Diagnosticarea si evaluarea dificultatilor de invatare

Diagnosticarea si evaluarea dificultatilor de invatare

Asa cum s-a afirmat deja, unul din criteriile pentru identificarea in linii mari a dificultatilor de invațare este diminuarea sistematica si indelungata a performantei scolare a copiilor. O serie de specialisti au introdus termenul de "discrepanta severa" pentru desemnarea decalajului dintre performantele scontate si cele efective obtinute de copiii cu dificultati de invatare.  Prin acest termen se intelege faptul ca reusita reala scade sub 50% din cea asteptata. Exista insa pericolul unui mare relativism in a judeca in sine si ulterior a compara cele doua tipuri de reusite. Ca urmare, relativ recent au fost oferite o serie de consideratii si recomandari, in acelasi timp cu exprimarea unor rezerve in acest sens.

In special la varste mici (prescolare) si la varste prea mari nu exista instrumente pentru evaluarea discrepantei, indivizii sunt mai omogeni, mai similari intre ei. De asemenea, s-a demonstrat faptul ca multi subiecti cu reusita efectiva slaba intra sub incidenta discrepantelor severe din alte motive decat dificultatile de invațare, iar testele de inteligenta pot induce performante asteptate fie prea mari, fie prea mici, alterand valoarea discrepantei.

Este necesara in general, confruntarea acestui criteriu al discrepantei cu alte criterii, in special este obligatorie recurgerea la scale si norme oficiale de evaluare, pentru a diminua eventuale erori, care pot sa modifice si ele discrepanta.

Cristina Balas-Baconschi (2010, p. 81) arata ca actualmente se admite faptul ca pentru stabilirea diagnosticului de dificultați de invațare sunt necesare urmatoarele etape:

Se determina masura in care un copil are dificultați in invatare - in conditiile in care acestea sunt vazute ca o discrepanta intre ceea ce ar trebui sa stie copilul si ceea ce stie cu adevarat in momentul respectiv.

Se evalueaza achizitiile actuale ale copilului pentru a se determina ariile specifice in care se manifesta esecul si nivelele care par a fi inaccesibile.

Se analizeaza modul de invatare al copilului, felul in care proceseaza informatia, pentru a se identifica nivelul la care se va manifesta problema: receptia informatiei, exprimarea informatiei, procesarea sau asocierea de idei; se urmareste de asemenea, care sunt slabiciunile si punctele forte in ceea ce priveste functionalitatea senzoriala, comportamentul in general si fata de situatiile problematice, erorile care se comit cel mai frecvent.

Explorarea motivelor pentru care copilul nu invata, luandu-se in considerare toti factorii posibili emotionali, de mediu, psihologici, aceste date obtinandu-se din surse de tipul testelor standardizate, studiile de caz, observatia.

Pe baza datelor stranse si a interpretarilor se formuleaza ipotezele de diagnostic dupa care se dezvolta un plan educativ, bazat in principal pe abordarea punctelor slabe prin intermediul celor puternice, folosirea abilitatilor deja formate pentru asimilarea altora noi.

Ecaterina Vrajmaș (2007, p. 90) arata ca din punct de vedere al instrumentelor utilizate distingem doua tipuri de evaluare:

a) evaluarea formala care implica utilizarea unor instrumente cum ar fi testele (de inteligența, de aptitudini de limbaj etc.)

b) evaluarea informala care presupune proceduri si tehnici ca: observatia sistematica, analiza produselor activitatii, analiza sarcinilor, analiza erorilor, interviuri, chestionare etc.

In viziunea autoarei exista trei tipuri de abordari in evaluarea dificultatilor de invatare  pe care le vom prezenta mai jos.

a. Evaluarea prin raportare la standarde

Se refera la masurarea performanțelor unui elev intr-o anume arie de dezvoltare, pornind de la un standard stabilit prin testarea unui esantion reprezentativ pentru copil. Fiecare copil evaluat este comparat cu standardul aplicat si astfel se determina performanța particulara a respectivului copil.

Avantajele testelor standard:

sunt valabile pentru verificarea incadrarii legale pentru servicii de educatie speciala,

pot determina daca un elev achizitioneaza conform asteptarilor,

asigura compararea realizarilor diferitelor elevi,

asigura bazele generale pentru compararea programelor de remediere.

Dezavantajele:

rezultatele sunt deseori prea generale pentru a asigura o orientare a instruirii specifice unui elev,

nu sunt legate direct de secventele programelor de instruire,

nu pot fi modificate in functie de conditii specifice,

sunt de valoare minimala pentru a indica cat de mult sau cat de putin a invatat elevul.

b. Evaluarea prin raportare la criterii

Acest tip de evaluare graviteaza in jurul unor obiective specifice de invațare.

Este utilizata pentru a determina punctele forte si punctele slabe ale unui copil, nu prin comparare cu altii, ci prin raportare la setul de deprinderi prestabilite presupuse a fi esentiale.

Avantajele:

instrument de evaluare a progresului,

stabileste eficiența procesului de instruire si interventie,

pregateste terenul pentru insusirea unor deprinderi ulterioare

Dezavantaje:

criteriile luate in analiza pot fi dificil de stabilit,

nu prezinta valoare pentru copiii atipici,

ineficiențe pentru masurarea nivelului de performanța in raport cu alti copii.

c. Evaluarea prin raportare la individ

Evalueaza progresul realizat de copil, comparandu-l cu propriile sale performanțe obtinute anterior. Aceste evaluari recunosc faptul ca orice copil se modeleaza prin interactiunea dintre aspectele biologice si cele de mediu si prin ceea ce asteapta ceilalti de la viața si viitorul copilului. Evaluarile se fac in contextul particular de viața si in functie de particularitațile - calitatile unice ale copilului. Se urmareste nu numai evaluarea copilului, dar si a calitatii relatiei lui cu ceilalti.

Avantaje:

monitorizeaza progresul copilului si ofera o imagine mai reala asupra deprinderilor lui,

asigura conturarea mai concreta  a unor planuri de interventie.

Dezavantaje:

chiar daca este o evaluare mai autentica pentru copil, este nevoie totusi uneori de o evaluare criteriala sau raportata la standarde pentru a avea o imagine mult mai realista asupra progresului copilului.

Asa cum se poate observa, fiecare tip de evaluare prezinta atat avantaje cat si dezavantaje, fiecare fiind utila pentru un anumit scop si trebuie utilizat in raportare la celelalte.

Aceeasi autoare recomanda urmatoarele metode de investigare a elevilor:

I. Studiul de caz, interviul - care furnizeaza date despre mediul copilului si despre dezvoltare, prin intermediul parintilor, profesorilor, asistentilor, consilierilor scolari. In cazul acestor investigatii, precizam elementele care se urmaresc:

informatiile de identificare ale copilului;

informatiile de identificare a parintilor si familiei;

date privind dezvoltarea (accidente, boli);

starea de sanatate actuala (obiceiul alimentarii si somnului, nivelul de activitate);

stadiile dezvoltarii (momentul mersului, vorbirii, eventuale dificultati);

elemente sociale si personale: prieteni, relatii cu rudele, interese, hobby-uri, atitudinea anturajului, gradul de asumare al responsabilitatilor, atitudinea fata de dificultatile de invațare, relatiile existente in familie, evenimente semnificative.

factori educationali: experiente scolare (repetentie, mutari, schimbari ale profesorilor);

educatia prescolara, primara, gimnaziala, liceala etc.;

atitudinea copilului fata de scoala;

viziunea profesorului asupra problemelor.

II. Observatia

In vederea evaluarii, se poate folosi atat observatia directa si orientata spre anumite scopuri si obiective, cat si cea nedirectionata.

Observatia directa si structurata are avantajul de a permite inregistrarea unor informatii care sa evalueze comportamentul elevului pe o perioada de timp, evidentiindu-se comportamentul initial si acele evenimente care par sa-l modifice. In acest mod, se pot observa:

reactia fata de sarcini dificile, iar prin extensie, reactiile fata de oameni si situatii noi;

atitudinea adolescentului fata de problemele de invatare, modul de interferenta a unor probleme din viata copilului cu scoala;

dezvoltarea si coordonarea motorie, felul in care scrie, in care tine instrumentele de scris, mobilitatea;

limbajul, care poate fi caracterizat in functie de modul de articulare, masura in care copilul poate exprima ceea ce gandeste, vocabularul adecvat sau nu, folosirea frazelor sau a propozitiilor scurte, pronuntia, greselile de gramatica sau sintaxa.

Observatia nedirectionata vizeaza comportamentul zilnic al elevului in cadrul scolii, problemele de comportament fiind asociate, in general, cu dificultatile de invațare, in masura in care se manifesta pregnant si un timp indelungat.

III. Testele

Pot fi folosite, pe de o parte, testele informale care vizeaza abilitatile lingvistice sau matematice ale copilului, sau teste standardizate de tip WISC (Wechsler Intelligence Scale for Children), etc.

Evaluarea psihopedagogica a dificultatilor de invațare trebuie sa realizeze, in cazul elevului suspectat de o asemenea stare, incursiuni necesare in toate ariile mari specifice ale personalitatii: caracterul, temperamentul, dispozitia, constiinta si desigur, intelectul.

S-a constatat ca persoanele cu o inteligenta absolut normala sau chiar supramedie pot prezenta unele dificultați de invațare generate in alte zone ale psihismului decat cele in care intelectul este primordial.

Dupa H. Gardner (apud Cristina Balas-Baconschi, 2010, pp. 85-86), individul uman poseda cel putin 6 tipuri diferite de inteligenta: verbala (lingvistica), logica (matematica), vizuala (spatiala), ritmica (muzicala), corporala (kinestezica), interpersonala si intrapersonala (autoreflectie, autocunoastere). Dintre acestea, scoala se refera in special la primele doua. Este de altfel foarte important ca esecul scolar in unele arii ale intelectului sa nu afecteze intreaga gama a tipurilor de inteligenta.

Examinarea nivelului intelectual al copilului se poate face doar de catre persoane calificate si mai ales gradual, apelandu-se la unele teste, in anumite faze ale dezvoltarii copilului. Astfel, intr-o prima etapa, este recomandabila evitarea testelor de inteligenta verbala, folosindu-se mai degraba teste de tipul RAVEN, care vizeaza si organizarea spatiala, operatiile de analiza, sinteza si identificarea asemanarilor si deosebirilor.

Testul WISC ofera un QI verbal si unul de performanta, permitand individualizarea rezultatelor pe scale si realizarea de comparatii intre nivele.

Daca se obtin QI-uri variabile, dar care se incadreaza intre valorile 90-100, se poate aprecia o situatie de dificultați de invațare, in timp ce daca se obtin consecvent si sistematic valori de aproximativ 90, se contureaza o deficienta mintala usoara.

In general, in orice studiu realizat asupra populatiei scolare, in functie de varsta la care are loc, trebuie sa fie prezente o serie de informatii legate de:

conditia si capacitatea senzorial-perceptiva;

reactivitatea naturala si cea conditionata;

motricitatea generala: mers, alergare, sarituri, urcat/coborat scari, stat intr-un picior;

motricitatea fina: mimica, gestica, manipularea jucariilor, alimentarea, imbracarea, desenul;

adaptabilitatea sociala: respectarea igienei, utilizarea obiectelor casnice, jocul social, comunicarea;

vorbirea, relationarea;

conduita: excitabilitatea, posesia, sentimentul rusinii, autocontrolul, activizarea;

conduita de somn si alte aspecte extrase din relatarile parintilor.

Autoarea Cristina Balas-Baconschi recomanda examinarea abilitatilor instrumentale, ca zona principala de manifestare a dificultatilor de invațare. Astfel, examinarea atenta si focalizata a limbajului copilului, atat cel oral, cat si cel grafic, ca si a performantelor sale matematice, pot releva multe date semnificative despre eventualele dificultați de invațare, dat fiind ca aceste abilitati sunt printre cele mai importante instrumente in conduita scolara curenta.