Continutul procesului de invatamant - curriculum

CONTINUTUL PROCESULUI DE INVATAMANT - CURRICULUM

Premise teoretice metodologice

Insusirile si caracteristicile curriculum-ului

Componentele continutului invatamantului

Directii noi in structurarea continutului

1. Premise teoretice metodologice

Continutul invatamantului reprezinta ansamblul (sistemul) de valori ideatice (gnoseologice) si de abilitati practice sau ansamblul (sistemul) de cunostinte, priceperi si deprinderi selectat din tezaurul cunoasterii si practicii umane (sistem ideatic si practic) care se transmit si se dobandesc (invata) pentru dezvoltarea personalitatii si formarea profesionalitatii tinerelor generatii studioase in vederea integrarii lor socio-profesionale.

Conceptul de curriculum - continutul invatamantului in pedagogia contemporana are diverse semnificatii:

programul de ansamblul al activitatii instructiv-educative;

selectia continutului stiintific pentru elaborarea (organizarea) obiectelor (disciplinelor) de invatamant;

sistemul componentelor procesului de invatamant: obiective, continut, strategii etc.

Dupa cum se poate observa, acest concept isi depaseste derivatia etimologica, curriculum insemnand scurta (succinta) alegere (selectie) informationala si actionala pentru nevoile invatamantului. Semantica sa vizeaza atat obiectele, disciplinele cat si alte componente de ordin strategic. Continutul invatamantului constituie componenta fundamentala si esentiala a procesului instructiv-educativ.

Inainte de a intra in continutul propriu-zis al semanticii conceptuale vom face o scurta incursiune istorica asupra acestui concept atat de controversat. Termenul de curriculum este consemnat pentru prima oara in documentele universitatilor din Leiden (1582) si Glasgow (1633), primul dictionar care il semnaleaza, "The Oxford English Dictionary", ii confera intelesul de curs obligatoriu de studiu sau de instruire sustinut intr-o scoala sau universitate, ceea ce nici pe departe nu este similar cu derivatia sa din limba latina care desemneaza fuga, alergare, cursa, intrecere, car de lupta.

Metamorfozarea intelesului din plan sportiv in contextul educational este realizata de cercetatorul american David Hamilton, acesta conferindu-i termenului autonomie si un statut bine definit. Autorul amintit concluzioneaza ca functia initiala a curriculum-ului a fost aceea de instrument de eficientizare sociala, prezenta sa fiind motivata atat extern cat si intern de o combinatie de autoritate administrativa si pedagogica. Pana la mijlocul secolului XIX-lea conceptul de curriculum a fost folosit in general cu intelesul de curs oficial organizat intr-o scoala, colegiu, universitate, al carui parcurgere si absolvire asigura cursantului un grad superior de scolarizare; intregul corp de cursuri oferite intr-o institutie educationala sau intr-un departament al acesteia.

John Dewey este unul dintre primii teoreticieni si practicieni care au contribuit la extinderea conceptului. In lucrarea sa, "Copilul si curriculum-ul", atrage atentia asupra posibilelor erori semantice cu referinta la interpretarea acestui concept. El delimiteaza in structura sa disciplinele si subiectele studiate in scoala de experienta de invatare a copilului organizata de scoala.

Semantica termenului se extinde de la cunostinte, cursuri si discipline la intreaga experienta de invatare a individului, deci si la modul in care aceasta este planificata si aplicata. Pledoariile pentru importanta modului de proiectare si de aplicare a experientei de asimilare a cunostintelor au declansat un nou rationament asupra a ceea ce inseamna curriculum, unii experti in materie desemnand prin acest concept intreaga problematica a didacticii: curriculum contine orice activitate educativa elaborata de scoala si dirijata spre un scop care are loc in institutia insasi sau in afara ei.

Surprinzand sintetic starea conceptului, in "Dictionary of Education", (Carter V. Good), desemneaza urmatoarele sensuri ale curriculum-ului formal:

grup sistemic de cursuri sau de obiecte de studiu ale caror insusire este necesara in vederea obtinerii calificarii formale intr-un domeniu al cunoasterii formale sau practicii umane;

plan general al continuturilor sau materiei pe care scoala trebuie sa le ofere educatilor in vederea absolvirii sau al admiterii intr-un domeniu profesional;

grup de cursuri si experiente planificate pe care educatul trebuie sa le parcurga sub coordonarea scolii sau universitatii; acestea pot sa se refere si la intreaga experienta traita de educat in cadrul proiectat de scoala.

Proiectarea continutului procesului de invatamant urmeaza sa se realizeze in functie de doua coordonate fundamentale:

a.  valorificarea cuantumului informational pe care ni-l ofera memoria sociala, respectiv datele si descoperirile condensate in intregul registru al domeniilor ale creatiei umane universale si nationale;

b. asigurarea stimularii si dezvoltarii potentialului si capacitatilor creative ale celor angrenati in procesul de invatamant.

Urmarind opiniile exprimate in literatura de specialitate in legatura cu aceasta problema, constatam ca unele merg pe linia extinderii sferei continutului pana la confundarea lui cu rezultatele de ansamblu ale procesului de invatamant (cultura generala, cultura profesionala, priceperi, deprinderi, capacitati etc.), iar altele pe linia restrangerii sferei sale prin reducerea la informarea intelectuala. Pentru circumscrie­rea lui reala se impun cateva precizari.

In primul rand, continutul procesului de invatamant nu se confunda cu continutul educatiei. Faptul ca procesul de invatamant este forma cea mai organizata a educatiei nu inseamna ca ii va epuiza obiec­tivele si sarcinile pe care le urmareste. Sistematizarea si ordonarea continutului procesului de invatamant se realizeaza cu ajutorul unor instrumente speciale care sunt documentele scolare. Continutul educatiei nu se reduce, insa, la cele prevazute in aceste documente, ea incluzand, cum este firesc, intreaga experienta social-umana condensata in sistemul valorilor sociale. De aceea atunci cand vorbim de continutul procesului de invatamant urmeaza sa-l raportam in mod inevitabil la documentele in care este precizat. Se ridica totusi intrebarea: oare acest continut se transmite in forma pura si se reduce exclusiv la cele prevazute in documente ? Indiscutabil ca nu. Fiind un mesaj semantic el este insotit tot timpul si de un mesaj ectosemantic ce apare pe fondul comunicarii dintre cei doi poli. Structura de baza fiind data de mesajul semantic, inseamna ca raportarea continutului procesului de invatamant la documentele in care este prezentat si sistematizat se impune ca o nota definitorie.

In al doilea rand, continutul procesului de invatamant nu poate fi confundat cu rezultatele activitatii de invatare. Aceasta pentru ca, pe de o parte, nu tot ceea ce este inclus in continut se va transforma in rezultat al invatarii, iar pe de alta parte, pentru ca insusi continutul asimilat se amplifica prin efectele sale, asupra dezvoltarii personalitatii, efecte care se integreaza organic in rezultatele procesului de invatamant. Important este, dupa cum o sa vedem, ca selectarea continutului sa se faca astfel incat sa se rasfranga asupra personalitatii umane in totalitatea ei. Deci, continutul procesului de invatamant are un caracter obiectiv, raportandu-se la cuantumul valorilor acumulate si condensate in memoria sociala din care urmeaza sa fie selectionate pe baza unor criterii bine conturate.

De aici rezulta a treia precizare, continutul procesului de invatamant nu este o simpla transpunere mecanica a informatiei din diferite discipline stiintifice, ci rezultatul unei prelucrari riguroase pe baza unor criterii de selectie. Analogia dintre cele doua domenii imbraca forma relatiei stiinta - obiect de invatamant, respectiv logica stiintei - logica obiectului de invatamant.

Prin prisma celor de mai sus vom circumscrie continutul procesului de invatamant relevand ca el exprima ansamblul sistemului de valori stiintifice, tehnice, cultural-artistice si socio-morale selectionate din memoria sociala a valorilor acumulate pana la un moment dat, structurate si ordonate in documentele scolare, folosite apoi in procesul de predare-invatare in vederea realizarii finalitatilor educatiei.

Continutul. procesului de invatamant este proiectat in functie de treptele, tipurile si profilele de scolaritate pe care le cuprinde sistemul de invatamant. El raspunde astfel intrebarilor "ce" si "cat" sa se transmita si sa se invete in acest proces intr-o perioada determinata.

Desprindem de aici constatarea potrivit careia continutul procesului de invatamant include un ansamblu de valori selectionate din cul­tura socialmente elaborata (memoria sociala). Pentru aceasta in limbajul pedagogic sunt utilizati termenii de "continut global" si "continut diferentiat" al invatamantului (V. Popescu, 1991). Primul termen se refera la continutul invatamantului privit in integralitatea sa, res­pectiv in sistemul national de invatamant (treapta, tipuri, profile etc.); cel de al doilea termen vizeaza diversificarea continutului in functie de una sau alta din aceste componente, precum si a fiecarui obiect sau disciplina de invatamant. Pentru acest din urma sens, continut diferentiat, in literatura de specialitate se utilizeaza tot mai frecvent termenul de "curriculum". Conotatiile acestui termen impun clarificari si precizari din partea specialistilor. Dupa cum se observa, continutul invatamantului este selectionat din cultura socialmente elaborata. Urmeaza sa ne oprim in continuare asupra criteriilor dupa care sa se faca aceasta selectie, precum si a modalitatilor de ordonare a celor selectionate in documentele preconizate in acest scop. Sunt operatii ce se desfasoara sub directa coordonare a organelor de decizie.

Criterii de selectionare a continutului procesului de invatamant

Criterii filosofice

Exprima in esenta necesitatea ca intregul continut al procesului de invatamant sa raspunda imperativelor sociale si general-umane pe care educatia urmeaza sa le infaptuiasca. Ele sunt expresia nemijlocita a unor reflectii filosofice profunde privitoare la locul omului in univers, la destinul acestuia in societatea contemporana. In acelasi timp, continutul invatamantului urmeaza sa raspunda unor optiuni si cerinte ale natiunii noastre din etapa actuala.

Criterii stiintifice

Potrivit acestor criterii continutul procesului de invatamant urmeaza sa fie in concordanta cu cele mai noi cuceriri ale stiintei, precum si a tendintelor de dezvoltare a acesteia. Reflectarea stiintei in continutul procesului de invatamant se face prin intermediul obiectelor de invatamant. Criteriile stiintifice se refera la rigurozitatea stiintifica a transpunerii stiintei in obiectul de invatamant.

Criterii psihologice

Se refera la particularitatile de varsta, la nivelul dezvoltarii psihice si al capacitatii de asimilare a informatiei. Intrucat ceea ce se selectioneaza din informatia stocata la nivel social se adreseaza unor subiecti, inseamna ca nu se poate face abstractie de experienta acestora, de stadiul pe care l-au atins in dezvoltarea psihica, ca si de tendinta acestei dezvoltari. Este vorba, bineinteles, de valoarea medie a acestor parametri psihici si nu de variatiile lor individuale.

Asa dupa cum am precizat la momentul potrivit, dezvoltarea psihica se realizeaza printr-o succesiune de stadii fiecare avand o structura psihologica de ansamblu care se manifesta diferentiat de la un individ la altul. Continutul procesului de invatamant se raporteaza la aceasta structura de ansamblu avand in vedere, insa, si tendinta devenirii sale. Desi aceste stadii se succed intr-o anumita ordine, nu este exclusa posibilitatea accelerarii lor. In consecinta, criteriile psihologice impun adaptarea continutului in functie de structura psihica de ansamblu, asigurand totodata premisele necesare dezvoltarii ei. Neglijarea acestor criterii poate avea consecinte negative, prin incetinirea ritmului dezvoltarii psihice, cand continutul se afla sub posibilitatile de asimilare, si prin aparitia supraincarcarii, cand continutul depaseste aceste posibilitati.

Criterii pedagogice

Orienteaza din punct de vedere pedagogic operatia de selectare a informatiei, precizand valentele pe care trebuie sa le indeplineasca pentru a putea contribui la realizarea idealului educational. Aceste criterii se refera la:

Asigurarea unui echilibru intre cunostintele de cultura generala si cele de specialitate potrivit tipului si gradului de scoala. Indiscuta­bil ca acest echilibru se prezinta altfel in cadrul scolii generale, al invatamantului liceal sau al celui superior. Sa nu pierdem apoi din vedere ca insusi continutul culturii generale si al celei profesionale cunoaste in zilele noastre restructurari profunde, iar departajarea cunostintelor in cele doua categorii este tot mai anevoioasa si relativa.

Continutul procesului de invatamant sa faciliteze continuitatea in invatare si implicit trecerea de la un grad de invatamant inferior la unul superior. Continuitate inseamna preluare, valorificare si depasire a ceea ce s-a insusit anterior, pregatind astfel conditiile pentru ceea ce va urma. Ea depinde de modul in care se face sistematizarea continu­tului in documentele, elaborate in acest sens.

Selectionarea continutului sa se faca in functie de valentele sale formative. Vorbind in capitolul consacrat educatiei intelectuale despre relatia dintre informare si formare aratam ca aceasta din urma nu se poate realiza in afara unui continut informational si in acelasi timp nu orice informatie are aceleasi efecte pe plan formativ. Consecinta fireasca este, deci, sa fie selectionate acele cunostinte care favorizeaza in cel mai inalt grad realizarea laturii formative a invatarii. Este vorba de acele cunostinte care sa asigure dezvoltarea capacitatilor de cunoastere si a operationalitatii in genere, inarmarea elevilor cu cele mai moderne procedee de investigatie, cu modul de a gandi propriu stiintei respective, intr-un cuvant sa stimuleze exersarea plenara a personalitatii in ansamblul sau.

Asigurarea unei analogii functionale intre logica didactica si logica stiintifica. Logica didactica rezulta din modul in care este prelucrata si ordonata informatia ce se selectioneaza. Cerinta se exprima prin aceea ca logica didactica sa oglindeasca cat mai fidel logica stiintei. Aceasta inseamna ca gruparea cunostintelor sa se faca in jurul structurii logice fundamentale a stiintei respective, insistandu-se asupra tezelor si principiilor celor mai semnificative pentru intelegerea tuturor celorlalte fenomene. In acest fel pot fi eliminate o serie intreaga de amanunte, date faptice, incursiuni istorice etc. care nu fac altceva decat sa accentueze fenomenul supraincarcarii. Analogia dintre logica stiintei si logica didactica nu poate fi analizata decat in concordanta cu anumite cerinte psihologice pe care le presupune ordonarea informatiei in cadrul logicii didactice asupra carora vom reveni.

2. Insusirile si caracteristicile curriculum-ului

Continutul invatamantului are doua insusiri importante: cantitatea si calitatea.

Cantitatea reprezinta latura invatamantului care evidentiaza numarul, multimea, marimea si extinderea (dezvoltarea) informatiilor si a abilitatilor practice, cu alte cuvinte evidentiaza volumul de cunostinte teoretice si practice ce se selecteaza pentru o disciplina de invatamant in functie de gradul, profilul si obiectivele instructiv educative ale acestuia. Prin cantitate, continutul invatamantului raspunde la intrebarile "cat anume trebuie transmis si insusit la o anumita disciplina de invatamant" si "care sunt sursele continutului invatamantului". Dupa C. Vaideanu aceste surse ar fi in conformitate cu configuratia prezentata mai jos.

La baza selectarii si organizarii continutului invatamantului - a delimitarii continutului cantitativ stau mai multe principii si criterii, dupa cum urmeaza:

a.  exigentele societatii contemporane puse in fata invatamantului, ale formarii personalitatii si pregatirii profesionale, precum si achizitiile si exigentele revolutiei stiintifico-tehnice ale progresului social;

b. rolul si ponderea disciplinelor si a grupelor de discipline in cadrul culturii generale si culturii de specialitate in corelare cu gradele si profilele invatamantului;

c.  imbinarea caracterului informativ si formativ al continutului invatamantului, cu accent pe caracterul informativ al acestuia, in vederea dezvoltarii si manifestarii capacitatilor generale si profesionale;

d. sporirea caracterului practic-aplicativ al continutului invatamantului in vederea cresterii eficientei acestuia pentru integrarea socio-profesionala;

e.  asigurarea caracterului interdisciplinar, pluridisciplinar si transdisciplinal al continutului invatamantului;

f.  realizarea unor continuturi integrate, care permit fuzionarea continuturilor a doua sau mai multe discipline intr-un sistem informational unitar formandu-se o singura disciplina integrata (biochimia, ingineria genetica, informatica etc.) la baza carora stau atat criteriul interdisciplinaritatii cat si cel al pluridisciplinaritatii;

g. realizarea modulara a invatamantului si continutului acesteia, modulul devenind un element (componenta, parte, secventa) autonom care indeplineste o anumita functie si care se poate integra intr-un sistem format din elemente similare.

Aceste criterii devin operationale si in planul celeilalte insusiri si anume asupra calitatii.

Calitatea reprezinta latura continutului invatamantului care evidentiaza valoarea, esentialitatea, profunzimea, nivelul, functionalitatea, performanta, valabilitatea, durabilitatea, fiabilitatea si eficienta formativa a cunostintelor in dezvoltarea personalitatii si in formarea profesionalitatii, in dezvoltarea capacitatilor intelectuale si profesionale ale tineretului. Calitatea raspunde la intrebarea "ce anume se transmite si se invata" determinand caracterul formativ al continutului, spre deosebire de cantitate, care are corespondenta mai mult in plan informativ.

Caracteristicile continutului

Stabilitatea

Este caracteristica ce asigura constanta si valabilitatea anumitor cunostinte intr-o anumita perioada de timp. Unele cunostinte au o stabilitate si durabilitate mai mare, iar altele sunt mai scurte prin "adevarul oferit" fiind supuse schimbarii, modernizarii sau inlocuirii lor.

Mobilitatea

Este proprietatea continutului invatamantului de a se innoi in permanenta ca urmare a progresului stiintific, tehnic-cultural, continuu dar si a uzurii morale a unor cunostinte tehnice si practice. Aceasta caracteristica presupune receptivitate fata de ceea ce a aparut nou si valoros, inseamna inlaturarea a ceea ce s-a uzat moral si integrarea intr-o structura noua a cunostintelor teoretice si practice contribuind la pregatirea tineretului prin continutul nou - modernizat oferit.

Diversificarea si specificarea

Adancirea cercetarilor in diverse domenii de activitate in coroborare cu diviziunea sociala a muncii a dus la diversificarea stiintelor si la aparitia disciplinelor de invatamant, a interactiunii dintre ele si la aparitia unor discipline interferente sau de granita. Totodata, dinamica acestor cunostinte si informatii a produs mutatii calitative in planul continuturilor invatamantului, mai ales de specialitate, tendinta fiind cea a realizarii specializarii intr-un anumit domeniu si nu multilateralitatea specifica invatamantului si idealului educational ale perioadei comuniste.

3. Componentele continutul invatamantului

Continutul invatamantului are doua componente esentiale: cultura generala si cultura de specialitate (profesionala sau de profil).

Cultura generala reprezinta ansamblul valorilor materiale si spirituale selectate din tezaurul de pret creat de omenire care este determinat de conceptia si atitudinea fata de om si societate si fata de conceptia de formare a personalitatii la un moment dat al dezvoltarii social-istorice.

Cultura generala se diferentiaza de la o epoca istorica la alta, astazi acest tip al culturii fiind reprezentat de ansamblul cunostintelor teoretice si practice care asigura dezvoltarea integrala si armonioasa a personalitatii.

In contextul acestui spectru larg al culturii generale se desprinde cultura generala scolara, care este reprezentata de ansamblul de cunostinte teoretice si practice, selectat pentru nevoile invatamantului, ca o baza ideatica si actionala comuna pentru formarea personalitatii integrale si armonioase.

Cultura de specialitate (profesionala sau de profil) reprezinta ansamblul de cunostinte teoretice si practice dintr-un domeniu cum ar fi: stiintific, tehnic, economic, medical, pedagogic, artistic etc., care asigura pregatirea profesionala in aceste domenii si care devin surse ale continutului invatamantului.

Cultura de specialitate prezinta doua trepte, si anume: cultura de specialitate (tehnica) generala (de exemplu in domeniile tehnice reprezentate prin discipline ca: electronica, mecanica, organe de masini, desen tehnic etc.) si culturi de specialitate (specializare).

La fel ca si in cadrul acestei culturi, si la nivelul culturii generale se desprind trei nivele:

a.  nivelul elementar de cultura generala realizat in scolile primare si gimnaziale;

b. nivelul mediu de cultura generala realizata in licee si scoli postliceale;

c.  nivelul superior de cultura generala realizat in institutii de invatamant superior si postuniversitare.

Continuturile selectate reprezentate de totalitatea cunostintelor si informatiilor ce urmeaza a fi predate si care isi au ca surse cultura in general, stiinta si tehnica, arta etc. nu sunt prezentate in mod haotic si arbitrar ci ele sunt ordonate logic corespunzand unor obiective specifice sau generale.

Ordonarea logica. Presupune o astfel de inlantuire a cunostintelor, incat unele sunt deduse din altele, inductiv sau deductiv. Aici primeaza logica stiintei si se aplica in cazul acelor discipline care au o structura logica extrem de riguroasa (matematica, fizica, chimie etc.). Aici se poate vorbi de transpunerea logicii stiintei in logica didactica. Atat intr-o parte, cat si in cealalta avem de-a face cu o inlantuire de tipul premisa-concluzie. Din considerente de ordin psihologic, aceasta ordine nu poate fi intotdeauna respectata. Tocmai de aceea multi pedagogi sunt de acord ca ordinea invatarii trebuie sa se desfasoare dupa o modalitate medie, intre asa-numitele cerinte logice ale disciplinei si cerintele psihologice ale naturii in plina dezvoltare a elevului. Valoarea pedagogica a ordonarii continutului depinde de echilibrul ce se realizeaza intre cele doua categorii de cerinte. Numai in cadrul acestei ordonari se poate vorbi de apropierea logicii didactice de logica stiintei, ea fiind plauzibila numai in masura in care este in concordanta si asigura un astfel de echilibru, deoarece o supraapreciere a cerintelor logice poate avea consecinte negative asupra invatarii, dupa cum o supraapreciere a cerintelor psihologice se repercuteaza negativ asupra cantitatii si calitatii continutului celor asimilate. Dupa felul in care se realizeaza aceasta inlantuire logica se pot delimita doua forme concrete de ordonare: lineara si concentrica.

Ordonarea lineara presupune o inlantuire succesiva si continua a cunostintelor, cele ce se predau la un moment dat fiind o continuare a celor predate anterior si constituind totodata baza pentru cele care vor urma. Ea se prezinta sub forma unui lant, cunostintele fiind legate organic, odata predate nu se mai revine asupra lor in clasele urmatoare ale aceluiasi ciclu sau grad de invatamant.

Ordonarea concentrica presupune, de asemenea, o inlantuire logica, revenindu-se asupra acelorasi cunostinte, intr-o forma mai aprofundata si la alt nivel.

Ordonarea dupa "puterea explicativa" a cunostintelor. Potrivit acestei modalitati se considera ca in cadrul fiecarei discipline exista anumite concepte sau idei care confera o anumita semnificatie celor care urmeaza. Aici nu poate fi vorba de o deducere a unora din altele, ci de o "putere explicativa" mai mare a unora asupra altora (G. F. Kneller, 1973). Cunostintele care urmeaza nu vor putea fi intelese si asimilate decat numai pe baza altora care le ofera o baza explicativa necesara. Exista, deci, in cadrul diverselor discipline anumite idei sau concepte calauzitoare (matrice conceptuala) de care depinde intelegerea altora. Aceasta mai ales in cadrul disciplinelor socio-umane si artistice (filosofie, literatura, arta etc.)

Obiectivarea continutului invatamantului - a componentelor acestuia

Ca orice componenta a procesului de invatamant, si continutul invatamantului presupune si necesita o programare si o obiectivare - concretizare. Acest demers se realizeaza intr-un sistem de documente denumite documente scolare sau universitare. Acestea sunt:

planul de invatamant;

programa analitica sau scolara;

manualul scolar si

orarul scolar.

Planul de invatamant

Este un document in care sunt prevazute obiectele de invatamant, oranduite pe clase si ani, numarul de ore saptamanal afectate fiecarui obiect, structura anului scolar. Intocmirea planului de invatamant ridica o serie de probleme pedagogice privitoare la alegerea obiectelor de invatamant, la succesiunea lor pe clase si cicluri de invatamant, la ponderea acordata fiecarui obiect de invatamant.

Planul de invatamant asigura, in forma cea mai generala si sintetica, indeosebi cantitativ continutul invatamantului pentru fiecare grad sau profil de invatamant. Exista planuri pentru invatamantul primar si gimnazial, pentru licee, pentru profile de scoli din invatamantul profesional, complementar, de maistri, pentru invatamantul postliceal si superior corespunzator profilelor facultatilor si a specializarilor. Acest instrument didactic prevede, in principiu, denumirea obiectelor de invatamant si numarul de ore afectate pe total trimestre sau semestre si pe forme de organizare a activitatilor didactice (curs, seminar, laborator, activitati practice, proiecte etc.) mai ales in invatamantul superior. Ordonarea acestor discipline si obiective nu este arbitrara ci urmeaza o anumita logica interna in functie de gradul de interdisciplinaritate si de importanta disciplinelor predate. Deci, in intocmirea planului de invatamant se impun anumite cerinte care sa asigure o anumita stabilitate in timp si sa-i confere invatamantului o anumita dinamica si deschidere spre modernizare sub raport curricular si strategic.

Programa analitica sau scolara

Programa analitica obiectiveaza continutul de baza al invatamantului pentru fiecare disciplina (obiect de invatamant). I se mai spune, deci, si analitica fata de scolara sau de curs deoarece prezinta continutul disciplinei de invatamant intr-o maniera analitica, logica si coerenta, pe capitole, subcapitole si teme detaliate uneori pana la titlurile lectiilor sau cursurilor (prelegerilor).

Este documentul care detaliaza continutul fiecarui obiect de invatamant pentru fiecare clasa sau an de studiu. Daca planul de invatamant precizeaza obiectele, programele scolare concretizeaza natura si volumul cunostintelor, priceperilor si deprinderilor ce urmeaza a fi insusite in­tr-o perioada determinata (de obicei un an scolar).

Din punct de vedere al structurii sale, programa este constituita din mai multe parti, dupa cum urmeaza:

a.    nota introductiva in care: se prezinta locul si importanta studierii disciplinei in pregatirea tineretului; finalitatile (obiectivele) urmarite; unele indrumari metodice privind predarea disciplinei;

b.   repartizarea orelor pe activitati didactice: curs, lectie, seminar, laborator, lucrari scrise, recapitulari si ore la dispozitia profesorului, diferentiindu-se de la o forma la alta de invatamant;

c.    continutul programei: denumirile capitolelor si numarul de ore afectate; denumirile temelor si subtemelor; denumirile lucrarilor practice - laborator la fiecare tema; alte activitati;

d.   bibliografia pentru profesor si pentru elevi/studenti - generala, facultativa si obligatorie -.

In elaborarea si folosirea programei se impun cateva conditii de baza: capitolele si temele sa fie prezentate intr-o ordine logico-stiintifica si pedagogica si sa asigure realizarea obiectivelor disciplinelor respective. In acest context programa analitica trebuie sa dovedeasca anumita mobilitate stiintifico-aplicativa asigurand introducerea in mod organic a noutatilor stiintifice si practice determinate de progresul stiintifico-tehnic.

Manualul scolar

Manualul este documentul care dezvolta si concretizeaza continutul programei prin prezentarea sistemului de cunostinte si a actiunilor ce urmeaza a fi intreprinse de catre elevi pentru asimilarea lor. Manualul este un document de orientare pentru profesor si un instrument de lucru pentru elevi. Utilitatea lui poate fi apreciata numai pe fondul dinamicii relatiei dintre status-ul profesorului si elevului in procesul de invatamant. Din acest punct de vedere asistam la cresterea ponderii activitatii elevului, manualul trebuie sa raspunda acestei cerinte. In mod justificat se afirma ca manualul deschide portile spre fenomenele na­turale, sociale si culturale, il ajuta in cercetarea, cunoasterea si transformarea lor, inregistreaza rezultatele cunoasterii si, totodata, formeaza capacitatile de cunoastere, dezvolta preocuparile si priceperile de asimilare, deschide drumul spre autoinstruirea permanenta.

Elaborarea unui manual ridica multe probleme de natura psihopedagogica. Didactica se preocupa tot mai mult de precizarea si delimitarea obiectivelor predarii, exprimate in concepte formativ-instrumentale si operationale. Important este sa stim ce performante trebuie sa obtinem in procesul predarii unei discipline. In functie de aceste obiective se delimiteaza continutul si se aleg strategiile didactice ce vor fi folosite in transmiterea lui. Un manual modern este acela al carui continut este structurat in functie de obiectivele operationale pe care le urma­reste predarea obiectului respectiv. Stabilirea unei concordante dintre obiective si continut solicita concomitent cunoasterea factorilor psihologica si stapanirea domeniului stiintei ce ofera continutul obiectului de invatamant.

In principiu, manualului ii sunt atribuite urmatoarele functii:

Functia de informare. Orice manual cuprinde un sistem de cunostinte sau informatii despre un domeniu al realitatii, prezentate si ordonate cu ajutorul limbajului si al altor mijloace (scheme, desene, fotografii, simboluri etc.).

Functia de structurare a invatarii. Se concretizeaza in structurarea continutului predat urmarindu-se trecerea graduala de la experienta practica la teorie; de la teorie la aplicatii; de la exercitiile practice la teorie si de la exemple la abstractii, in fond realizandu-se aplicarea principiului unitatii dintre senzorial si rational - a principiului intuitiei.

Functia formativa. Se exprima prin posibilitatile pe care le ofera pentru stimularea muncii individuale indreptate in directia prelucrarii informatiilor, familiarizarii cu metodologia cercetarii, aplicarii cunostintelor in practica, crearii unor situatii-problema, exersarii etc.

Functia stimulativa. Consta in declansarea si sustinerea unei motivatii pozitive in activitatea de invatare. Manualul trebuie sa trezeasca si sa mentina atentia si interesul, sa stimuleze curiozitatea si sa suscite continuu efortul creator din partea elevului.

Functia de autoinstruire. Prin continutul sau manualul trebuie sa pregateasca conditiile pentru realizarea autoeducatiei. Aceasta presupune ca manualul sa-l obisnuiasca pe elev cu tehnica invatarii si sa-i puna bazele unui stil individual de munca, pregatind astfel conditiile unei educatii permanente.

Pe linia perfectionarii manualelor, concomitent cu preocuparea pentru imbunatatirea continutului lor, asistam si la o diversificare a acestor instrumente. Astfel, in ultimul timp au aparut: "Caietul de munca independenta pentru elevi", "Manualul profesorului", "Fise de lucru", "Fise programate" etc.

Fiind o sursa de informare pentru tineretul studios (mai ales pentru invatamantul universitar unde, chiar daca exista mai multe manuale alternative, sursa de baza pentru informare este manualul scolar), acest instrument didactic trebuie sa indeplineasca anumite conditii stiintifico-metodico-pedagogice printre care mentionam:

sa prezinte continutul disciplinei intr-o forma esentializata si explicita;

sa includa cele mai noi cuceriri stiintifice si tehnice;

sa evite istoricismul, cunostintele cu uzura morala, descriptivismul, repetarile exagerate si paralelismele cu alte discipline;

sa realizeze curiozitatea si tensiunea epistemica (de cunoastere);

sa cuprinda dupa capitolele mai importante anumite intrebari, exercitii si probleme de rezolvat si recapitulative, anumite date prezentate sintetic etc., care sa sprijine studiul individual etc.

Orarul

Este un document oficial ce izvoraste prin prevederile planului de invatamant si care asigura programarea invatamantului in cadrul activitatilor didactice, indeosebi al celor cu caracter bilateral, de predare - invatare, pe o perioada scolara determinata, trimestru sau semestru, avand ca modul care se repeta - saptamana.

La fel ca si celelalte instrumente, si orarul, bine intocmit si eficient, presupune anumite conditii de natura ergonomica, psihodidactica si de igiena studiului. Printre acestea se pot mentiona:

programarea rationala a disciplinelor si activitatilor didactice;

programarea orelor numai intr-o parte a zilei;

eventualele ore sau zile libere sa se plaseze in orar la sfarsitul zilei si, respectiv, la sfarsitul saptamanii;

folosirea intensiva a orelor prevazute in orar;

respectarea de catre profesori a pauzelor dupa fiecare ora ca o necesitate a destinderii si refacerii capacitatilor de studiu.

4. Directii noi in structurarea continutului

Multiplicarea surselor invatamantului si acumularile cognitive din diferitele domenii ale cunoasterii impun noi strategii de dimensionare si de structurare a continuturilor. Eficienta lor este data nu numai de modalitatea de selectie a informatiilor, pentru a li se asigura descongestionarea, ci si de strategii de ierarhizare si organizare, de compunere si articulare a acestora in complexe cat mai apropiate de realitatea descrisa si de obiectivele educationale privind realizarea unei viziuni integrative, olistice la elevi/studenti.

Una dintre exigentele contemporane si directiile noi privind structurarea continuturilor o constituie promovarea interdisciplinaritatii. Acest principiu deriva din spatiul cercetarii stiintifice, iar ca demers epistemic, in domeniul educatiei, poate fi sesizat sub doua aspecte: conceperea continuturilor in perspectiva interdisciplinara si proiectarea si organizarea proceselor didactice in viziune interdisciplinara.

Conexiunea disciplinara cunoaste patru niveluri de concretizare:

multidisciplinaritatea (apare ca modalitatea cea mai putin dezvoltata a conexiunii, constand - mai degraba - in juxtapunerea unor elemente ale diverselor discipline, pentru a pune in lumina aspectele lor comune);

pluridisciplinaritatea (constituie integrarea mai accentuata si se bazeaza pe o comunicare simetrica intre diferite paradigme explicative;

interdisciplinaritatea (este o forma a cooperarii intre discipline diferite, cu privire la o problematica a carei complexitate nu poate fi surprinsa decat printr-o convergenta si o combinare prudenta a mai multor puncte de vedere;

transdisciplinaritatea (este vizata ca o intrepatrundere a mai multor discipline, care pot conduce in timp la constituirea de noi discipline sau noi domenii ale cunoasterii).

Noile directii ce vizeaza structurarea continutului conduc la mai multe categorii conceptuale derivate ale curriculum-ului. Desprindem in acest sens urmatoarele tipologii (in conformitate cu Enciclopedia Internationala a Educatiei):

curriculum general, care se refera la continuturile educatiei generale (cunostinte, abilitati pentru toti cursantii pe parcursul primelor stadii ale scolaritatii);

curriculum specializat focalizat pe dezvoltarea competentelor in domenii particulare de studiu (literatura, muzica, stiinte exacte, arte plastice, sport etc.);

curriculum subliminal, care emerge, ca experienta de invatare, din mediul psihosocial si cultural al clasei de elevi/scolii/universitatii (climatul de studiu, relatiile interpersonale, personalitatea profesorului, sistemul de recompense si sanctiuni etc.);

curriculum informal, care deriva din ocaziile de invatare oferite de mass-media, familie, institutii culturale etc.;

curriculum mandatat este cel oficial prescris, cu statut formal, obligatoriu de aplicat;

curriculum de suport, desemneaza materialele curriculare aditionale, ca: indrumatoare, culegeri de exercitii si probleme, atlase, albume, soft-ware educational etc.;

curriculum de predat, care consta din ceea ce se transmite la clasa;

curriculum testat acoperit prin teste sau examene;

curriculum invatat, adica ceea ce elevul/studentul achizitioneaza.

Extinderea ariei conceptului de curriculum, pana la complexitatea si dinamica realitatii educationale desemnate, a determinat prin complementaritatea fireasca, formarea unui nou domeniu de expertiza pedagogica, consilierea curriculara si specializarea/oficializarea status-ului de consilieri curriculari care presupune cunostinte, aptitudini si resurse in acest domeniu si continut curricular.

Registrul curricular se coroboreaza cu progresul stiintifico-tehnic si, mai ales, cu reforma invatamantului si educatiei care, la randul sau, implica o anumita reforma curriculara. Manualele alternative sunt rezultatul acestor imperative ale modernismului si a reformei curriculare care, depasind anumite praguri ale tolerantei curriculare, pot avea incidente si efecte negative prin eterogenitatea continutului predat si receptat dincolo de specializarile si cultura generala ce se impune oricarui absolvent.