Dezvoltarea și maturizarea invǎtǎmantului

Dezvoltarea și maturizarea invǎtǎmantului

Lumea romaneasca a secolului al XlX-lea, ca urmare a prefacerilor interne si/sau copierii, in sensul bun al cuvantului, a unor modele straine, se indreapta, desi adesea lent, dar consecvent, catre modernitate. Invatamantul, implicit sistemul de educatie, este cuprins si el in acest mers ascedent al vremii. Si in acest caz, Regulamentul Organic reprezinta, pentru Tara Romaneasca si Moldova, punct de referinta, in sensul ca stabileste cadrul de desfasurare a invatamantului public, chiar daca acesta nu raspundea pe deplin nevoilor de dezvoltare a culturii nationale.

Scolile publice din Tara Romaneasca si Moldova aveau, in 1834, 725 de elevi. Moda timpului, cu deosebire in prima jumatate a secolului al XlX-lea, era ca descedentii familiilor boieresti sa-si dobandeasca invatatura primara si elementara in familie, cu dascali si preceptori straini, precum si in scoli particulare, iar studiile universitare in strainatate.

In a doua jumatate a secolului al XlX-lea si inceputul celui urmator, numarul elevilor scolilor publice cunoaste cresteri insemnate, fara insa ca acestea sa cuprinda in ansamblu populatia de varsta scolara a tarii. Astfel, potrivit datelor din literatura de specialitate, numarul elevilor din scolile publice era de circa 10000 in 1850, de 117575 in 1875 si de 535470 in 1913.

Cu toate eforturile facute si in ciuda progreselor inregistrate, in Romania, precum si in provinciile istorice romanesti, care se aflau atunci sub administratii straine, in ajunul primului razboi mondial, analfabetismul era o realitate dureroasa, exprimata statistic astfel: 60% din populatia Romaniei Vechi, 40% din a Transilvaniei, 60% din a Bucovinei si 90% din a Basarabiei nu stiau sa scrie si sa citeasca.

In perioada cuprinsa intre Unirea Principatelor si prima conflagratie mondiala, procesul de invatamant romanesc este reglementat, principial, prin patru legi, fiecare dintre ele marcand trepte de dezvoltare si maturizare a lui[1] .

Legea asupra instructiunii, din decembrie 1864 si care intra in vigoare in septembrie 1865, promulgata prin decret de domnitorul Alexandru loan Cuza, in care se precizeaza ca invatamantul devine unitar in intreaga tara si se stabilesc treptele acestuia, precum si durata -studiilor: primar, de patru ani, egal, obligatoriu si gratuit, secundar, de sapte ani, si universitar, de trei ani.

Legea invatamantului primar si normal-primar, din aprilie 1893, numita si 'Legea Poni', care diferentiaza timpulde studii pentru aceeasi programa - cinci ani la sate si patru ani la orase  si urmareste, totodata, rezolvarea problemei construirii localurilor de scoala si, sub unele aspecte a celei a dotarii lor. In acest scop, a fost infiintata 'Casa Scoalelor', care administra fondurile destinate construirii de localuri si achizitionarii de mobilier pentru-scolile primare.

Legea invatamantului secundar si superior, din martie 1898, numita si 'Legea Spiru Haret', prin care se instituie invatamantul secundar de opt clase, in doua cicluri, inferior si superior, si in sectii, moderna, reala si clasica, gimnazii si scoli normale.  Totodata, aceasta lege acorda o atentie deosebita organizarii temeinice a invatamantului superior si ramane in vigoare pana in 1936.

Legea privind organizarea invatamantului profesional, din martie 1899, care, ulterior, va suferi numeroase modificari si adaugiri.

In afara legilor mentionate, in perioada de cinci decenii la care ne referim, au fost adoptate si alte legi, care, direct sau indirect, au reglementat cadrul legal al desfasurarii procesului de invatamant in anumite domenii. De exemplu, Legea clerului mirean, din mai 1893, care continea si prevederi referitoare la organizarea invatamantului teologic, Legea pentru organizarea meseriilor, din martie 1902, 'Legea Missir', care reglementa organizarea si desfasurarea invatamantului profesional, Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti, adoptata in ianuarie 1912, 'Legea Nenitescu', care reorganiza invatamantul profesional s.a.

Consideram deosebit de importanta cunoasterea procesului de pregatire a specialistilor romani pentru domenii care, in epoca, au reprezentat fie sectoare economice majore, fie in devenire, precum si pentru ca ei sa fie in stare sa ofere solutii potrivit exigentelor economiei de piata.