Carl R. Rogers

Carl R. Rogers

In timp ce numeroase teorii psihologice s-au axat pe studiul comportamentului, iar psihanaliza acorda o atentie prioritara fortelor oarbe ale psihicului, Carl Rogers a cautat sa puna in prim plan persoana cu sufletul ei anticipativ, reflexiv, decentrat, empatic. El a descoperit in sufletul omului o forta extraordinara: "aspiratia persoanei de a creste". Toti oamenii se nasc cu o tendinta de realizare, care ii determina sa creasca, sa se dezvolte, sa devina persoane mature si sanatoase, capabile sa isi realizeze la maximum posibilitatile. Aceasta tendinta se poate manifesta la diferite niveluri. La un nivel inferior, ea implica satisfacerea nevoilor primare, precum hrana, apa si confortul fizic. La un nivel superior se situeaza nevoile de autoimplinire si afirmare in termeni de independenta, experienta si creativitate. Aceasta motivatie de realizare a sinelui reprezinta un criteriu de apreciere a propriilor experiente. Un eveniment este apreciat ca pozitiv sau negativ in masura in care poate contribui la realizarea sinelui.

Spre deosebire de psihanaliza, teoria lui Carl Rogers nu incearca sa clarifice sensurile ascunse ale comportamentului si nici nu cauta cauzele comportamentului in perioada copilariei. Accentul este pus pe "aici si acum", indivizii fiind considerati cei mai buni experti ai intelegerii propriei persoane. Modul in care ei percep evenimentele propriei vietii le modeleaza reactia la aceste evenimente. Conceptul central al teoriei lui Carl Rogers este cel de "sine", reprezentand parerea individului despre ansamblul propriilor perceptii, sentimente, valori si atitudini achizitionate prin experienta de viata, si care il definesc ca persoana. Sinele perceput influenteaza atat raportarea la lume, cat si comportamentul unei persoane. Carl Rogers vorbeste si de sinele ideal, care se refera la modul in care o persoana ar trebui sa fie. Sanatatea psihica presupune compatibilitatea, macar partiala, a sinelui perceput cu cel ideal. Problemele psihologice apar in momentul in care intervine o discordanta, o incongruenta intre cele doua fatete ale sinelui sau intre sine si feedback-urile primite de la mediu.

Carl Rogers considera ca toti oamenii au nevoie de aprecierea pozitiva venita din partea celorlalti, apreciere care se dezvolta ca o constientizare a afirmarii sinelui. Aprecierea pozitiva implica respect, acceptare si dragoste, venite din partea celor mai importante persoane din viata unui individ. Nevoia de apreciere transpare clar din nevoia copilului mic de aprobare si dragoste din partea parintilor. Uneori, aprobarea parintilor este conditionata, mai exact, depinde de comportamentul copilului; alteori, ea este neconditionata. O persoana are nevoie nu numai de aprecierea pozitiva venita din partea celorlalti, ci si de o autoapreciere pozitiva. Atunci cand o persoana primeste neconditionat aprecierea celorlalti, autoaprecierea sinelui va fi tot neconditionata. Acest mecanism este prezent doar in cazul indivizilor la care adaptarea psihologica este efectiva. Totusi, sunt foarte multi oameni care nu primesc aprecierea celorlalti. Aprobarea si dragostea celor din jur depind, adesea, de comportamentele acceptabile ale individului (de exemplu, copilul care se straduieste sa invete sa cante la un instrument muzical numai pentru a le face pe plac parintilor). In acest caz, individul dezvolta ceea ce Carl Rogers numeste "conditii de valoare", adica acele moduri de comportament care vor castiga aprecierea celorlalti. Aceasta presupune ca individul poate suprima unele sentimente si actiuni spontane in favoarea unor comportamente care pot face placere celor din jur. Aceasta incercare de a trai dupa principiile altora este una dintre cauzele tulburarilor psihice.

Pentru intelegerea comportamentului uman este necesara cunoasterea perceptiilor individuale privitoare la propriile experiente constiente imediate. Fiecare dintre noi se comporta in functie de cum isi da seama de sine si de lumea din jur. Nu realitatea obiectiva este determinantul hotarator al actelor noastre, ci modul in care o privim. Unii sunt mai "rationalisti", cautand informatii din mai multe surse pentru a se autoverifica si corecta, altii sunt multumiti cu o perspectiva particulara, neconfruntata cu altii. Deschiderea spre simtamintele proprii si spre mediul extern constituie o conditie necesara pentru dezvoltare si autorealizare (atat in terapie, cat si in consiliere, Carl Rogers a pus accentul pe eforturile oamenilor de a se intelege pe sine si de a intelege relatiile cu ceilalti).

Conceptul de "fenomenologie umanista", pe care se axeaza teoria lui Carl Rogers asupra personalitatii, releva o unitate intre doua procese: tendinta nativa spre crestere si implinire si conceptualizarea realitatii intr-o maniera personala. Cum se explica functia productiva a acestei unitati, stiut fiind ca orice actiune umana se orienteaza dupa conditiile relevante existente la un moment dat in mediile intern si extern? Libertatea constituie o dimensiune a sufletului, care tinde spre valori inalte, atunci cand persoana este sanatoasa si autorealizata sau, dimpotriva, se diminueaza in cazuri de disfunctii (boala, frustrare, neimplinire, inhibare). In cazul al doilea, avem o distorsionare atat a experientei interne, cat si a circumstantelor externe. A fi liber inseamna a-ti exercita capacitatea de a hotari si a alege eficient. Libertatea constituie factorul hotarator al "functionarii" efective a persoanei si a relatiilor interpersonale.

Carl Rogers a inventat terapia centrata pe client, pentru verificarea ipotezelor si validarea teoriei sale. Termenul "client" a fost acceptat rapid si folosit de practicieni. In terapia conceputa de Carl Rogers, cine apeleaza la ajutor nu apare ca un individ bolnav sau ca un subiect de experiment, ci ca o persoana care participa activ, voluntar si responsabil la un exercitiu de stapanire a propriei experiente si de dezvoltare a unor moduri de viata pline de semnificatii si de satisfactii. Psihoterapeutul opereaza cu ceea ce are mai valoros clientul: capacitatea de a descoperi ce-l nelinisteste si-l face nefericit si capacitatea de a facilita schimbarile in viata proprie. Terapeutul intervine atunci cand acest potential a fost blocat sau inhibat de catre forte familiale sau sociale, misiunea sa fiind aceea de a repune "potenta in act". Indeplinirea acestei misiuni este posibila prin realizarea in relatiile cu clientul (dialogurile) a unei atmosfere calde, de acceptare, pentru ca acesta sa se refere deschis la trairile proprii si la influentele de mediu care-l afecteaza. Deci, nu este vorba de a da un sfat sau de a-l pune pe client pe linia de plutire. Pentru identificarea unui pattern al fenomenului, s-au urmarit schimbarile in timp ale unor variabile semnificative, prelucrandu-se inregistrarea sedintelor succesive de terapie de-a lungul unei perioade de timp, la un numar determinat de clienti.

Carl Rogers s-a preocupat indeosebi de procesul schimbarii personalitatii. Practica psihologica i-a oferit date asupra conditiilor externe si interne ale schimbarilor esentiale, iar din aceasta a inferat si o serie de idei referitoare la natura personalitatii. Dintre acestea, de cea mai mare rezonanta in psihologie, dar si in pedagogie sunt urmatoarele:

a) Tendinta de "actualizare" (autoimplinire sau implinire de sine) este singurul motiv de baza in psihicul uman. De la nastere suntem dispusi sa ne dezvoltam spre implinire, adica spre dezvoltarea la maximum a potentialitatilor. Pentru aceasta, mediul trebuie sa ofere conditii optime. Ce face si cat se dezvolta fiecare este o chestiune strict personala. Tendinta de "actualizare" este motivul primar, care se realizeaza in functie de conditii. Cand procesul de actualizare are loc, cateva atribute generale caracterizeaza personalitatea: deschiderea, flexibilitatea si autonomia. Dezvoltarea organismului ca intreg, cu tot ansamblul sau de conditii de ordin metabolic, relational, instrumental, este asigurata de energia acestei tendinte.

b) Self-ul si self-actualizarea. Tendinta spre actualizare impulsioneaza copilul, care la inceput era o totalitate nediferentiata de senzatii si perceptii, spre mentinerea si imbogatirea potentialitatilor experientiale, prin inmultirea interactiunilor cu persoanele importante pentru el. In acest cadru se produce o discriminare a senzatiilor si perceptiilor ca "eu", "mie", "eu insumi", in acest fel aparand experientele sinelui (self-experiences). Experienta concreta de socializare il conduce pe copil la constiinta de sine, la constientizarea faptului ca el este cineva in raport cu ceilalti. Astfel incepe sa faca enunturi de felul: "Vreau . ", "Ma simt . ", "Acesta este al meu", "Lasa-ma sa fac . ". Tendinta de self-actualizare se prezinta ca un subsistem al tendintei fundamentale de actualizare, fiind pentru aceasta o forma de expresie, unul din rezultatele sale majore.

c) Procesul autoevaluarii, care insoteste tendinta de actualizare, "asistand" directia pozitiva a dezvoltarii organismului. In copilarie procesul este foarte eficient, substantial si clar: preferintele si disgratiile sunt evidente, corespunzand experientelor favorizante, respectiv, celor dezavantajante actualizarii. Caldura, securitatea, mangaierea, noutatea sunt valori pozitive, in schimb, frica, spaimele, momentele amare sunt evaluate negativ. Intram in viata stiind ce ne place si ce nu, ce este, in general, bun sau rau. Procesul evaluativ este operativ, firesc, flexibil, dar mai ales spontan, fara judecati si precepte. El este un ghid intern, care functioneaza in copilarie fara blocaje, intr-o unitate organica cu sinele. La varsta adulta, acest contact natural se pierde, evaluarea devine inflexibila, nesigura, nonconfortabila, bulversata de grija de aparare si, in general, de anxietate. Practic, evaluarea nu mai deserveste pe deplin autorealizarea.

d) Consideratia pozitiva neconditionata. Dezvoltarea self-ului presupune acceptare si dragoste. Carl Rogers considera ca aceasta nevoie de afectiune din partea celorlalti este innascuta. De aici deriva importanta hotaratoare a persoanelor care se ocupa de viata copilului, in special rolul parintilor. Dar cum adultii determina ce este "corect" si ce este "gresit", ce este "bine" si ce este "rau", potentialul evaluativ al copilului este franat, rolul sau de decizie in materie de experienta interna este diminuat. Internalizarea valorilor din cadrul familiei, scolii, bisericii, statului imprima o rigiditate si, evident, un tip de alienare a asistarii evaluative a comportamentului. Ele sunt, totusi, asimilate de catre individ, deoarece sunt privite pozitiv de catre persoanele importante pentru el. Ca urmare a acestor asimilari, se schimba si procesul realizarii imaginii de sine, folosindu-se repere de imprumut. Disocierile intre ceea ce subiectul crede despre sine si ceea ce cred altii despre el pot duce la tensiune si la neliniste. Consideratia pozitiva neconditionata este un remediu al alienarii. Persoana observa ca propriile-i ganduri si simtaminte sunt privite pozitiv de catre ceilalti, mai ales de cei care-i sunt deosebit de apropiati. Sinonimele "consideratiei pozitive neconditio-nate" sunt "acceptarea" si "lauda" (in practica psihoterapeutica, in momentul in care clientii simt ca sunt acceptati asa cum sunt, incep sa renunte la "dispozitivele interne" de aparare si negare, generate de "aprecierile conditionate" la care au fost supusi in experienta anterioara).

e) Congruenta si incongruenta, termeni folositi de Carl Rogers pentru a desemna relatiile de concordanta, armonie, respectiv discrepanta, dizarmonie intre imaginea de sine si trairile intime. Scopul in procesul de terapie este atingerea "starii de congruenta", ceea ce inseamna integrare, autenticitate, deci, o armonie intre tendinta generala de actualizare si autorealizarea sinelui.

f) Persoana cu functionalitate completa, adica un individ ipotetic ce reprezinta actualizarea maxima a potentialului unei fiinte umane. In viata reala, functionalitatea poate fi descrisa doar in termeni relativi, de aceea, "functionalitatea totala" trebuie privita ca un proces si nu ca o conditie statica: un organism care functioneaza bine, adaptativ, atat de mobil si flexibil incat sa traiasca situatiile noi in modul cel mai eficient si sa aspire spre niveluri mai inalte de actualizare. Deci, este vorba de o miscare constructiva in directia dezvoltarii si implinirii continue. Evident, o asemenea persoana practica relatii interpersonale armonioase si se caracterizeaza prin congruenta, armonie intre sine si trairea experientiala.

Umanismul lui Carl Rogers nu este unul rationalist, deoarece el priveste omul ca pe o unitate functionala compusa din intelect si traire afectiva. In mai multe randuri, el a subliniat ca omul este mai cuminte decat intelectul sau si ca functionarea optima a relatiilor sale are loc atunci cand opereaza atat deschis, prin initiative si alegeri, cat si respondent, reactionand consistent la stimuli si situatii provocatoare. Factorul favorizant al operarii deschise este raportarea (consideratia) pozitiva a altor persoane semnificative, mai ales in primii ani de viata, cand individul este cel mai vulnerabili.

Conceptia pedagogica a lui Carl Rogers este direct inspirata din experienta lui de psihiatru. Mai mult, ea constituie o prelungire a acestei experiente, el considerand ca o astfel de extensie este legitima, deoarece: "Relatiile terapeutice nu reprezinta decat o forma a relatiilor interpersonale in general si aceleasi legi conduc toate relatiile de acest fel" . Una din principalele premise de la care Carl Rogers porneste in abordarea relatiilor dintre educator si educat este incomunicabilitatea dintre acestia, dintre persoane in general. Toate formele de comunicare intre oameni in general, intre profesor si elevi in particular, sunt respinse in numele unei incomunicabilitati radicale intre persoane. Mai mult, orice ajutor pe care am dori sa-l acordam cuiva are un efect opus. Toti trecem prin aceasta situatie, considera Carl Rogers, dar pana la urma o depasim. Nu este nimic grav, nimic rau in ea. Totul se datoreaza faptului ca omul este strain pentru alt om . De fapt, Carl Rogers vrea sa postuleze existenta unei opacitati a fiintelor umane unele fata de altele. De ce? Pentru ca orice comunicare cu celalalt imi aduce o versiune straina asupra realitatii, o versiune diferita de ceea ce stiu si simt. Datorita comunicarii cu celalalt ma aflu dintr-o data in fata a doua interpretari, neexistand nici un mijloc de a le face sa coincida. Fiecare dintre noi judeca, evalueaza in conformitate cu propriul sistem de referinta si nu exista nici o sansa sa ne asemanam unul cu altul, deoarece in realitate nu avem acelasi limbaj. Cand ma destainuiesc celuilalt o fac printr-o renuntare. Carl Rogers ajunge, astfel, la concluzia ca exista un antagonism fundamental intre cei doi parteneri in actul de comunicare. In psihoterapie, initiativele clientului si cele ale terapeutului nu pot sa se cupleze vreodata: clientul este activ numai atunci cand terapeutul este pasiv. De indata ce terapeutul da un sfat, el dobandeste un rol de autoritate, adoptand o atitudine de superioritate in fata careia clientul nu poate raspunde decat prin cedare si supunere. La fel se intampla si in relatia dintre profesor si elev.

Ceea ce il preocupa cu deosebire pe Carl Rogers este universul relatiilor interpersonale si al comunicarii umane. In lucrarile sale, o tema este mereu prezenta: persoana aflata in schimbare in universul sau personal si social. Pornind de la cercetarile intreprinse in psihoterapia individuala, el a incercat sa puna in evidenta conditiile "degradante" si pe cele "facilitante" ale unei situatii interpersonale, care fac ca partenerii sa fie incremeniti intr-o stare de aparare sau, dimpotriva, sa se indrepte progresiv spre o stare de miscare, de autenticitate, care caracterizeaza o persoana in plina desfasurare. Calitatea raporturilor interpersonale constituie una dintre aceste conditii "degradante" sau "facilitante" din evolutia unei persoane, de unde interesul lui Carl Rogers de a studia comunicarea ca indice si ca sursa de schimbari.   

O incomunicabilitate radicala apare intre parinti si copii. Intentiile adultilor sunt in dezacord cu experienta personala a copilului, care nu poate sa sesizeze motivele lor plecand de la propriile experiente de viata. Tocmai din aceasta cauza, ca perspectiva parintilor este de neinteles pentru copil, vor aparea toate necazurile. De exemplu, crezand ca este rautacios, deoarece asa i s-a spus , dar neintelegand nimic din aceasta rautate, copilul nu mai este in stare sa se regaseasca. Si intre profesori si elevi exista incomunicabilitate. Practicand o pedagogie nondirectivista, profesorul se uita pe sine, renunta la orice punct de vedere propriu, la orice judecata personala, pentru a fi cat mai receptiv la ceea ce exprima elevii. Aceasta inseamna a postula ca definitiva singuratatea fiintelor umane, iar in acest caz, izolarea elevilor. Profesorul nu ii poate accepta decat incetand de a mai fi el insusi. Intre ei apare o distanta de netrecut. De fapt, este vorba de urmatoarea alegere a profesorului: fie nu are incredere in elev simtindu-se obligat sa ii furnizeze informatii alese de el pentru a-l indeparta de la drumul gresit pe care a pornit, fie are incredere in capacitatea elevului de a-si dezvolta propriile potentialitati permitandu-i sa isi dirijeze singur propria formare . Un astfel de rationament, care sta la baza atitudinii nondirectiviste adoptate de Carl Rogers, postuleaza incomunicabilitatea radicala intre profesor si elevi. Informatiile transmise de profesor nu ar gasi nici un ecou in elev, nu i-ar folosi la nimic in viata. In consecinta, el nu se poate baza decat pe simple masuri politienesti, destinate sa il impiedice pe elev sa isi urmeze drumul. Incomunicabilitatea interindividuala dintre elevi si profesor se uneste cu incomunicabilitatea globala dintre elevi si cultura. Atunci cand cultura este considerata un domeniu exterior vietii celor care studiaza, acestia sunt nevoiti fie sa se lase coplesiti de un profesor uzurpator, care pretinde sa actioneze in locul lor, fie sa se baricadeze fiecare in experienta personala, cu singura compensatie de a o putea impartasi altora.

Fiecare individ poarta in sine resursele necesare existentei si dezvoltarii personale. Pentru a ajunge la fericire si la libertate este suficient ca el sa faca efortul de a-si resimti din plin sentimentele, traind experienta completa a ceea ce simte, experienta integrala a fiintei sale. Nu trebuie sa incerce sa se conformeze cu ceea ce asteapta altii de la el, nu trebuie sa se intrebe ce cred altii ca ar trebui sa fie, ci sa aiba curajul sa traiasca propriile sentimente si sa se raporteze la propriile valori, intr-o maniera cu totul personala. Va indrazni sa fie un eu singuratic, atat in ceea ce priveste resursele, cat si in ceea ce priveste exigentele. Astfel, are loc o transformare a fiintei sale, pentru ca isi permite sa asculte realmente ceea ce se petrece in sine. In acest fel, el va descoperi fiecare moment al vietii ca fiind nou si imprevizibil si isi va resimti eul in dezvoltarea sa ca pe un flux de transformari, de schimbari. Totodata, i se va metamorfoza si conduita, deoarece, ajungand sa traiasca plenar si sa isi exprime sentimentele atunci cand le simte, ele nu vor mai fi afectate de faptele trecute. In acest fel, nu vor mai exista ranchiune ascunse. Sentimentele scoase la lumina vor fi traite direct si, prin urmare, vor fi corespunzatoare situatiei. Daca individul nu isi ascunde nimic referitor la ceea ce este va reusi sa auda in sine ceea ce a refuzat sa auda, adica prezenta faptei interzise, sentimentele stranii, precum si impulsurile agresive, imorale. Tocmai pe aceasta cale va ajunge sa se accepte pe sine, sa isi accepte propriul Eu. In loc sa faca eforturi ca sa fie ceea ce nu este, el va avea satisfactia de a fi ceea ce este, dezvoltandu-se in directia care este realmente a sa.

Carl Rogers considera ca orice individ are capacitatea, cel putin latenta, de a se intelege pe sine in masura necesara pentru a-si rezolva problemele si a-si reorganiza personalitatea. O relatie pedagogica pozitiva trebuie sa il ajute pe elev sa renunte la comportarile defensive care ii impiedica cresterea si sa fie liber sa se schimbe si sa se dezvolte. In conceptia rogersiana, nondirectivitatea este un refuz al determinismelor de tip social. La profesor, acest refuz se manifesta prin respingerea oricarei directive si a oricarui model, pentru a nu bloca cresterea elevului. Nondirectivitatea deschide portile unei lumi armonioase, in care elevul va putea sa isi dezvolte liber valentele. El va descoperi in sine un puternic instinct social, care il va conduce fara constrangere la a-i accepta pe ceilalti si la asocierea cu ei, insa este vorba intotdeauna de o conduita care isi gaseste motivatia si reglarea in experienta traita, dincolo de orice structura sociala particulara. In aceasta perspectiva, profesorul are rolul de a raspunde cererii elevului. In schimb, el nu ii va cere elevului decat sa se autoconduca.

In conceptia lui Carl Rogers, valorile au "un fundament organismic", deoarece se nasc din experienta organismului uman. De aceea, trebuie ca "individul sa fie aproape de procesul sau organismic de evaluare" . Copiii de varsta mica constituie exemplul tipic al acestei increderi in reactia totala a organismului. Pusi in fata unei alegeri sau decizii, ei opteaza pentru ceea ce resimt in acel moment ca fiind just, stabilind o alegere buna, deoarece ea este autentica. Copilul ia hotarari pornind de la propria-i experienta, fara vreo imixtiune a unor pareri straine. Sursa evaluarii, a alegerii, se afla in el insusi.

Este gresita hotararea de a nu te darui propriei experiente, de a-ti mutila propria constiinta. De aceea, parintii, educatorii in general, trebuie sa aiba in vedere faptul ca rusinea, culpabilitatea, amenintarile il coplesesc pe copil. Sub avalansa de interdictii, de compensatii, de planuri, copilul nu mai stie exact ceea ce simte, deoarece nemaifiindu-i permis sa aiba sentimentele pe care le simte, el ajunge sa nu mai stie precis daca le simte sau nu. In aceasta situatie, o parte din experienta traita scapa constiintei proprii, comportamentul nu mai este indrumat corect, devenind necorespunzator pentru situatiile reale. Dandu-si seama de acest lucru, copilul pierde increderea in sine si naturaletea, cazand prada anxietatii. Pe aceasta cale, raul isi face aparitia: dezacordul intre ceea ce simte copilul si notiunile abstracte (calificarile utilizate in legatura cu el). Copilul constata ca ceea ce considera bun devine adesea rau, in ochii altora. Dar pentru ca ii iubeste pe ceilalti, el se straduieste sa adopte perspectiva lor si, prin urmare, se va teme de propria-i experienta, mai mult, este deposedat de propria-i experienta, de el insusi.

Notiunea de "acceptare" joaca un rol central in conceptia lui Carl Rogers. A te simti acceptat si a te accepta pe tine insuti este conditia pentru a fi liber sa il asculti pe un altul si sa-l intelegi, de a fi mai apropiat de el. In climatul creat de profesor in clasa, elevul constata ca aratandu-se asa cum este, dezvaluind ceea ce de obicei incearca sa ascunda, aratandu-si inclusiv laturile negative, el obtine acceptarea din partea grupului. Profesorul va cauta sa se uite pe sine, sa paraseasca orice punct de vedere propriu sau judecata personala, pentru a fi cat mai receptiv la ceea ce exprima elevii. Acesta este sensul autentic al acceptarii. In mod paradoxal, numai renuntand sa castigi aprobarea altora le dobandesti afectiunea. Trebuie doar sa fii loial cu tine insuti. In pedagogie, ca si in terapie, totul este pierdut atunci cand formulam judecati sau vrem sa indrumam, sa conducem. A urmari sa faci din copii ceea ce doresti tu sau altii sa fie inseamna sa faci imposibila acceptarea, increderea in sine si in altul, schimbarea prin care vor deveni ei insisi.

Inainte de toate, Carl Rogers urmarea dezvoltarea persoanelor la care se inregistra, din punctul lui de vedere, o ameliorare a relatiilor interpersonale. El credea in existenta unui sambure profund al persoanei, un nucleu pozitiv, socializat, susceptibil de a-si dezvolta potentialitatile. Pentru aceasta, se impune sa fii congruent cu tine insuti (de o autenticitate transparenta), sa ai pentru celalalt o consideratie pozitiva si neconditionata, empatica (sa intelegi modul in care celalalt constientizeaza propriile-i experiente ca si cum ai fi el insusi, dar fara a te identifica). De aceea, Carl Rogers a propus infiintarea grupurilor de intalnire, care sa puna accentul pe evolutia personala, ca si pe imbunatatirea comunicarii interpersonale.

In conceptia lui Carl Rogers, o invatare autentica, cu un impact semnificativ asupra comportamentului, se realizeaza numai printr-o descoperire personala. Ceea ce a descoperit cineva singur nu poate fi comunicat altuia in mod nemijlocit. La cunoasterea experientei altuia se ajunge intelegand cum isi concepe si isi evalueaza el insusi aceasta experienta. Se mai poate invata si prin exprimarea incertitudinilor, prin incercarea de a-ti clarifica propriile probleme. Prin urmare, calitatea de profesor, inteleasa in sens traditional, nu mai prezinta interes. Aceste idei au fost aplicate de Carl Rogers la grupurile de intalnire, caracterizate printr-o atmosfera de incredere reciproca, rezultata din absenta oricarui directivism si din libertatea acordata fiecaruia de a-si exprima sentimentele si ideile. In acest fel, se obtine o mai profunda intelegere a Eului si a celorlalti, o mai mare independenta personala, mai multa simpatie si toleranta, mai multa disponibilitate pentru schimbare si inovare

Grupul de intalnire este un grup mic, de 8-15 persoane, in care interactiunile sunt intense, ceea ce permite fiecarui participant "sa se regaseasca" si sa se raporteze la ceilalti, sa se apropie de ceea ce se numeste "functionare completa". Este, deci, un grup pentru intensificarea dezvoltarii, nu pentru cei care au disfunctii majore si necesita interventie imediata. Scopul imediat urmarit este, pe de o parte, de a aduce grupul la o evaluare colectiva, adica de a ajuta Eul grupal sa se obisnuiasca sa isi rezolve problemele prin autoanaliza, iar pe de alta parte, consta in a-i face pe indivizi sa se cunoasca mai bine, sa se inteleaga si sa lucreze mai bine impreuna. Intalnirile se desfasoara in sesiuni mai lungi sau mai scurte, insumand 20-60 de ore de "contact intensiv", fara o agenda prealabila si o structurare impusa, pentru a se da libertate membrilor grupului de a-si analiza trairile si posibilitatile de interactiune. In ciuda dificultatilor de moment, cu ostilitati si disconfort, evolutia procesului este spre acceptare mutuala si sprijin. In acest proces, un rol important il are "facilitatorul" (Rogers evita termenul "lider"): creeaza o atmosfera propice pentru exprimarea deschisa si, totodata, pentru focalizarea pe propria traire si pe interactiuni, imprima sesiunii un caracter ludic, fara scopuri fixate de la inceput. Intr-un mod practic, fiecare invata sa fie el insusi si sa se poarte onest cu ceilalti. In acest scop, facilitatorul procedeaza astfel:

a) Asculta cu atentie si sensibilitate fiecare persoana, considerand semnificativa orice relatare; prin aceasta persoana se simte intr-un climat de siguranta;

b) Accepta fiecare persoana in parte, cat si grupul in ansamblul sau;

c) Incearca sa aiba o intelegere empatica pentru fiecare;

d) Opereaza in termenii propriilor simtaminte, fara a se teme de expunerea in fata grupului a propriilor probleme, cerand si sugestii.

Tehnica are si o serie de elemente contraindicate, dintre care mai interesante sunt interpretarea frecventa a motivelor persoanelor, manipularea, obligarea acestora sa execute anumite exercitii. Lucrul in grup are o evolutie cu tendinte spre un model comun; incepe cu un gen de neliniste si se termina cu obtinerea compatibilitatii. Practica a relevat si posibile fenomene negative si riscuri. Facilitatorul nu este insa singur, deoarece, treptat, grupul isi amplifica potentialul de actiune benefica asupra membrilor sai. 

In grupurile de intalnire, fiecare participant isi spune parerea si respecta parerea celuilalt, toti ramanand cu convingerea ca au fost ascultati si intelesi. Participantii la grupurile de intalnire organizate de Carl Rogers erau, in general, oameni care din diverse motive s-au inchis in ei, viata lor ramanand nestiuta de ceilalti. Ei insisi nu s-au cunoscut si nu au cunoscut iubirea celorlalti, nu s-au destainuit altora si nimeni nu li s-a confesat, nu au simtit ca se pot sprijini pe cineva si nu au venit in ajutorul altora. In utilizarea acestei tehnici nu s-a manifestat vreun interes pentru dobandirea unor adevaruri, considerandu-se ca importante sunt relatiile. Experienta unor astfel de grupuri, in care accentul se punea pe aspectul relational, a constituit o sursa de inspiratie pentru pedagogia nondirectivista.

Carl Rogers este acela care a elaborat pentru prima data o conceptie structurala si critica cu privire la raporturile umane, ce constituie baza constructiilor sociale de orice natura. El defineste nondirectivitatea intr-un mod pozitiv, adica nu din perspectiva celui care este supus puterii si contesta directivitatea celui ce poseda puterea (directivitatea negativa), ci din perspectiva celui care renunta de bunavoie la puterea sa si doreste sa stabileasca o noua forma de raporturi cu cei de care se ocupa. El este obligat sa opteze pentru o atitudine care nu se poate defini doar prin absenta directivitatii, adica intr-un mod critic si dupa imaginea pe care si-o formeaza cel ce nu poseda puterea, ci trebuie sa actioneze efectiv, sa intervina si nu numai sa se opuna. Atitudinea pe care o ia in cazul acesta poate avea valoarea de model universal, chiar pentru cei ce se supun puterii, atunci cand trebuie sa actioneze ei insisi in afara unei actiuni pur revendicatoare.

Doua principii corelative si complementare guverneaza activitatile grupurilor de intalnire: acceptarea neconditionata si congruenta. Primul presupune ca fiecare membru al grupului sa ii accepte pe ceilalti asa cum sunt, ca nimeni nu intreprinde vreo actiune constrangatoare pentru a-i schimba pe ceilalti, in afara cazurilor cand cineva ar incerca sa aduca vreun prejudiciu altuia. Cel de-al doilea il completeaza pe primul: fiecare apare in fata celorlalti si a sa proprie asa cum este. Acceptarea neconditionata este o forma de respect fata de personalitatea altui individ, care se opune oricarui autoritarism sau oricarei manipulari, adica oricarei actiuni ce ar tinde sa schimbe pe cineva prin constrangere. Aceasta acceptare neconditionata nu presupune nici ca eu aprob in orice conditii pe altcineva, nici ca refuz sa ma apar daca acea persoana imi aduce un prejudiciu. Este important sa apari in fata altcuiva asa cum esti, acest lucru fiind cerut de principiul congruentei. Este inacceptabil sa exerciti asupra altei persoane o dominatie care are scopul de a-i determina din afara actele si atitudinile, impotriva intereselor si dorintei sale. Totusi, acceptarea neconditionata nu se opune faptului de a avea o influenta asupra altcuiva, dimpotriva, ea permite influenta autentica, adica evolutia pozitiva a altcuiva pornind de la stimulii care ii sunt oferiti. Principiul congruentei completeaza si corecteaza, intr-un anumit fel, principiul acceptarii neconditionate. El afirma necesitatea de a fi tu insuti in fata celorlalti si fata de tine, fara retinere, rusine si ipocrizie. Aceasta inseamna ca te poti apara impotriva celorlalti, apeland inclusiv la forta, dar cu conditia de a nu trece dincolo de simpla aparare si de a nu justifica prin aceasta o dominare ce duce la a le interzice sa existe asa cum sunt. Poti stanjeni, plictisi sau contraria pe altii, dar cu conditia ca neplacerea sau neajunsul pe care il pricinuiesti sa nu devina o sanctiune sau o presiune, ci sa lase altora posibilitatea de a reactiona sau replica. In educatie, acest principiu se traduce prin ideea ca educatorul trebuie sa fie pur si simplu el insusi, sa-si afirme personalitatea si preferintele, chiar daca faptul nu le place intotdeauna elevilor. Adevarata influenta se exercita atunci cand educatorul accepta sa se arate asa cum este, sa ridice masca statutului si rolului sau.

Pornind de la aceste doua principii, Carl Rogers a conceput un mod de interventie speciala, valabil mai ales in psihoterapie, dar transferabil si in pedagogie, pe care l-a numit "reflectare" si care implica empatia. Aceasta interventie este o analiza ce se comunica celui interesat pentru a-i provoca o constientizare a starii si evolutiei sale. In general, ea este un act de cunoastere a altei persoane: starea interioara, opiniile, sentimentele, atitudinile, ca si cum ai fi in locul ei. Acest mod de interventie centrat pe reflectare si empatie este fundamental in educatie. El permite, in primul rand, ca grupul sau indivizii sa fie lamuriti asupra lor insisi si asupra vietii lor. Pe de alta parte, cunoasterea pe care o avem despre altii este necesara oricarei actiuni intreprinse asupra lor sau impreuna cu ei, daca dorim ca actiunea respectiva sa nu fie o manipulare sau o impilare.

Una dintre cele mai importante idei pedagogice sustinute de Carl Roger pe baza conceptiei si experientei sale de terapeut este aceea conform careia profesorul nu impune nici o munca, nu formuleaza judecati sau evaluari. Daca nu i se cere, el nu face lectii si nu da note sau examene. Nu exercita, asadar, nici o putere asupra elevului sau studentului. Va indica numai in ce domenii elevul (studentul) este mai competent si pentru ce fel de sarcini se poate face apel la acea competenta. Este vorba, asadar, doar despre o oferta. Depinde de elev sau de student ca sa utilizeze sau nu, dupa bunul plac, aceasta oferta. Profesorul impartaseste clasei gandurile si parerile sale, fara a le prezenta insa ca modele, fara a le impune. El expune, pur si simplu, punctul sau de vedere. In acest fel, profesorul si partenerii sai de activitate sunt pe picior de egalitate. Si el este un membru al grupului, ca toti ceilalti, si ceea ce spune nu trebuie sa aiba mai multa greutate decat ceea ce spun ceilalti membri ai grupului; isi face cunoscute reactiile ca fiind ale sale, fara a pretinde sa le impuna elevilor: "Poate sa-i placa sau nu cutare munca a elevului, precizeaza Carl Rogers, fara ca aceasta sa implice ca munca respectiva este, in mod obiectiv, buna sau rea" . Problema profesorului este aceea de a crea un climat in care elevul (studentul) sa aiba dorinta sa se exprime, iar daca amenintarile sunt inlaturate, daca mediul ii pare incurajator, acesta nu mai este blocat, calea pentru exprimare fiind libera. Singura conditie este ca elevul (studentul) sa se stie inteles, acceptat. Profesorul nu judeca, nu evalueaza, ci este mai degraba un confesor.

Conform conceptiei nondirectiviste promovate de Carl Rogers, profesorul trebuie sa se identifice cu elevul, sa vada lucrurile prin prisma acestuia si sa inteleaga din interior reactiile sale. El va sesiza cum ii apare fiecarui elev propria experienta de viata, indiferent de opiniile si sentimentele care ies la iveala. In asemenea conditii, elevul se simte inteles, acceptat. Deoarece tensiunile care blocheaza sunt slabite, el se simte in siguranta, ca intre prieteni. El nu se mai ascunde in spatele precautiilor obisnuite, ci isi va asuma anumite riscuri, va fi in stare sa-i vorbeasca grupului despre sine, despre dificultatile intampinate sau ii poate cere o parere despre propria persoana. Exprimandu-si direct parerile, el isi va da seama cu mai mare usurinta si luciditate de ele. Astfel, elevul va ajunge sa-i asculte pe altii, sa ia in considerare parerile lor, adica sa ii admita asa cum sunt, fara a dori sa le impuna propriile norme. Se va stabili, in acest fel, o simpatie care nu il sileste pe un altul sa se identifice cu el, ci, dimpotriva, el intra in comunicare cu acela prin particularitatile sale, prin ceea ce a lasat sa transpara din originalitatea lui. Treptat, el se va recunoaste pe sine in relatiile cu ceilalti si va lua cunostinta de efectul actiunilor sale asupra celorlalti.

Conceptia pedagogica a lui Carl Rogers fiind, de fapt, o extensiune a terapeuticii sale, suscita numeroase rezerve referitoare la nondirectivismul promovat. Clientul psihiatrului resimte interventiile unei gandiri straine, chiar daca vrea sa il ajute, ca pe o amenintare. El nu mai poseda suficiente resurse psihice ca sa poata suporta confruntarea cu altcineva, dimpotriva, are nevoie de o alta persoana care sa-i transmita ceva din calmul sau. Mult mai de folos ii este o atmosfera de incredere si de securitate. Astfel de tehnici pot fi preluate ad litteram in domeniul educatiei? Putem reduce rolul profesorului la acela de simplu confesor? Interventiile acestuia chiar il indeparteaza pe elev de propria experienta si de propriile sentimente? Inspirata din psihoterapie, pedagogia lui Carl Rogers ne apare ca fiind susceptibila de critica, in masura in care relatia si comunicarea unilaterala vor sa se impuna ca singurele acte pedagogice dezirabile. Desigur, ele sunt importante in procesul de educare, dar cu conditia restabilirii legaturii lor cu progresul elevului pe calea cunoasterii si formarii personalitatii. Dincolo de aceste rezerve, putem recunoaste ca Rogers ne determina sa reflectam la conditiile in care este posibila o cooperare pedagogica intre doua personalitati (intre profesor si elev, profesor si grupul-clasa), fara ca una sa o copleseasca pe cealalta. Conceptia sa ne poate ajuta sa ne edificam asupra conditiilor in care un profesor poate judeca, evalua si intelege ceea ce se petrece in experienta elevului sau asupra modului in care poate fi stabilit un schimb de pareri, in care ceea ce spune profesorul contribuie la imbogatirea experientei elevului, se integreaza in aceasta experienta fara a o distruge. Carl Rogers dezvaluie riscurile inerente raportului pedagogic. Mecanismele clasei creeaza si recreeaza neincetat posibilitatea ca elevul sa devina un subordonat al profesorului si sa se simta un inferior. Exista riscul ca elevul sa fie supus mereu directivelor, renuntand sa isi exercite responsabilitatile sau considerand ca propria experienta nu are nici o valoare in scoala. Carl Rogers ne ajuta sa intelegem ca a exercita functia de profesor inseamna a face efortul de a evita o astfel de situatie, care poate sa duca relatia pedagogica spre forme degradante. De aceea, este necesara o preocupare continua din partea profesorului cu privire la  rolul si atitudinile sale in clasa: Prescriptiile comunicate elevilor sunt cu adevarat indispensabile pentru progresul lor? Care prescriptii sunt arbitrare si care sunt indispensabile? La elaborarea si aplicarea prescriptiilor indispensabile au fost asociati si elevii? A fost depus efortul necesar pentru ca ei sa le inteleaga? Au fost ajutati elevii sa traiasca intr-o atmosfera de securitate si incredere? Au fost ajutati sa isi constientizeze competenta? I-a fost aratat fiecarui elev respectul pe care il merita? Profesorul nu se poate prezenta drept unicul model. El trebuie sa le respecte elevilor dreptul de a judeca si actiona liber, de a invoca propria experienta, de a exprima ceea ce simt si de a se intelege mai bine. O idee importanta a lui Carl Rogers este ca "persoana este capabila sa isi controleze propria dezvoltare" . Asa cum am vazut, persoana este un organism insufletit, care poseda un instinct de crestere. Este suficient, deci, sa se creeze un mediu care sa favorizeze aceasta crestere.

Carl Rogers pledeaza pentru a i se recunoaste profesorului functia de "facilitator" al invatarii: creeaza o atmosfera de libertate si suport pentru initiativele individuale, este permisiv si empatic, dezvolta o relatie personala cu elevii intr-un climat care favorizeaza dezvoltarea tuturor potentialitatilor acestora. Pentru a fi facilitator, el trebuie sa se accepte pe sine insusi, sa-si cunoasca limitele, altfel spus, sa ramana el insusi, fara ascunzisuri si fara masca, o conditie de baza a oricarei relatii adevarate cu elevii. Esentiale in organizarea sau provocarea invatarii sunt unitatea intelect-afectivitate, apelul la cadrele interne de referinta, tratarea "obiectivitatii si subiectivitatii ca aspecte complementare ale cunoasterii stiintifice". Carl Rogers invoca multe exemple de reusita ale modelului "centrarii pe persoana", care inseamna responsabilitate individuala, dar si recunoasterea dimensiunii "native" a omului de a fi motivat pentru dezvoltare, progres, armonie, consideratie pozitiva, dreptul la decizie libera. In lupta spontana pentru "a fi si a deveni", scopul nu este blocarea, respingerea, diminuarea celuilalt, ci autorealizarea fiecaruia.