Integrarea copiilor cu tulburari de limbaj in gradinita

Integrarea copiilor cu tulburari de limbaj in gradinita

Educatia integrata se refera in esenta la integrarea in structurile invatamantului de masa a copiilor cu cerinte educative speciale in educatie:copii cu deficiente senzoriale, fizice, intelectuale, defavorizati socio-economic si cultural, copii din centrele de asistenta si ocrotire, copii cu usoare tulburari socio-afective si comportamentale, sau copii cu tulburari de limbaj, caz analizat in lucrarea de fata.

In literatura romaneasca de specialitate mai este intalnita si sub denumirea de educatie incluziva sau invatamant integrat. In cazul tarii noastre, sistemul invatamantului special este organizat prin analogie cu sistemul invatamantului obisnuit, cuprinzand urmatoarele tipuri de forme: invatamant prescolar-gradinite speciale, grupe speciale pe langa gradinite obisnuite sau prin integrarea individuala in gradinite obisnuite(cu sau fara forme/structuri si servicii de sprijin si asistenta sociala). Ceea ce este de remarcat este faptul ca: invatamantul trebuie adaptat la cerintele copilului si nu copilul trebuie sa se adapteze la cerinte prefabricate. O pedagogie centrata asupra copilului este benefica pentru toti cei care studiaza in conditii cat mai normale(S. Tihan, 2008).

Scoala obisnuita(incluziva) trebuie sa recunoasca si sa reactioneze la diversele cerinte ale elevilor armonizand atat diferitele stiluri de a invata cat si diferitele grade de reusita scolara, asigurand o educatie de calitate pentru toti prin: programe de invatamant adecvate, organizare eficienta, strategii didactice concrete, folosirea optima a resurselor si parteneriat cu celelalte institutii ale comunitatii.

In aceasta lucrare ne referim in principal la copii cu tulburari usoare de vorbire care pot fi integrati usor intr-o gradinita normala. Atunci cand ne referim la dezvoltarea copilului trebuie retinut un aspect foarte important: dezvoltarea este un proces individual si desi etapele de dezvoltare sunt atribuite copilului in general, acestea tin de unicitatea lui. Astfel chiar daca educatorul sau parintele identifica anumite intarzieri in dezvoltare nu trebuie sa se grabeasca in a da un diagnostic de copil cu probleme sau cu nevoi speciale de educatie. Insa in cazul tulburarilor de limbaj, daca acestea sunt identificate la copil, trebuie luate o serie de masuri de corectare cu ajutorul unor exercitii de limbaj.

Nu trebuie uitat faptul ca acesti copii au aceleasi nevoi ca si cei cu dezvoltare tipica: sa comunice(asa cum pot), sa se joace, sa-si controleze mediul fizic si social, sa fie iubiti si acceptati, sa se simta in siguranta, sa isi dezvolte abilitatile la maximum de potential. Diferenta consta ca acesti copii au nevoie de strategii si metode speciale adaptate nevoilor lor, iar in cele mai frecvente cazuri daca intre familie si educator este o buna colaborare copilul depaseste cu succes acea tulburare.

Educatorii trebuie sa-si concentreze eforturile spre imbunatatirea cailor prin care ei raspund tuturor copiilor dintr-o clasa, priviti ca individualitati. Scopul cadrului didactic este de ai ajuta pe toti elevii sa dobandeasca succesul in clasa, inclusiv pe cei care au deficiente sau dificultati particulare de depasit.

Tulburarea de limbaj face parte din tipologia categoriilor de cerinte educative speciale urmarite in materialul UNESCO. Prin Cerinte Educationale Speciale intelegem acele "necesitati educationale complementare obiectivelor generale ale educatiei scolare, necesitati care solicita o scolarizare adaptata particularitatilor individuale si/sau caracteristice unei deficiente (ori tulburari de invatare), precum si o interventie specifica, prin reabilitare/recuperare corespunzatoare"(T. Vrasmas 2001). Registrul acestora in conceptia UNESCO cuprinde: dificultati(dizabilitati) de invatare, intarziere mintala/dificultati severe de invatare, tulburari(dezordini) de limbaj, dizabilitati fizice/motorii, deficiente vizuale, deficiente auditive, tulburari emotionale si de comportament(UNESCO 1995).

Termenul de "deficienta semnifica absenta, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei functii anatomice, fiziologice sau psihologice. Deficienta poate fi rezultatul unei maladii, a unui accident, dar si a unor conditii negative din mediul de dezvoltare al unui copil".

Experienta educatorilor spune ca "insusirea limbajului, a priceperilor si competentelor de comunicare la varsta prescolara pot fi formate mai lesne si mai calitativ pe baza textelor din literatura pentru copii, in cadrul asa-numitei activitati verbal artistice"(Tamara Barsanu, 2005). Astfel, precum sustin si psihologii, in procesul de comunicare, limba si vorbirea (care apar ca si conditii ale comunicarii), au ca suport cuvinte alese, expresii frumoase si modele lingvistice bine gandite si corect formulate de catre scriitori. Textele literare contribuie concomitent si la imbogatirea cunostintelor copiilor din diverse domenii ale stiintelor. Ca rezultat al procesului de formare a activitatii verbal-artistice, inceput in copilaria timpurie, apare treptat si "competenta comunicarii", rezultat al unei munci tematice insistente si complicate a cadrelor didactice in parteneriat cu parintii si copii. Functia de comunicare ca functie de baza a limbajului se dezvolta intens, avand unele particularitati. Prescolarul comunica doar cu cei apropiati sau cu cei pe care ii cunoaste bine. Aceasta comunicare se produce in cadrul unei situatii concrete si este generata de actiuni sau obiecte, infaptuindu-se cu ajutorul vorbirii situative. Vorbire situativa pe deplin inteleasa de interlocutori, care cunosc situatia in cauza. Tipic pentru vorbirea situativa este omiterea subiectului subanteles, care este inlocuit in cea mai mare parte de pronume. De aceea limbajul prescolarului este impestritat de "el,""ea"si "ele".

Continuand sa discute problema despre corelatia proceselor dezvoltarii verbale si a celei cognitive, reprezentantii diverselor teorii psiholingvistice subliniaza necesitatea utilizarii folclorului si a literaturii artistice atat in scopul dezvoltarii verbale, cat si a celei cognitive a copiilor, dar mai ales in scopul dezvoltarii personalitatii in general.

Prima masura luata de educator in sprijinul acestor copii este aceea de a discuta cu familia pentru orientarea acesteia spre un specialist in vederea interventiei adecvate.

In unitatile unde nu exista logoped activitatea educatoarelor vizand corectarea tulburarilor de limbaj la copii este mai intensa, responsabilitatea ce le revine modifica cantitativ accentul importantei acestui demers.

Practica a dovedit ca atitudinea educatoarei trebuie sa dovedeasca calm, bunavointa, atractivitate, sa-i incurajeze si sa-i mobilizeze pe toti copii in efectuarea exercitiilor. Nu se va eticheta nici un copil ca deficient de vorbire, ci se va cauta sa se creeze o atmosfera colegiala, oprindu-i pe copii sa rada de colegii lor, care au pronuntat gresit. Conduita si atitudinea de ansamblu a cadrului didactic trebuie sa demonstreze celorlalti copii ca i se acorda cu tulburari aceeasi valoare ca si celorlalti, respectandu-se principiul democratic al valorii egale. Trebuie evitata compatimirea evidenta, mila sau alte conduite inadecvate care pot semnifica devalorizarea. Ori de cate ori este posibil trebuie exprimate aceleasi asteptari si stabilite limite similare in invatare, ca si pentru ceilalti copii. Este necesara multa rabdare, in corectarea tulburarilor de limbaj, exercitiile dovedindu-si eficacitatea in timp.

Integrarea copiilor cu tulburari de vorbire in programul gradinitei este facilitata de realizarea parteneriatului intre parinti si gradinita. Parintii fiind cei care detin cele mai multe informatii despre copil. In general, relatia de parteneriat presupune reuniuni de informare a parintilor cu privire la continuturile si metodele didactice, la programele grupelor, presupune sedinte cu parintii, participarea acestora la serbari, excursii etc. In mod special, relatia gradinitei cu parintii copiilor cu tulburari de vorbire este nu numai benefica, ci si necesara, ea furnizand informational specificul dizabilitatii copilului, precum si tot ceea ce pana in momentul includerii in invatamantul de masa a copilului a constituit contextul de dezvoltare  a acestuia(incluzand necesitati de ordin fizic sau psihic si factori motivationali).

De mare importanta sunt informatiile referitoare la factorii de influenta negativa care ar trebui sa fie evitati(fobii, neplaceri, stimuli negativi, atitudini care determina inhibarea sau izolarea).

Buna comunicarea parinte-educator sau chiar comunicarea parinte-copil, in contextul integrarii copilului in institutia gradinitei asigura un bun echilibru.

Pentru integrarea cu succes a copiilor cu tulburari de limbaj in invatamantul de masa, in grupele obisnuite de copii sunt necesare:

existenta unor centre de resurse, informare si comunicare,

formarea initiala si continua a cadrelor didactice in aceasta problema,

adaptarea si flexibilitatea curricumului prescolar,

evaluarea progresului scolar al copiilor cu tulburari de limbaj,

implicarea, incurajarea participarii parintilor, schimbul de informatii, consilierea parintilor in masura solicitarilor si a necesitatilor, mobilizarea resurselor umane disponibile si competente.

Atitudinea educatoarei si a celorlalte persoane din mediul apropiat al copilului are o foarte mare importanta asupra vorbirii acestuia, in special asupra fixarii unor dificultati de pronuntare si de articulare ca tulburarile de limbaj. Sunt daunatoare pentru copil si dezvoltarea sa, din partea parintilor atat o atitudine hiperexigenta, cat si una prea permisiva, ambele conducand la perturbarea relatiilor dintre parinti si copii si la formarea la acestia a unor conditii indezirabile. Conduita echilibrata, comunicarea corecta frecventa cu copilul, antrenarea sa in viata si in unele probleme ale familiei sunt de natura sa il stimuleze sub toate aspectele, sa-i dezvolte increderea in sine si atitudinile voluntare.

Vorbirea copilului reprezinta o gandire, o reflectare a vorbirii pe care o aude in jurul sau. Sub acest aspect mediul inconjurator devine responsabil de vorbirea copiilor din momentul in care acesta incepe sa se emita. De neglijat este si importanta nivelului socio-cultural al mediului asupra copilului. Cu cat mediul este mai elevat, nivelul cultural mai ridicat si copilul mai mult timp in mediul si prezenta adultilor cu atat el va fi mai stimulat, va gasi modele mai corecte si mai putin diferentiate intre ele, incat aceasta stimulare se va resimti pozitiv asupra dezvoltarii limbajului. Dimpotriva un mediu cultural sarac, un limbaj sarac adeseori in jargon sau plin de regionalisme, va deveni "model" pentru copil. Astfel copilul va invata sa pronunte, sa repete si sa-si insuseasca ceea ce aude in jurul sau. Adeseori mediile foarte sarace conduc la o insuficienta stimulare si dezvoltare intelectuala  a acestora, copii normali ajungand sa se comporte ca debilii mintali.

Concluzionam ca responsabilitatea educatoarei, mai ales in astfel de situatii ca cele enumerate mai sus, este foarte mare. Nu doar ca trebuie sa adapteze metodele si sa lucreze pe corectarea tulburarilor de vorbire, dar ea se mai poate lovi si de necolaborarea cu unii dintre parinti, sau si mai rau obiectivele si valorile parintilor fiind contrare celor din gradinita/scoala.

In munca de prevenire si corectare a defectelor de vorbire, o mare importanta o are relatia educator-logoped. Aceasta relatie trebuie sa inceapa in momentul observarii de catre educator a eventualelor tulburari aparute in dezvoltarea vorbirii copilului si trebuie sa continue pana la inlaturarea definitiva a tulburarilor. Insa aceasta relatie nu este posibila in unele situatii, cum sunt mediile sarace sau cazul gradinitelor din mediul rural din Romania unde copii nu sunt in supravegherea sau in evidenta vreunui logoped, astfel educatoarea este singura instanta educativa cu studii de specialitate cea mai competenta in consilierea familiei in sprijinul corectarii de limbaj a copilului si corectarea de limbaj a acestuia.