Momente in dezvoltarea teoriilor cunoasterii

Momente in dezvoltarea teoriilor cunoasterii

"Daca exista astazi un domeniu de cercetari care a ajuns (din nou) la moda, acesta este cel al studiului diferitelor aspecte ale dezvoltarii sociale a copilului."

(Willem Doise, Gabriel Mugny)

Dupa cum sublineaza Willem Doise (1998), in anii 1930, anumiti psihologi dintre cei mai mari ajungeau la concluzia ca inteligenta este de origine sociala.

Astfel, in tari atat de diferite ca Statele Unite, Elvetia sau Uniunea Sovietica, in cursul anilor douazeci si treizeci, sociogeneza operatiilor cognitive la copii facea obiectul unui anumit consens.

Astfel, G. H. Mead (1934) incerca sa elaboreze o conceptualizare privind viata mentala ca rezultanta a unor procese integrate in viata sociala. In acest sens, era vorba de o tentativa de a elibera psihologia de o concentrare exclusiva asupra individualului.

Scrierile aparute postum, propun o conceptualizare a legaturilor intre interactiunea sociala si dezvoltarea intelectuala, pornind de la notiunea de conversatie prin gesturi: inainte chiar de aparitia constiintei de sine sau a gandirii propriu-zise, interactiunea dintre doi indivizi furnizeaza o baza pentru constructia gandirii simbolice. Actul unui individ fata de un altul se adapteaza la reactia posibila a acestuia deoarece, "in actul social, reactia adaptativa la gestul celuilalt este o interpretare a acestui gest; este semnificatia acestui gest." (Mead G. H., 1963, p. 67).

Gandirea ar fi astfel, o interiorizare a conversatiei prin gesturi pe care le facem impreuna cu ceilalti in procesul social. Gesturile interiorizate asfel, sunt simboluri semnificative pentru ca ele au aceleasi semnificatii pentru toti indivizii unei societati date; respectiv, ele fac sa se nasca aceleasi atitudini la cei care le fac si la cei care reactioneaza la ele. Altfel individul nu ar putea sa le interiorizeze. (Idem, p. 41). Aceasta interiorizare s-ar realiza in mod privilegiat atunci cand conduitele verbale se imbina cu conversatia prin gesturi.

Jean Piaget, a carui ultima practica de cercetare face abstractie de interventia factorilor sociali in dezvoltarea cognitiva, propune in aceeasi epoca o conceptie asupra dezvoltarii cognitive facand sa intervina in mod explicit factorul social. Concluzia cu care se termina articolul "Logica genetica si sociologie" este "ca viata sociala este o conditie necesara dezvoltarii individului in insasi natura sa, facandu-l sa treaca de la starea autista la starea de personalitate." (Piaget, Jean, 1976, p.80)

El vede "cooperarea" ca "un proces generator de ratiune" si, desi diferentele dintre indivizi au legatura cu "ereditarea biologica" in sensul ca "niciodata nu a putut ridica gradul de inteligenta al unui individ, chiar de nivel mediu sau debil" (Idem, 1974, p. 74), psihologul genevez atribuie o functie importanta coordonarilor si reglarilor sociale precizand ca "inteligenta umana se dezvolta, la individ in functie de interactiunile sociale, in general prea neglijate." (Idem, 1967, p. 260).

Perspectiva piagetiana poate fi caracterizata prin trei trasaturi dominante:

- Dimensiunea biologica;

- Interactionismul factorilor subiect-mediu (in stransa legatura cu relativismul epistemologic)

- Constructivismul psihogenetic

Piaget califica epistemologia sa genetica drept "naturalista, fara a fi pozitivista", si considera conduitele cognitive ca un produs al unui organism inzestrat cu structuri ce se manifesta prin puterea lor de asimilare si acomodare.

Constructivismul psihogenetic considera secventele dezvoltarii ca fiind reglate de niste mecanisme de echilibrare de origine endogena, dar fara a fi predeterminate de factorii ereditari in ceea ce priveste continutul sau finalizarea structurilor de echilibrare.

Teoria genetica a pus in lumina un factor caruia conceptiile behavioriste despre invatare nu-i acordasera nici o atentie, acela al mecanismelor de autoreglare sau de echilibrare. (Inhelder, Sinclair, Bovet,1977,p.30)

Conceptia piagetiana care este neindoelnic, o culme a teoriilor psihogenetice anterioare, are cateva componente fundamentale: viziunea structuralist genetica, teoria echilibrului intelectual, arhitectonica stadiala si implicatiile epistemologice.

Reprosul fundamental adus conceptiei psihogenetice si sistemului stadial al lui Piaget, dincolo de varietatea formularilor, pare a fi acesta: increderea prea mare in "natura umana" pe fondul unei indiferente vizibile fata de "puterea educatiei".

Psihologii rusi i-au reprosat lui Piaget o anumita cantonare in determinismul biologic, genetic si epigenetic, care nu i-ar fi permis sa vada marea maleabilitate si nondeterminismul fundamental al psihogenezei.

Scoala de la Harvard, al carei mentor principal este J. S. Bruner, va sustine ca dezvoltarea intelectuala a copilului este dependenta in primul rand de "ambianta culturala".

Piaget nu negase rolul ambiantei sociale in dezvoltare, dar socotea ca psihogeneza putea fi explicata numai si numai prin legi abstracte de echilibrare intrapsihica.

Pentru conceptia lui Bruner, aceasta parea o exagerare inutila. Dimpotriva, considera el, factorii determinanti ai psihogenezei au o natura socio-culturala, si mai ales educativa. In acest sens el afirma ca: "Oricarui copil, la orice stadiu de dezvoltare, i se poate preda cu succes orice obiect de invatamant intr-o forma adecvata." (1970, p. 59)

Teoriile care au precedat conceptiile psihogenetice moderne sunt: cele ineiste, care atribuiau primul rol factorilor endogeni ("spritul", "subiectul", "natura umana"), si cele ambientaliste, care atribuiau cea mai mare importanta factorilor exogeni (mediul, obiectul, puterea educatiei)

Kaspar Friederich Wolff (1759) pune capat dilemelor ineiste si ambientaliste, propunand un tertium: epigeneza, adica presupozitia constructiei treptate a organismului pe baza interactiunilor sale continue cu mediul.

Preyer, Baldwin si Stern pot fi socotiti ca reprezentand "etapa de inceput" a psihologiei genetice, iar Peryer este primul psiholog care a procedat la o observare sistematica a copilului "tinand un jurnal". Baldwin explica evolutia inteligentei pe baza unui fenomen bine analizat, "reactia circulara"; un fel de imitatie care permite copilului achizitii favorabile permanente. Dezvoltarea ar avea dupa el trei stadii imitative ("sugestia preimitativa", "imitatia simpla", "imitatia persistenta") care organizeaza intreaga evolutie psihogenetica in trei stadii corespunzatoare: stadiul proiectiv, stadiul subiectiv si stadiul electiv. Stern vorbeste despre stadiul substanta, stadiul actiune (2-7 ani), stadiul relatie (7-12), stadiul calitate.

Edvard Claparede a descris un sistem psihogenetic cu trei stadii: stadiul de achizitie si experimentare, stadiul de organizare si evaluare si stadiul de productie si munca.

In ciuda exagerarilor, conceptia psihanalitica a lui Sigmund Freud poate fi considerata esentialmente psihogenetica, ce dezvolta urmatoarele stadii: oral (0-1 an), anal (1-3 ani), falic (3-5 ani), latentei (5-pubertate), genital.

Cu teoria lui Wallon se poate vorbi, pentru prima oara, de o conceptie psihogenetica propriu-zisa, in sensul de a fi intemeiata prioritar pe datele psihologice si pe izomorfismele lor. Sistemul descris de Wallon pare a se preocupa in esenta de evolutia constiintei.