din misterele vietii, a caror vastitate este imposibil de conceput. Simptomele nevrozei exprima o trebuinta de "a face ca si cum", "a fi ca si cum", de a "imprumuta" atat altuia cat si siesi imaginea de sine. Acest "altul" intra in conflict cu Eul, pe care il fascineaza si il subjuga. Dubla posesiune care interfereaza cu Eul propriu apare ca fiind un alt Eu. Nevroticul are constiinta de sine "stapanita de un altul", prezent in sine si o falsa istorie de viata.