Mijloace fundamentale ale kinetoterapiei

MIJLOACE FUNDAMENTALE ALE KINETOTERAPIEI

1. Exercitiul fizic

Actiune fizica facuta sistematic si repetat, in scopul dobandirii sau perfectionarii unor deprinderi sau indemanari. ♦ Instruire a militarilor pentru manuirea armelor si executarea actiunilor de lupta. Din fr. exercice, lat. exercitium. (DEX 98)

In sens etimologic, exercitiul presupune repetarea unei activitati de mai multe ori pana la castigarea usurintei sau 'indemanarii' in efectuarea unei miscari. Se pot 'exersa' si anumite functii, in sensul activarii repetate a acestora in scopul dezvoltarii. In acest sens dictonul 'functia creaza organul' devine ilustrativ. Prin aceasta dorim sa scoatem in evidenta, pe de o parte functia didactica a exercitiului si pe de alta parte, functia sa organica. Cu alte cuvinte, exercitiul fizic fata de exercitiu, in general, capata valente deosebit de complexe: adaptative(in sens biologic), de dezvoltare, invatare intelectuala.

Definitia exercitiului fizic, datorita conceptiilor specialistilor domeniului, a suportat in timp urmatoarea evolutie:

actiune preponderent corporala, efectuata sistematic si constient in scopul perfectionarii dezvoltarii fizice si a capacitatii motrice a oamenilor (Siclovan Ioan, 1979).

actiune (fizica sau intelectuala) facuta sistematic pentru a dobandi o deprindere sau o indemanare. (Baciu Cl. - 1981).

o activitate statica si dinamica, executata si repetata in limitele anatomice si fiziologice normale in vederea obtinerii unor efecte utile organismului.(Fozza Cristina, Nicolaescu Viorica, 1981).

actiune motrica cu valoare instrumentala, conceput si programat in vederea realizarii obiectivelor proprii diferitelor activitati motrice (Bota, Dragnea, 1999).

este nu numai o forma de repetare preponderent corporala ci si un complex ideatico-motric, cu reguli particulare de aplicare, de verificare si clasificare (Bota, Dragnea, 1999)

act motric repetat sistematic si constient care constituie mijlocul principal de realizare a obiectivelor educatiei fizice si sportului, avandu-si originea in actul motric al omului. Tinde spre perfectionarea omului sub aspect bio-psiho-motric (Brata Maria, 1996).

Propunerea noastra pentru definitia exercitiului fizic: Exercitiile fizice sunt structuri psiho-motrice create si folosite sistematic, ce presupun deplasari ale corpului omenesc si ale segmentelor lui in aceleasi sau diferite planuri si axe, din si in pozitii definite, efectuate cu amplitudini, pe directii si traiectorii bine precizate, cu dozari ale efortului prestabilite, in scopul:

invatarii, reinvatarii si perfectionarii priceperilor si deprinderilor motrice;

dezvoltarii capacitatilor conditionale si coordinative;

redobandirii si perfectionarii functiilor aparatului neuro-mio-artrokinetic si a celorlalte aparate si sisteme;

ameliorarii calitatii vietii;

supuse continuu procesului de feed-back. Clasificarea exercitiilor fizice

Clasificarea exercitiilor fizice, datorita diversitatii miscarilor din care sunt alcatuite, se face luand in considerare urmatoarele criterii:

Dupa structurile anatomice ale corpului - poarta denumirea segmentului(-lor), articulatiei(-lor)
sau muschiului/grupelor musculare implicate.

Dupa complexitatea miscarilor efectuate:

exercitii simple -se adreseaza unui singur segment/articulatie/muschi si se efectueaza in jurul unui singur ax, pe o directie (dar putand fi pe ambele sensuri si cu amplitudini diferite) si deci implicit intr-un singur plan;

exercitii compuse -includ miscarile, in cadrul timpilor succesivi ai unui exercitiu, efectuate de acelasi segment/articulatie/muschi, dar in diferite planuri;

exercitii combinate -cuprind miscarile, in cadrul aceluiasi timp al exercitiului, efectuate cu doua sau mai multe segmente/articulatii/muschi dar in acelasi plan;

exercitii complexe - cuprind miscarile, in cadrul aceluiasi timp al exercitiului, efectuate cu doua sau mai multe segmente/articulatii/muschi dar in planuri diferite.

Dupa gradul de implicare al executantului in efectuarea exercitiilor:

exercitii pasive - miscarile sunt efectuate in totalitate prin eforturi externe depuse de alte persoane sau de aparatura si instalatii speciale;

exercitii semiactive: - pasivo-active, in care prima secventa motrica este realizata cu ajutor extern, iar urmatoarea de catre executant; activo-pasive, in care prima secventa motrica este realizata de catre executant, iar urmatoarea cu ajutor extern.

exercitii active - miscarile sunt efectuate in totalitate prin depunerea unor eforturi interne:

libere - rezistenta este data de greutatea proprie a segmentelor corpului;

cu rezistenta:

in perechi - miscarile sunt efectuate cu rezistenta opusa de un partener;

cu obiecte - miscarile sunt efectuate cu rezistenta opusa de greutatea diferitelor obiecte (bastoane, mingi, coarda, gantere etc.);

'cu' si 'la' aparate - miscarile sunt efectuate cu rezistenta data atat de greutatea segmentelor corpului, cat si de greutatea aparatelor (masa de kinetoterapie, scara fixa, banca de gimnastica, scaunul, haltere, bara de perete, cadrul metalic, etc).

Dupa felul activitatii musculare:

exercitii dinamice - activitatea musculara are caracter izotonic; deplasarea segmentelor se efectueaza prin contractii cu alungirea fibrelor musculare (excentrice) sau scurtarea fibrelor musculare (concentrice);

exercitii statice - activitatea musculara are caracter izometric;

exercitii mixte - activitatea musculara are ori caracter auxotonic (combinat izotonic-izometric, ca si in contractiile pliometrice), ori include si activitate de relaxare musculara voluntara.

Dupa scopul urmarit:

exercitii pentru insusirea bazelor generale ale miscarilor;

exercitii pentru influentarea selectiva si analitica a aparatului locomotor (dezvoltare fizica armonioasa);

exercitii pentru adaptarea organismului la efort;

exercitii metodice (pentru invatarea/consolidarea/perfectionarea priceperilor si deprinderilor motrice);

exercitii pentru dezvoltarea capacitatilor motrice (forta, rezistenta, control, coordonare, echilibru, mobilitate, viteza);

exercitii pentru prevenirea efectelor negative ale inactivitatii motrice;

exercitii pentru corectarea deficientelor fizice;

exercitii pentru readaptarea functiilor organismului (cardio-respiratorii, endocrino-metabolice, digestive, obstetrico-ginecologice, psihice) si a posibilitatilor de miscare (aparat neuro-mio-artro-kinetic);

exercitii pentru ameliorarea calitatii vietii (loasir)

Dupa efectul lor asupra organismului din punct de vedere medical:

exercitii profilactice - asigura intarirea/dezvoltarea sanatatii organismului:

pentru kinetoprofilaxie primara (atunci cand inca nu s-a instalat in organism nici un proces patologic -'adevarata profilaxie')

pentru kinetoprofilaxie secundara (atunci cand exista in organism un proces patologic local, dar se are in vedere mentinerea nivelului functional maxim in structurile neafectate)

pentru kinetoprofilaxie tertiara (atunci cand procesul patologic a fost rezolvat, cu sau fara sechele, urmarindu-se ca patologia sa nu recidiveze).

exercitii terapeutice - tratarea afectiunii diagnosticate medical, in timpul perioadei acute.

exercitii de recuperare a functiilor afectate in urma imbolnavirilor, traumatismelor sau interventiilor chirurgicale, precum si readaptarea persoanelor pentru viata profesionala si sociala..

Efectele exercitiilor fizice sunt: locale - generale, imediate - tardive, trecatoare - de lunga durata, morfogenetice (plastice), fiziologice, educative-reeducative.

Toate exercitiile fizice au un continut si o forma specifice miscarilor din care sunt alcatuite.

Continutul exercitiului fizic reprezinta totalitatea proceselor psihice, neuro-musculare si energetice ale organismului care intra in desfasurarea unui exercitiu. Aceste procese complexe sunt subordonate obiectivului(-lor) vizat(-e) si in acelasi timp, tot ele sunt cele care realizeaza aceste obiective prin influentarea somatica, functionala si psihica a organismului.

Forma exercitiului fizic este determinata de totalitatea aspectelor externe ale miscarilor (ceea ce se vede din exterior), raportate la caracteristicile spatio-temporale in care se efectueaza exercitiul. Forma exercitiului este data de succesiunea in care se deplaseaza in timp si spatiu elementele componente ale fiecarei miscari - pozitia corpului si a segmentelor sale, succesiunea secventelor motrice ale intregului exercitiu (timpii exercitiului), traiectoria, directia, ritmul, tempoul si marimea fortei contractiilor musculare.

Dupa scoala de kinetoterapie de la Boston (Sullivan P., Markos P., Minor M.), un exercitiu fizic terapeutic este structural format din trei parti; prima parte denumita 'activitate', pe cea de-a doua 'tehnica' si pe ultima 'elemente', considerandu-le intr-un sistem unitar - ATE.

Pozitia de start si miscarile efectuate in cadrul acestei posturi;

Tipul tehnicii kinetice efectuate de catre structurile aparatului locomotor sau a altor aparate si
sisteme ale organismului in functie de obiectivul(-ele) urmarite;

3. Elementele declansatoare ale unui stimul senzorial, cu scop de facilitare sau inhibare a raspunsului, la care se adauga elementele de dozare a efortului si eventualele indicatii metodice.

Kinetoterapeutul in activitatea lui trebuie sa comunice atat cu pacientul cu care lucreaza, cat si cu ceilalti specialisti componenti ai echipei de recuperare (medici, fizioterapeuti, asistenti medicali, psihologi, terapeuti ocupationali, ortezisti-protezisti, asistenti sociali). Pentru a usura aceasta comunicare el trebuie sa stapaneasca cele doua terminologii:

terminologia educatiei fizice si sportului;

terminologia specifica kinetoterapiei.

Activitati (A) - descrierea pozitiilor + miscarilor (inafara utilizarii foto/video) foloseste doua procedee:

procedeul descriptiv -prezentarea pozitiilor si miscarilor prin cuvinte - oral si scris;

procedeul grafic -prezentarea pozitiilor si miscarilor prin imagini desenate. Cele doua procedee se pot folosi fie separat, fie impreuna, ele complectandu-se reciproc.

Regulile de descriere a pozitiilor Nota: Descrierile efectuate cu caractere italice se refera la terminologia in kinetoterapie. A) Procedeul descriptiv

Pentru descrierea pozitiilor, cuvintele se folosesc in urmatoarea succesiune: denumirea pozitiei fundamentale, denumirea segmentului a carei pozitie trebuie de descris, denumirea pozitiilor derivate ale segmentelor corpului. Pozitia fundamentala se descrie incepand cu litera mare, restul pozitiilor se descriu cu litere mici.

a. Denumirea pozitiei fundamentale. Se folosesc sase pozitii fundamentale ale corpului: Stand /
Ortostatism, (Stand) pe genunchi* / Pe genunchi *, Asezat / Asezat, Culcat / Decubit, Sprijin / Sprijin,
Atarnat / Atarnat

In unele lucrari pozitia se mai descrie si ca o pozitie derivata a pozitiei ' Stand': 'Stand pe genunchi'

In practica se foloseste foarte des, inafara celor sase pozitii fundamentale urmatoarele pozitii derivate (obtinute prin omiterea denumirii pozitiei fundamentale): Fandat / Fandat Ghemuit / Ghemuit; Unipodal; Cumpana / Cumpana Cavaler; Sfoara Semisfoara / - *; Asezat / Asezat alungit; Asezat scurtat; Asezat echer / - *; Asezat turceste / Asezat turceste; Pozitia gardistului / Pozitia gardistului; Papusa inalta; Papusa joasa; Pozitia fetala; Sprijin echer / - *; Sprijin pe genunchi / Patrupedie; Pozitia mahomedana; Sprijin ghemuit / Sprijin ghemuit; Sprijin culcat inainte / Sprijin decubit ventral; Sprijin culcat inapoi / Sprijin decubit dorsal; Sprijin culcat lateral . / Sprijin decubit lateral

Nu au corespondent uzual in terminologia respectiva, dar ele se pot descrie conform regulilor generale.

b. Denumirea segmentului a carei pozitie trebuie descrisa. Se descriu toate segmente corpului care
adopta o alta pozitie, diferita de pozitia fundamentala. In acest caz (atunci cand sprijinul nu se efectueaza
pe aceste segmente) succesiunea descrierii segmentelor este urmatoarea: picioare/membre inferioare,
trunchi, brate/membre superioare, cap-gat. Pentru fiecare segment descrierea modificarilor pe articulatii se
face de la articulatia proximala spre cea distala.

Nota: In cazul in care se descrie pozitia unui singur brat/membru superior sau picior/membru inferior se specifica pe care parte (laterala) a corpului se afla segmentul/membrul respectiv, stanga sau dreapta.

c. Denumirea pozitiilor derivate ale segmentelor corpului. Daca trebuie sa se descrie pozitia mai
multor segmente, se incepe intotdeauna cu segmentul/segmentele pe care se afla greutatea corpului sau
cea mai mare parte a acesteia, respectiv cu cel(-e) apropiat(-e) de suprafata de sprijin si se continua spre
partea opusa (libera) a corpului, pastrand regula de descriere a succesiunii modificarilor articulatiilor
pentru segmentul(-ele) respectiv(-e), de la proximal la distal.

Astfel, din pozitiile Stand/Ortostatism, Pe genunchi, Asezat si Culcat/Decubit, descrierea incepe de la picioare/membre inferioare si se continua cu trunchiul, bratele/membrele superioare si capul.

Atunci cand corpul se gaseste in pozitia sprijin sau atarnat, descrierea incepe de la priza spre partea opusa [spre proximo-caudal].

Reguli specifice terminologiei educatiei fizice - Pozitia "Stand' este pozitia de referinta pentru toate pozitiile segmentelor corpului. Indiferent in ce pozitie se afla corpul, toate pozitiile picioarelor, bratelor si capului se descriu in functie de orientarea lor fata de trunchi, cand acesta se afla in pozitia 'Stand'.

Reguli specifice terminologiei kinetoterapiei - Descrierea pozitiilor derivate, dupa specificarea pozitiei fundamentale, se poate face prin doua procedee: prin specificarea nivelului articular modificat, prin specificarea modificarilor aparute intre cele doua segmente invecinate.

Nota: In varianta 'scrupuloasa' se pot combina (prin alipire) cele doua posibilitati de descriere, fortandu-se dupa parerea noastra o exprimare ce se apropie de pleonasm. B) Procedeul grafic

Pentru redarea imaginii pozitiilor corpului omenesc, se folosesc desene simple, formate din linii, drepte si curbe, usor de reprodus si de catre cei care nu au 'talente artistice'. Imaginea corpului se deseneaza intotdeauna pe o linie orizontala, ce reprezinta linia solului.

Pentru ca desenul sa reprezinte cat mai fidel corpul, in realizarea lui, trebuie sa se tina cont de proportiile corpului. Numai astfel desenul va aparea real si estetic. Aceste proportii sunt urmatoarele: capul = 1/8 din lungimea corpului; trunchiul = 1/3 din lungimea corpului, masurata de la linia umerilor la sol; picioarele/membrele inferioare = 2/3 din lungimea corpului, masurata de la linia umerilor la sol; bratele/membrele superioare = 1/2 din lungimea corpului, masurata de la linia umerilor la sol.

Dupa descrierea completa a pozitiei subiectului/pacientului, se va descrie pozitia kinetoterapeutului (in cazul in care acesta are o interventie in cadrul exercitiului kinetic), atat unde se afla el fata de pacient, cat si contactele pe care le are cu pacientul. Pozitia kinetoterapeutului trebuie sa fie cat mai favorabila efectuarii exercitiului, dar in acelasi timp sa fie ergonomica pentru el. Contrapriza are rolul de a stabiliza-fixa un segment, in timp ce priza poate avea roluri multiple: mobilizeaza un segment, il sustine sau opune rezistenta miscarii. Prizele si contraprizele pot fi efectuate de catre specialist sau se pot folosi diverse aparate, instalatii si "chingi' speciale. Aceastea se descriu pentru pozitia initiala, iar in cazul modificarii lor in cadrul exercitiului se vor preciza, dscriindu-le in dreptul timpului respectiv.

Regulile de descriere a miscarilor A. Procedeul descriptiv

Reguli specifice terminologiei educatiei fizice - Ordinea cuvintelor folosite in descrierea miscarilor este

urmatoarea:

Cuvantul ce denumeste miscarea (ce se va efectua); pentru descrierea miscarilor efectuate de segmentele

corpului in plan orizontal, indiferent in ce pozitie se afla ele, se foloseste termenul de 'ducere';

Denumirea segmentului care efectueaza miscarea;

Directia de deplasare a segmentului care efectueaza miscarea; se foloseste numai atunci cand exista mai

multe posibilitati de deplasare a segmentului pentru a ajunge in pozitia dorita;

Pozitia finala in care ajunge segmentul care efectueaza miscarea.

Reguli specifice terminologiei kinetoterapiei - In descrierea miscarilor se folosesc doua variante:

In cazul variantei cu descrierea miscarii 'pe articulatii' ordinea cuvintelor folosite este urmatoarea:

Cuvantul care denumeste miscarea (care se va efectua);

Optional cuvintele 'din articulatia';

Denumirea anatomica a articulatiei din care se efectueaza miscarea; daca miscarea nu este efectuata simetric se denumeste partea, stanga/dreapta, care va efectua miscarea;

Daca se doreste ca miscarea sa se opreasca intr-o anumita pozitie se folosesc expresiile: 'pana in/la pozitia' si se denumeste pozitia finala sau 'pana la (un unghi de)' se denumeste cifra reprezentand unghiul goniometric articular urmat de cuvintele 'de grade' si daca este necesar se incheie denumindu­se pozitia finala in care se gaseste articulatia; daca nu se specifica o pozitie finala se subintelege ca miscarea se va efectua pe toata amplitudinea articulara posibila.

In cazul variantei cu descrierea miscarii unui segment fata de alt segment (alaturat, considerat static-fixat) ordinea cuvintelor este urmatoarea:

Cuvantul care denumeste miscarea (care se va efectua);

Denumirea segmentului care se deplaseaza;

Cuvantul 'pe';

Denumirea segmentului care ramane fixat/stabilizat;

Daca se doreste ca miscarea sa se opreasca intr-o anumita pozitie se folosesc expresiile: 'pana in/la pozitia' si se denumeste pozitia finala sau 'pana la (un unghi de)' se denumeste cifra reprezentand unghiul goniometric articular urmat de cuvintele 'de grade' si daca este necesar se incheie denumindu-se pozitia finala in care se gaseste articulatia; daca nu se specifica o pozitie finala se subintelege ca miscarea se va efectua pe toata amplitudinea articulara posibila.

. Reguli comune descrierilor in terminologiile educatiei fizice si kinetoterapiei:

Daca intr-un singur timp al exercitiului se efectueaza miscari la care participa deodata mai multe segmente corporale, ordinea in care se descriu segmentele incepe de la segmentul(-ele) de sprijin.

Daca miscarile prin care se ajunge de la o pozitie a corpului la alta (efectuate in doi timpi succesivi ai exercitiului) se desfasoara intr-o succesiune logica din punct de vedere biomecanic (sunt firesti, obisnuite), atunci se poate omite denumirea miscarilor.

Atunci cand descriem un timp al exercitiului folosind expresiile 'trecere in (pozitia de).' sau 'revenire in (pozitia de) dar segmentele corpului pot ajunge prin mai multe directii in pozitia respectiva, dupa folosirea cuvintelor 'si prin', se va descrie (conform regulilor de descriere a miscarilor prezentate anterior) modalitatea particulara de miscare, incheindu-se cu descrierea pozitiei finale.

Comunicarea cu pacientul se face sub forma comenzilor date de catre specialist in vederea transmiterii clare si concise a sarcinilor planificate, a reglarii efortului. Fiecare timp al exercitiului necesita o comanda, ce se adapteaza nivelului de intelegere al pacientului, pe un ton cu nuante variabile - ce depinde de sarcina imediata. Ca si descriere, in dreptul fiecarui timp, se va indica (intre ghilimele si cu semnul exclamarii la final) formula de comanda. B.Procedeul grafic

Se deseneaza imaginea corpului aflat in pozitia initiala, conform regulilor de alcatuire a desenelor pentru reprezentarea pozitiilor. Sub linia solului se scriu doua litere de tipar 'P.I.' - 'pozitia initiala'.

In continuare, pe aceeasi linie care reprezinta solul, se deseneaza imaginea pozitiei in care a ajuns corpul dupa efectuarea miscarilor. Sub linia solului se scriu doua litere de tipar 'P.F.' - 'pozitia finala'.

Pentru a reda miscarile prin care s-a ajuns la aceasta pozitie se traseaza sageti pe desenul ce repezinta pozitia finala. Sagetile se traseaza in dreptul segmentelor care s-au deplasat din pozitia initiala, avand originea in locurile de unde au pornit miscarile, iar virfurile in locurile in care se termina miscarile. Ele indica traiectoriile pe care se deplaseaza extremitatile departate/distale ale segmentelor, avand lungimi si forme diferite in functie de amplitudinea, directia si sensul de deplasare a segmentelor.

In general miscarile segmentelor corpului se efectueaza pe o traiectorie circulara deoarece ele se produc in jurul unor axe de rotatie aflate la nivelul articulatiilor. Aceste miscari se reprezinta prin sageti care au forma de arc de cerc sau de cerc.

Pentru ca sa nu se aglomereze desenul cu prea multe sageti, se traseaza numai sagetile care arata miscarile esentiale ce conduc la obtinerea pozitiei dorite; cele care se deduc sugestiv prin modificarea pozitiilor desenate (pozitia finala fata de pozitia initiala), se pot omite.

Tehnici (T). Tehnicile kinetologice prin ele insele sunt lipsite de finalitate, exercitiul fizic fiind structura completa ca descriere si executie procedurala, ce are si un sens terapeutic. Tehnicile de baza reprezinta elementele constitutive ale unui exercitiu fizic, dupa cum literele ordonate intr-un anumit mod formeaza un cuvant care are un sens. In descrierea exercitiului fizic, la partea de "Tehnici' se face corespondenta dintre obiectivul exercitiului si cu ce tehnici se efectueaza timpii exercitiului - din partea de

Activitati. Tipurile de tehnici de efectuare a unui exercitiu kinetic sunt descrise la capitolul 4 - Tehnici si metode in kinetoterapie

Elemente (E). In aceasta parte se descriu manevrele care declanseaza stimuli senzitivi meniti sa mareasca sau sa reduca raspunsul motor, elementele de dozare a efortului si eventualele indicatii metodice. 'Elementele' facilitatorii sau inhibitorii se vor clasifica in functie de receptorii pusi in actiune, de unde pornesc semnalele senzitive.

A. Elementele proprioceptive

a. Intinderea ('stretch') este o manevra care se poate executa in 2 modalitati:

Intinderea rapida - faciliteaza sau amplifica miscarea.

Intinderea prelungita - efect inhibitor pentru agonisti (mai accentuata pe muschii tonicii).

b. Rezistenta unei miscari creste recrutarea de motoneuroni alfa si gama. Aplicarea rezistentei trebuie
tatonata, si daca nu se obtine un rezultat pozitiv se trece la o rezistenta minima. Cei mai sensibili la
acest element sunt muschii posturali extensori.

c. Vibratia - efect facilitarea muschiului vibrat (cea mai favorabila frecventa este de 100-200Hz.)si
inhibitia muschiului antagonist (dar nu datorita leziunilor de neuron motor central).

d. Telescoparea (compresiunea) - efect cresterea stabilitatii.

e. Tractiunea - efect marirea amplitudinii de miscare (scaderea durerii articulare).

f. Acceleratia (liniara si angulara) - utilizat pentru cresterea tonusului muscular (in functie de directia
de accelerare) ca si pentru cresterea abilitatii.

g. Rotatia ritmica, repetata - diminueaza impulsurile venite prin sistemul reticular activator, cu efect de
relaxare. Rularea, pendularea, leganarea, balansarea, rostogolirea unui segment sau a intregului corp
(aflat de preferinta si intr-o postura facilitatorie - relaxanta, cum este de exemplu pozitia fetala),
exercita efecte relaxante.

B. 'Elemente' exteroceptive

a. Atingerea usoara (manual sau cu calup de gheata) mareste raspunsul fazic (mai ales) din partea
musculaturii fetei si a musculaturii distale a membrelor.

b. Periajul - utilizat in 3 scopuri: scaderea intensitatii durerii, cresterea reflexului miotatic, reducerea
secretiei sudorale

c. Temperatura - Caldura se foloseste in principal pentru a schimba proprietatile fizice ale tesuturilor,
cresteri moderate ale fluxului sangvin si in unele cazuri, pentru a reduce durerea; - Temperatura
scazuta (recele) este folosita de obicei pentru a reduce edemul, spasmul muscular, spasticitatea si
durerea. M. Rood descrie doua tehnici de aplicare a stimularilor cu gheata: tehnica 'C-icing' si
tehnica 'A-icing'.

d. Tapotarea usoara paravertebrala - efectul de scadere a tonusului muscular si de calmare in general.

C. Elemente combinate proprio si exteroceptive: contactele manuale (se au in vedere parametrii
acestora: durata, locul si presiunea exercitata), presiunea pe tendoanele lungi (se realizeaza o scadere a
tensiunii musculare).

D. Elemente telereceptive; vazul, olfactia (faciliteaza sistemul nervos vegetativ).

E.Elemente interoceptive: stimularea sinusului carotidian (plasarea capului sub nivelul corpului) -are un efect depresor asupra centrilor medulari, tensiunii arteriale si scade tonusul muscular.

Dozarea efortului. Vorbim despre efort fizic in contextul notiunii de solicitare (realizarea unor modificari adaptative morfofunctionale si psihice in stransa dependenta cu natura si intensitatea solicitarii). Efortul presupune activitati psiho-motrice la baza carora stau contractiile musculare, care in functie de acoperirea integrala sau partiala a cerintelor de oxigen intr-un efort fizic, este predominant anaerob (alactacid - lactacid) sau predominant aerob. Efortul fizic se diferentiaza in tipuri de efort in functie de o serie de criterii sau indicatori astfel (adaptate dupa Marinescu Gh, 2000): > Raportand efortul fizic la latura cantitativa si calitativa a capacitatilor motrice:

eforturi cantitative, in care parametrul efortului - volum - este direct implicat;

eforturi calitative, in care parametrul calitativ il reprezinta intensitatea;

- eforturi complexe, interesand capacitatile coordinative, priceperile si deprinderile motrice.

>  Dupa marimea efortului sunt: eforturi exhaustive, maximale, submaximale, medii si mici.

>  Dupa forma de manifestare, eforturile se grupeaza in:

eforturi uniforme: cu solicitari constante;

eforturi variabile: in sensul cresterii sau descresterii intensitatii si/sau volumului; Parametrii efortului se raporteaza la modul de imbinare a activitatii fizice cu odihna/pauza.

Capacitatea de efort se dezvolta/mentine prin orice mijloace ce includ contractie musculara de peste un nivel prag de intensitate/volum.

Volumul efortului - se refera la durata efectuarii ('intinderii ei in timp') si la insumarea cantitativa a incarcaturilor folosite in cadrul unei sedinte/program kinetic. Se masoara in cadrul unei sedinte kinetice (de la inceputul primului exercitiu, pana la finalul ultimului, inclusiv pauzele) prin: numarul total de repetari, obtinute prin sumarea lor din cadrul seriilor si reprizelor; timpul necesar efectuarii sedintei; distanta parcursa; numarul de kilograme deplasate; numarul legarilor si combinatiilor (la miscarile aciclice). Volumul se poate aprecia prin calificativele: mic, mediu, mare.

Intensitatea efortului poate fi exprimata prin 'taria excitatiei' si se caracterizeaza prin travaliul de lucru depus intr-o unitate de timp. Este determinata de viteza de executie a miscarilor, de numarul lor pe unitatea de timp (tempoul), de ritmul impus, de durata pauzelor, de valoarea incarcaturii. Tempoul/frecventa se apreciaza in procente (100%-75%-50%-25%) respectiv in fractii (4/4, 3/4, 2/4, 1/4).

Ritmul, ca o caracteristica temporala a miscarilor, indica durata unui timp al exercitiului si succesiunea timpilor accentuati in cadrul acelui exercitiu. Durata timpilor exercitiului se exprima cifric (dupa durata notelor muzicale: 1/1, 1/2, 1/4, 1/8, 1/16) sau conform unor ritmuri fiziologice (ritm respirator, ritm cardiac). Succesiunea timpilor accentuati in cadrul exercitiului se exprima prin indicarea cifrei numaratorului fractiei muzicale.

Modalitati paraclinice/medicale de exprimare a intensitatii efortului: VO2max., Kcal/min., MET (echivalent metabolic), Joule, Watt, Newton, parametrii fiziologici (frecventa cardiaca, frecventa respiratorie, tensiune arteriala, EKG, EEG, EMG, lactacidemie, nivelul albuminelor plasmatice, nivelul de acumulare a catabolitilor).

Caracterul pauzelor este dat de modul de folosire a timpului de pauza:

a. activa, atunci cand este prezenta o activitate psiho-motrica; in acest caz distingem doua modalitati de
aplicare: - cu contractii de intensitate scazuta ale acelorasi grupe musculare

- cu contractii de intensitate medie spre mare folosind insa alte grupe musculare ce induc la nivelul scoartei cerebrale fenomene de inhibitie in centrii motori solicitati in efortul anterior;

b. pasiva, atunci cand este absenta activitatea motrica.

Modalitati de reglare a efortului:

modificarea pozitiilor de lucru, a amplitudinii, vitezei, tempoului, ritmului;

variatia fortei de contractie musculara (la izometrie) sau a incarcaturii (la izotonie);

reducerea sau prelungirea timpului activ de lucru raportat la durata sedintei (densitate motrica);

cresterea sau reducerea numarului repetarilor ori a numarului, duratei si felului pauzelor, ceea ce duce implicit la modificarea duratei sedintei kinetice

variatia complexitatii efortului, pornind de la nivelul individual de dezvoltare neuromotorie, se face prin: solicitarea efectuarii deprinderii la nivel de invatare-consolidare-perfectionare, combinatii noi de actiuni motrice, aplicarea/exersarea deprinderii in conditii usurate sau ingreuiate, introducerea starilor de emulatie sau intrecere in activitatea kinetica.

Indicatii metodice se pot preciza in final, sub forma unor atentionari, pentru anumite aspecte particulare de efectuare a exercitiilor fizice. Aceste indicatii metodice cu privire la efectuarea exercitiilor fizice au legatura cu urmatoarele aspecte:

Miscarile ce alcatuiesc fiecare exercitiu trebuie concepute si selectionate in asa fel incat sa contribuie la realizarea corecta si eficienta a obiectivelor planificate;

Exercitiile trebuie in asa fel selectionate incat sa aiba valoare de intrebuintare cat mai mare:

Dozarea efortului sa se realizeze in concordanta cu particularitatile individuale, structurale si functionale ale organismului si sub un control de specialitate permanent;

Ca sa produca influente pozitive asupra dezvoltarii organismului trebuiesc folosite in mod sistematic si continuu, dupa o planificare stiintific intocmita, timp indelungat

Aceleasi exercitii fizice pot avea influente multiple asupra organismului; exercitiile cu structuri diferite pot avea aceeasi influenta asupra unei anumite functii ale organismului;

Organizarea diferentiata a modalitatilor de repetare a exercitiilor pot influenta diferit dezvoltarea organismului;

In aceast context, intra si notiunea de contraindicatii; astfel, in functie de atentionarile-indicatiile medicale, de bolile asociate ale pacientului, trebuie adaptata ori forma exercitiului, ori modul de executie (tehnica), ori ajustata dozarea efortului; aceste activitati se desfasoara sub o si mai atenta implicare si monitorizare din partea specialistului (kinetoterapeutului).

Insistarea pe anumite aspecte care ar putea denatura miscarea si in consecinta ar afecta indeplinirea obiectivului exercitiului.

2.Masajul

Masajul reprezinta prelucrarea metodica a partilor moi ale corpului, prin actiuni manuale sau mecanice, in scop fiziologic, profilactic si terapeutic. Efectele masajului

A.Efectele asupra circulatiei sangvine

a. Efectele asupra circulatiei subcutanate

Orice aplicare a masajului asupra pielii este urmata de aparitia, mai mult sau mai putin rapid a unei inrosiri locale, de intensitate variabila. Aceasta vasodilatatie superficiala creaza senzatia de crestere a caldurii locale. Fery nu a putut sa obiectiveze clar aceast lucru, dupa efleurajele aplicate pe regiunea dorsala. Experienta ar trebui refacuta cu manevre mai intense. Acesta vasodilatatie este probabil susceptibila de a ameliora troficitatea celulara locala, crescand schimburile intre mediul celular si sanguin. Aportul nutritiv si de oxigen, si transportul de deseuri metabolice si de gaz carbonic, pare a fi demonstrata de lucrarile lui Fawaz.

Au fost avansate mai multe ipoteze:

actiunea mecanica a masajului asupra capilarelor sanguine sub-cutanate;

malaxarea tesuturilor ar declansa, in mod reflex si/sau mecanic, secretia de substante vasodilatatoare (histamine, serotonina, acetilcolina), in special pin mastocite (celule situate in vecinatatea capilarelor sanguine in derm);

stimularea manuala cutanata realizata prin masaj, ar crea un reflex denumit de axon (influx antidronic pe caile ce controleaza vasomotricitatea in capilarele sub-cutanate), ceea ce ar antrena o vasodilatatie reflexa.

b. Efectele asupra circulatiei de intoarcere venoase

Presiunile alunecate si cele statice permit cresterea circulatiei de intoarcere venoasa. S-a aratat prin dopplergrafie influenta acestor tehnici pentru favorizarea circulatiei venoase. Astfel, au demonstrat ca aplicarea acestor manevre asupra membrului inferior antreneaza o accelerare a vitezei fluxului venos la nivelul marilor trunchiuri venoase, profunde. Efectul este optimal xind sunt efetuate intr-un ritm lent: 5 secunde cel putin trebuie sa se scurga intre doua manevre succesive. Cele mai bune rezulatate se obtin cu o frecventa de aplicare de 0,1 Hz.

Alti autori au aratat eficacitatea presiunilor statice in fosa poplitee si in triunghiul femural (triunghiul lui Scarpa) in obtinerea accelerarii circulatiei sangelui venos. Ei au pus in evidenta ca flexia dorsala pasiva sau activa a gleznei, care permite comprimarea vaselor din loja posterioara a gambei, ar fi mai eficace decat contractia dinamica a tricepsului sural realizata in acelasi scop. In fine, ei demonstreaza ca un drenaj venos eficace a piciorului trebuie sa se realizeze printr-o presiune alunecata, exercitata pe planta piciorului, de la calcai catre antepicior si printr-o presiune statica asupra capului metatarsienelor, urmata de o extensie pasiva a articulatiilor metatarso-falangiene, in scopul de a comprima reteaua venoasa plantara si intermetatarsiana.

Aceste experimente au permis elaborarea unor protocoale de masaj circulator a membrului inferior descris in special de catre Pereira Santos. Actiunea masajului este de ordin mecanic, presiunile antreneaza un colaps venos care beneficiaza de un sistem de valvule anti-reflux, care permite doar circulatia in sensul returului. Ritmul utilizat trebuie sa permita trunchiului venos sa se umple din nou, dupa ce manevrele de masaj le-au golit complet. Un ritm prea rapid nu permite umplerea completa, scazand astfel eficienta masajului.

De notat ca tehnicile se adreseaza numai sistemului venos profund, care dreneaza marea parte (90%) a patului vascular venos si primeste pe tot parcursul traiectului sau aferente provenite din reteaua superficiala (sub-aponevrotica), reprezentata la membrele inferioare in special de vena sfena interna si externa. De aceea este bine sa se tina cont de urmatoarele aspecte:

- traiectul vasului; sensul centripet (mai putin pentru planta); localizarea vaselor, pentru cele situate in profunzime apasarea este mai puternica, ceea ce impune prudenta pentru a nu traumatiza zonele degajate (triunghiul femural, fosa poplitee); importanta (marimea) pediculului venos, pentru reteaua profunda. Dupa C. Gillot, partea mediala a gastrocnemianului dreneaza pana la 7 ori mai mult decat partea laterala, semi-tendinosul de 4 ori mai mult decat bicepsul (care este de fapt mai mare), vastul lateral al cvadricepsului dreneaza pana la de 3 ori mai mult decat partea mediala; ritmul si viteza de executie, ambele, trebuie sa fie lente. Ritmul trebuie sa fie 6-7 manevre pe minut, pentru a permite reumplerea venoasa, iar viteza trebuie sa urmeze debitul sanguin, deci o viteza prea mare favorizeaza refluxul catre retelele colaterale; respiratia joaca un rol relativ: Franceschi arata, in doppler, ca in decubit dorsal, expiratia este cea care accelereaza viteza sanguina in vena femurala, iar in ortostatism este inspiratia, dar intr-o masura infima. De fapt, important este ritmul in care se succed umplerea si golirea. S-a mai aratat ca manevrele asa-zise 'de apel abdominal' (diafragmatice sau presiuni manuale), utilizate in scopul favorizarii returului venos ale membrelor inferioare, nu prezinta intres in acest sens, dimpotriva, aceste tehnici, antreneaza un blocaj venos la nivelul membrelor inferioare si cateodata chiar un reflux sanguin; pozitia decliva: masurand debitul venos maximal de golire, prin pletismografie, Leroux a cautat sa determine pozitia ideala de drenaj venos a membrelor cu ajutorul gravitatiei (pozitia decliva). Dupa acest autor, atunci cand un subiect este instalat in decubit dorsal, membrul inferior trebuie pozitionat astfel: coapsa flectata la 40°, abdusa la 30°, gamba in usoara flexie iar piciorul in pozitie neutra. Pentru motive de ordin practic, este interesant de adaugat o rotatie laterala a coapsei, pentru a facilita accesul manual in timpul masajului in fosa poplitee ; daca masajul circulator al membrului inferior este codificat, cel al membrului superior nu este. Este adevarat ca tulburarile circulatorii la acest nivel sunt exceptionale si intereseaza mai ales sectorul limfatic. Dupa Leroux, pozitia optima de drenaj venos este: bratul flectat la 30°, in abductie de 45°, antebratul flectat la 60° si in pronatie.

Lejars a descris fenomenul denumit 'talpa venoasa superficiala a lui Lejars', aplicabila retelei profunde si a aratat ca reteaua superficiala este prea slab reprezentata la nivelul piciorului pentru a permite acest fenomen., lucru confirmat de faptul ca la nivel plantar nu exista vene care sa asigure o perfuziune rapida intre reteaua profunda si cea superficiala, ci doar cateva comunicante, ceea ce nu permite o descarcare suficient de rapida a primei catre cea de-a doua, asa cum se observa in examenul Doppler.

Masajul trebuie sa fie asociat cu actiunea favorabila a mobilizarii articulare, al contractiilor musculare si al intinderilor aponevrotice. Ea trebuie sa asigure circulatia venoasa a piciorului prin presiune, ca si in timpul mersului, sau 7 pasi consecutivi, care sunt necesari pentru a fi eficace.

Trebuie de asemenea sociat cu o buna igiena de viata: activitate generala, activatoare a pompei cardiace (si a batailor arteriale, care actioneaza asupra venei vecine), reprize de repaus decliv in timpul zilei, o buna activitate abdominala (tranzit digestiv si activitate musculara), imobilizare in cazul unei insuficiente.

c. Efectele asupra sistemului arterial

Exista putine experimente asupra efectului masajului asupra acestui sistem. Samuel si Gillot C., nu exclud posibilitatea unei actiuni indirecte asupra sistemului arterial actionand asupra sistemului venos, tinand cont ca sistemul circulator este un sistem inchis. Shoemaker si col. au aplicat diverse manevre (efleuraj, framantat, tapotament) pe muschii antebratului si asupra cvadricepsului pentru a masura efectul asupra fluxului sanguin adus la aceste mase musculare de arterele brahiale si femurale. Ei nu arata efect asupra vitezei medii de circulatie sanguina, nici asupra diametrului acestor artere, masurat prin ultrasonografie doppler si prin echodoppler.

De asemenea nu exista validare stiintifica privind actiunea BGM (masajului reflex al tesutului conjunctiv) asupra cresterii circulatiei arteriale la nivelul membrelor inferioare. Studiindu-se modificarile circulatei apreciate prin temperatura cutanata inainte si dupa manevre nu au observat modificare. Se raporteaza chiar o diminuare a temperaturii cutanate dupa aplicarea acestui tip de masaj, atat la subiectii sanatosi, cat si la cei suferinzi de arterita. Problema ramane deschisa, pentru ca este vorba doar de masuratori facute la suprafata, si pentru ca practicienii BGM atesta ameliorari clinice evidente in acest domeniu. Desi, este evident ca exista putine efecte ale masajului asupra sistemului arterial, comparativ cu activitatea fizica, totusi raspunsurile nu sunt inca complete.

d. Efectele asupra circulatiei de intoarcere limfatice

Aceste manevre de masaj deosebit de blande (40 Toricelli, sau in jur de 50-60 g/cm , aplicate pe traiectul vaselor limfatice superficiale prin drenaj limfatic manual, realizeaza accelerarea fluxului de intoarcere limfatic. Aceste tehnici se efectueaza dupa un protocol special si se aplica in caz de edeme, fie de origine limfatica, fie venoasa, fie mixta, pentru a ajuta la resorbtia acestora.

B. Efectele asupra sistemului musculo-tendinos

a. Efectele asupra contractiei musculare

Un studiu clinic efectuat de Chatal asupra efectului tapotamentului inainte de o proba de detenta verticala, raporteaza ca aplicarea acestuia inainte de saritura nu permit cresterea inaltimii acesteia, cateodata se obtin chiar rezultate mai slabe dupa aceste tapotamente si ca acest tip de manevra este cel mai adesea dezagreabil si dureros pentru subiect. Serot a studiat efectul presiunii alunecate superficiale si profunde si a tapotamentului asupra rezistentei dinamice si statice a cvadricepsului. El nu arata o modificare, decat o usoara ameliorare a andurantei musculare dupa aplicarea presiunilor alunecate superficiale.

De asemenea s-au studiat efectele framantatului, stretchingului si incalzirii principalilor muschi ale membrelor inferioare asupra amplitudinii de miscare articulara si asupra fortei ischio-gambierilor si cvadricepsului. El arata o tendinta spre diminuarea fortei acestor muschi. Viel a studiat efectul masajului asupra contractiei musculare: nimic nu a fost demostrat. Dar, trebuie totusi remarcat ca aspectul psihologic nu este luat in considerare in aceste studii, desi el joaca un rol foarte important.

b. Efectele asupra relaxarii

Constatarile sunt convergente, mai ales in ceea ce priveste efleurajul, presiunile alunecate, presiunile statice, tapotamentul, frictiunile si framantatul.

La palpare se constata, de fapt, ca aceste manevre duc la diminuarea sau chiar la cedarea contracturilor sau tensiunilor musculare, reperate la evaluarea initiala. Acest lucru este deovedit prin doua aspecte ale examenului clinic efectuat dupa masaj: senzatia de durere la palpare, si rezistenta sau duritatea la palpare sub mana examinatorului. Desi aceasta evolutie nu este obiectivata inca la ora actuala, totusi se poate vorbi de o anume fiabilitate, deoarece ea poate fi regasita in mod obiectiv de doi practicieni diferiti la acelasi pacient, iar in mod subiectiv, este apreciata de catre pacientul insusi.

Crielaard descrie, dupa un masaj mecanic a muschiului cvadriceps, o diminuare a tonusului muscular, apreciat cu ajutorul unui tonometru (tija culisanta si gradata).

Contractura musculara, manifestare inca insuficient cunoscuta, este o stare de contractie musculara involuntara cu scurtare non paroxistica si indelungata. Ea se manifesta prin cresterea tonsului muscular de reapus si isi poate avea sediul intr-o zona mai mult sau mai putin extinsa (cateva unitati motrice). Aceasta stare poate fi in mod spontan dureroasa sau nu. Se pare ca pot exista doua tipuri de contractura: primitive si secundare. Primele apar de obicei dupa un surmenaj sau o activitate neobisnuita. Ele se numesc algice, ar fi de origine metabolica si ar rezulta printr-o epuizare energetica locala, favorizata de o ischemie intretinuta sau provocata prin mentinerea timp indelungat a contractiei. Acest tip de contractura nu are manifestari EMG si este parte din cercul vicios bine cunoscut: ischemie^durere^contractura.

Al doilea tip de contractura corespunde unui mecanism reflex de aparare sau de protectie articulara, ce vizeaza imobilizarea sau diminuarea mobilitatii, potential dureroasa, a unei articulatii. Aceste contracturi se numesc antalgice si corespund unei exagerari a excitabilitatii neuro-musculare care se traduce printr-o crestere a tonusului muscular. Ea este insotita de o activitae EMG inregistrabila.

Adesea intricate, aceste doua tipuri de contracturi vor beneficia de efectele masajului. Aparitia acestora este explicata prin doua teorii:

masajul ar avea un efect trofic asupra muschiului, imbunatatindu-i vascularizatia (deci aporturile nutritive, energetice si schimburile gazoase). Ar fi favorizata astfel de contractia musculara prin restabilirea echilibrului metabolic local care permite reajustarea tonusului muscular. Aceasta ipoteza nu este totusi confirmata prin lucrarile lui Shoemaker si ale lui Crielaard care au comparat, prin scintigrafie, debitul sanguin la nivelul vastului lateral al cvadricepsului, inainte si dupa aplicarea masajului mecanic al coapsei. Acest masaj a fost realizat cu un aparat care imita tehnica framantatului manual. Debitul sanguin a fost gasit chiar diminuat dupa aplicarea acestui tip de masaj mecanic. De altfel, este posibil ca originea metabolica a contracturii sa explice decontracturarea consecutiva realizarii contractiei-relaxarii, aplicata ca o tehnica a masajului.

o alta ipoteza este ca masajul ar putea sa antreneze o relaxare nervoasa a tonusului, pentru ca, se stie ca tensiunea si tonusul muscular depind de suma influxurilor activatoare si inhibitoare ce parvin motoneuronilor din coarnele anterioare ale maduvei, si ca, pe de alta parte, diverse tehnici de masaj si kinetoterapie permit actionarea asupra cailor de reglare nervoasa a tonusului muscular.

Astfel, contractia unui agonist poate antrena decontractia antagonistului sau (Sherrington), intinderea musculara antreneaza o diminuare a excitabilitatii motoneuronale , vibratiile mecanice aplicate pe tendoane creaza senzatia miscarii, segmentul fiind imobilizat in aparat gipsat. Acelasi tip de vibratii mecanice poate fi utilizat pentru a obtine cedarea contracturilor. Morelli si Sullivan, au aratat ca manevrele de framantat, efleuraj si presiunile alunecate, aplicate tricepsului sural, antreneaza o diminuare a reflexului lui Hoffman (H) - reflexul monosinaptic stimuleaza fibrele Ia prin soc electric transcutanat (prin stimularea sciaticului la nivel popliteu, apare la tricepsul sural) -, ceea ce inseamna o diminuare a excitabilitatii motoneuronolor alfa.

Contraindicatiile generale ale masajului

Utilizarea in mod rational a unei terapii trebuie sa se bazeze pe cunoasterea indicatiilor, contraindicatiilor precum si a limitelor acesteia, trebuie cunoscute de asemenea si eventualele riscuri la care pacirentul poate fi expus in timpul unei sedinte de tratament.

a.Contraindicatiile indiscutabile ale masajului sunt urmatoarele:

Fenomene inflamatoare aflate in faza acuta

Pusee inflamatoare reumatismale

Procese infectioase in stadiu evolutiv

Afectiuni cutanate cum ar fi: cancerele cutanate, dikeratozele maligne, hematodermiile, micozele, dermatozele majore (eczeme, Zona Zoster, herpes),escarele

Fragilitatea vasculara

Flebitele, atata timp cat exista posibilitatea mobilizarii unui tromb

Masajul local in litiazele renale si biliare b. Contraindicatii relative

Nerespectarea acestora poate duce mai mult la apritia unor incidente adesea lipsite de importanta decat la accidente, motiv pentru care se adreseaza mai mult unor procedee si tehnici si recomanda folosirea unui mod de actiune bine adaptat.

In dermatologie, printre contraindicatiile relative se citeaza (Marza, D, 2002) psoriazisul, eczema, pruritul; fragilitatea capilara a varstnicilor presupune precautii, nu interdictii; existenta echimozelor sugereaza neaplicarea locala a unor tehnici de mare intensitate, dar nu contraindica aplicarea masajului cu suprafata mare de contact pe o suprafata mare.

Contraindicatiile topografice de refera la spatiul popliteu, triunghiul Sarpa, plica cotului, regiunea anterioara a gatului, care nu sunt neaparat "tabu', dar prezentand un mai mare grad de vulnerabilitate, kinetoterapeurul responsabil va tine cont de raportuile anatomice si mecanice dintre mana sa si elementele regiunilor mai sus mentionate.

In caeea ce privste spasmofilia, trebuie mentionata mai degraba frecventa mare a esecurilor terapeutice decat faptul ca ar reprezenta o contraindicatie reala. In practica s-a constatat ca rezultatele sunt sub limita medie sau inferioara a eficientei, motiv pentru care in aceasta afectiune masajul poate reprezenta o contraindicatie relativa.

Masajul somatic

Manevrele manuale sau mecanice de masaj au cunoscut bineinteles de-a lungul timpului un proces continuu de evolutie si adaptare, astefl ca la ora actuala pot fi clasificate in functie de tehnica si metodica de executie, efecte si importanta lor in aplicare. Unele manevre sunt cuprinse in toate formele de masaj, asupra tuturor tesuturilor si segmentelor corpului. Acestea se numesc manevre principale sau fundamentale. Altele se aplica numai anumitor regiuni, segmente sau tesuturi si se numesc procedee sau manevre ajutatoare, ori secundare (Marcu, V 1983).

Procedeele principale de masaj

A. Efleurajul sau netezirea este o alunecare usoara, ritmica, efectuata asupra tegumentelor in
sensul circulatiei de intoarcere (venoase si limfatice). Se adreseaza in primul rand pielii, nervilor periferici
si tesutului conjunctiv, avand ca efecte principale activarea circulatiei superficiale (capilare si limfatice).
Efectele cele mai importante ale manevrei sunt de activare a circulatiei superficiale (capilare si limfatice)
datorita stimularii mecanice directe, dar mai ales pe baze reflexe, producand o hiperemie locala datorita
modificarilor vaso-motorii, umorale si nervoase. Se executa cu fata palmara a degetelor si a mainii, cu
pumnul sau cu fata dorsala a degetelor. Exista si alte variante de netezire in functie de zonele asupra
carora se aplica, si anume efleurajul "in pieptene', efleurajul "sacadat', "in picatura de ploaie' sau "in

cleste'.

B. Frictiunea este o manevra de masaj care consta intr-o apasare si deplasare a tesuturilor moi in
limita elasticitatii acestora. Ca efecte se obtin o hiperemie a pielii si efect analgezic local, scazand foarte
mult sensibilitatea terminatiilor nervoase. Pe cale reflexa, frictiunile au efecte de durata, trofice si
circulatorii, contribuind fie la calmarea nervoasa si relaxarea musculara, fie la stimularea sistemului
neuro-vegetativ (in functie de necesitati si de tehnica de executie). Se poate executa cu fata palmara a
degetelor si ai mainii, cu fata dorsala a degetelor indoite, cu varful degetelor sau cu pumnul (Marcu,V.,
1983).

C. Framantatul se adereseaza in primul rand tesutul muscular si consta in apucarea, ridicarea,
stoarcerea si apasarea tesuturilor moi pe planul osos dur. Actiunea framantatului este mai patrunzatoare
decat a celorlalte manevre, adresandu-se mai ales masei musculare, fapt pentru care este foarte mult
folosit in masajul sportiv in toate perioadele (de pregatire, competitionala sau de recuperare medicala),
dupa cum si pentru tratarea atrofiei ori insuficientei musculare de diferite etiologii (accidente, imobilizari

etc.).

D. Tapotamentul reprezinta lovirea usoara si ritmica a tesuturilor moi si face parte tot din grupul
manevrelor principale de masaj. Se adreseaza tesuturilor superficiale sau profunde, in functie de
intensitatea de lovire, si vizeaza in mod deosebit terminatiile nervoase. Efectele apar la nivelul pielii si al
tesutului conjuctiv subcutanat, unde produc o vasodilatatie si o incalzire locala.

E Vibratiile sunt manevre principale de masaj cu o arie foarte restransa de contraindicatii (hemoragii si afectiuni cutanate) si sunt reprezentate de imprimarea unor miscari oscilatorii ritmice asupra tesuturilor moi. Manevra se poate efectua manual cu fata palmara a degetelor si mainii. Exista si posibilitatea aplicarii unor vibratii mecanice cu diferite aparate care sunt mai rapide, perfect ritmice, uniforme si care pot fi aplicate timp mai indelungat. Efectele vibratiilor sunt intotdeauna de calmare, relaxare. Executate profund produc si o activare a circulatiei, o descongestionare si o imbunattire a capacitatii de efort.

Procedeele ajutatoare de masaj

Aceste manevre se pot incadra intre cele principale, intregind actiunea acestora.

A. Cernutul si rulatul sunt doua manevre deosebit de eficiente, care completeaza framantaul si
tapotamentul segmetelor cilindrice ale corpului, membrele inferioare si superioare, fiind asemanatoarea ca
tehnica de executie. In cazul cernutul, masa de tesut moale este mobilizata de jos in sus si in lateral dintr-o
palma intr-alta, cu degetele mainilor usor indoite, producandu-se un sunet specific cernutului cu o sita.
Pentru rulat, palmele sunt asezate de o parte si de alta pe suprafata segmentelor, degetele fiind intinse,
executandu-se o rulare a segmentului respectiv in ambele sensuri, in limita elasticitatii acestuia.
Manevrele incep de la extremitatea distala a membrelor spre cea proximala, aderesandu-se in principal
masei musculare, dar si celorlalte testuturi moi. Au efecte de relaxare a masei musculare.

B.  Presiunile si tensiunile intaresc efectele celorlalte manevre. Se aplica in masajul sportiv, mai
ales pe coloana, dar si in alte regiuni ale corpului. Se adreseaza articulatiilor in vederea pastrarii stabilitatii
si mobilitatii.

C.Tractiunile, scuturarile si elongatiile sunt manevre ajutatoare care conmpleteaza masajul si au efectul unor presiuni negative, descongestionand elementele intra si periarticulare, imbunatatind circulatia si schimburile nutritive locale. Tractiunile se efectueaza in axul lung al articulatiilor, iar scuturarile constau din imprimarea unor usoare miscari oscilatorii membrelor, toracelui sau intregului corp. Elongatiile sunt manevre terapeutice care se adreseaza in special coloanei vertebrale.

D.Diverse. In aceasta categorie de manevre secundare sunt incluse ciupirile si pensarile, stoarcerile si ridicarile muschilor, prin apucarea unei cute adanci si deplasarea acesteia in scopul cresterii elasticitatii locale.

Succesiunea manevrelor de masaj

In timp s-a generalizat urmatoarea succesiune a manevrelor de masaj: l.Efleurajul introductiv; 2. Frictiunea; 3.Framantatul; 4.Ciupiri si pensari, stoarceri si ridicari; 5.Tapotamentul; 6.Cernutul si rulatul; 7.Presiunile si tensiunile; 8.Tractiunile si scuturarile; 9.Vibratiile; 10.Efleurajul de incheiere.

O problema metodica deosebita o constituie succesiunea regiunilor de masat, in privinta carora parerile sunt impartite. Consideram ca urmatoarea succesiune a regiunilor masate este cea mai eficienta (Ionescu, A., 1970), fara o modificare frecventa a pozitie celui masat si a celui care lucreaza.

In decubit ventral se efectueaza masajul spatelui, al regiunii fesiere, al piciorului pe fata plantara, ca si al gambei si coapsei pe partea dorsala.

Din decubit dorsal se continua masajul membrelor inferioare pe partea anterioara (picior, gamba, genunchi, coapsa).

Din sezand rezemat sau culcat rezemat se maseaza peretele abdominal si toracic, membrele superioare, ceafa si gatul.

Aplicatiile masajului si automasajului in sport

Pentru ca activitatea de educatie fizica si sport sa nu devina doar risipa de energie, e necesar sa asiguram sportivului timp si conditii optime pentru refacere, pentru compensarea sau supracompensarea energiilor cheltuite in efort, masajul reprezentand unul dintre cele mai importante procedee de refacere si recuperare.

Conform cercetarile noastre, prin aplicarea masajului in refacerea si recuperarea medicala se poate realiza o importanta scurtare a timpului de inactivitate a sportivului, aceasta determinand planificarea si realizarea unui volum mare de lucru, ceea ce inseamna doua sau chiar trei antrenamente "tari' pe zi. Masajul este una dintre cele mai importante "metode de linistire si relaxare fara inhibitie si de activare si stimulare functionala, fara efort propriu' (Ionescu, A., 1970).

Masajul si automasajul la sportivi

Pot fi aplicate in urmatoarele situatii:

In perioada pregatitoare ( de obicei dupa antrenament)

In perioada competitionala; inainte de probe; intre probe; dupa probe

In perioada de refacere si recuperare medicala

In cazul accidentelor si imbolnavirilor specifice, dupa cum urmeaza: a) in cazul leziunii tesuturilor moi periferice; b) in cazul leziuniilor musculare si tendinoase; c) in accidentele articulare; d) in accidentele osoase; e) in leziunile nervilor periferici; e) in cazul unor tulburari functionale; f) in cazul aparitiei supraantrenamentului; g) in cazul epuizarii fizice

Drenajul limfatic

Drenajul este o grupare de tehnici manuale folosite pentru a facilita eliminarea lichidelor in exces din tesututi prin circuitul limfatic; limfa le purifica pe parcursul trecerii sale prin ganglionii limfatici, inainte de a intra in sange. Masajul favorizeaza trecerea inauntrul capilarelor limfatice a tuturor reziduurilor prezente in tesuturi, combate staza circulatiei limfatice, stimuleaza iesirea din ganglionii limfatici a celulelor imunitare, care, trecand in sange cresc capacitatea de aparare a intregului organism contra infectiilor de orice tip.

Efectele drenajului

A. Efectul anti-edem este actiunea cea mai semnificativa, pe care alte tipuri de interventii
manipulatorii nu sunt capabile sa o obtina. Daca luam in considerare trecerea in capilarele limfatice a
reziduurilor prezente in spatiile interstitiale ale tesuturilor apare evident faptul ca limfa are capacitatea de
a interveni in eliminarea/diminuarea edemelor, in difuzarea serului pe care sangele nu reuseste sa-l
elimine in totalitate si pe care nici chiar limfa, in conditii normale, nu poate sa-l absoarba complet.
Edemele pot interesa una sau mai multe zone ale corpului. Partea edematiata se prezinta umflata,
tensionata, neteda, aproape stralucitoare. O presiune normala determinaa o deformare a tesuturilor care
intarzie sa revina. Edemul poate fi provocat de o staza venoasa sau de cresterea concentratiei de clorura de
natriu (NaCl) si apa in sange. Poate fi determinat de boli cardiace sau ale circulatiei sanguine, ca flebitele.
Edemele de acest tip se localizeaza de obicei la nivelul membrelor inferioare sau membrelor superioare,
sau chiar in zona gatului. Edemele care au la origine intoxicatii, afectiuni ale ficatului sau rinichilor,
dimpotriva, apar initial la nivelul fetei, mai ales la pleoape, si numai intr-o faza secunda se extind la alte
parti ale corpului. In toate aceste situatii patologice, compozitia chimica a sangelui sufera alterari
semnificative care tulbura echilibrul normal care exista intre sange si diferite tesuturi ale organismului.
Efectele negative asupra sangelui si asupra raportului sau cu organismul sunt determinate de evenimente
trumatice ca: fracturi, contuzii, arsuri, procese inflamatorii si infectii. Folosirea masajului limfatic in
tratamentul edemelor care se manifesta la persoane in timpul perioadei premenstruale, al graviditatii, sau
la persoanele care stau timp indelungat in pozitie ortostatica, nu necesita prescriptie medicala.

B. Efectul cicatrizant. Masajul limfatic acclereaza curentul fluxului limfatic. Cand intr-o parte a
corpului sunt prezente rani sau diferite ulceratii, fluxul limfei proaspete, bogata in celule reconstructive,
favorizeaza procesul de cicatrizare. Acelasi masaj limfatic este capabil sa elimine din zona afectata
substantele iritante care impiedica reconstructia tesutului conjunctiv. Masajul limfatic se arata extraordinar
de util in ulcere varicoase, escare, arsuri sau dupa interventii chirurgicale.

C. Efectul imunizant. Imbunatatirea sistemului imunitar este unul din cele mai importante procese
datorate limfei. Masajul nu poate decat sa contribuie la accentuarea acestui fenomen. Tratamentul zonelor
specifice va ajuta la rezolvarea mai rapida a problemelor determinate de exemplu de acnee, plagi
posttraumatice, interventii chirurgicale, amigdalite, sinuzite, faringite. Interventia manipulatorie va fi
facuta pentru aceste afectiuni doar preventiv si nu concomitent cu afectiuni acute.

D.Efectul regenerant. Drenajul contribuie la o mai buna hranire a tesuturilor si poate duce la restabilirea echilibrului hidric in zonele deshidratate. Pielea ridata, terna, semn tipic de imbatranire isi revine, isi recapata incetul cu incetul culoarea sanatoasa, roz si luminoasa, pielea uscata capata prospetime in urma masajului limfatic. In cazul fracturilor, tesutul osos se regenereaza mult mai rapid. Mameloanele sanilor isi reiau aspectul normal dupa alaptare. Efectul regenerant este fundamental in campul estetic Tehnicile masajului de drenaj limfatic

Manevrele masajului limfatic sunt neteziri (efleuraje) realizate cu o presiune mult mai usoara decat in masajul obisnuit, somatic. Daca pentru cel din urma manevrele de netezire se executa cu o presiune de 600-700 mm coloana de mercur, in drenajul limfatic manevrele se executa cu o presiune de 30mm coloana de mercur. Pentru o mai usoara reprezentare a acesteia, ca presiunea mainilor trebuie sa fie similara cu cea necesara a intoarce o foaie de hartie.

Secventa corecta de aplicare a manevrei fundamentale de drenaj limfatic este: faza initiala de contact, faza de deplasare a miinilor si faza de relaxare a presiunii. Cele trei faze se succed ritmic, prin miscari circulare, eliptice, spiralate, executate cu podul palmei, sau cu degetele, astfel incat suprafata de contact cu corpul pacientului sa fie cat mai mare posibil. Miinile sa vor utiliza pentru drenarea unor suprafete mai extinse ale corpului (gambe, membre inferioare; torace, spate), pe cand degetele sunt folosite pentru drenarea unor zone mai limitate (gat, miini, picioare, fata).

Tehnica. Reglarea sistemului limfatic depinde de mecanisme fiziologice de "filtrare-resorbtie'. Aceasta se traduce prin doua manevre principale care tind sa indeplineasca aceasta functie dubla: apelul si resorbtia.

Apelul. Manevra serveste la golirea nodulilor si vaselor de continutul lor, dirijand limfa catre trunchiurile jugulo-sub-claviculare, unde ea se alatura fluxului venos. Apelul se efectueaza in general la distanta fata de edem, dar experienta a aratat totusi ca ea este cu atat mai eficace cu cat se practica cat mai aproape posibil de edem. Pentru a efectua apelul asupra nodulilor limfatici, se utilizeaza pulpa degetelor care orienteaza presiunea catre nodulii sub-iacenti, in sensul drenajului fizilogic. Asupra vaselor se lucreaza cu fata palmara a mainilor care imprima o presiune identica. Derularea miscarii mainii se face de la proximal catre distal, pe cand tractiunea care insoteste presiunea este intotdeauna disto-proximala (sensul drenajului).

Resorbtia.Tehnica se practica direct asupra edemului pentru ca ea permite trecerea excesului de lichid din mediul interstitial catre capilarele limfatice. La resorbtie, miscarea mainii sau a policelui este inversa celei practicate la tehnica de apel: se face de la distal catre proximal. Intinderea (tractiunea) nu se schimba pentru ca ea orienteaza limfa in sens fiziologic. Presiunea insotita de intindere se face cu fata palmara a ambelor maini (simultan sau alternativ dupa caz).

Principii generale de executare a manevrelor

Executarea drenajului limfatic manual presupune o buna cunoastere a anatomiei si fiziologiei limfatice. Este important sa fie respectate: presiunea, sensul intinderii, ritmul manevrelor. Fiecare dintre manevre trebuie repetata intre 5 si 10 ori pe acelasi loc, inainte de a deplasa mana din nou.

Presiunea. Este aproape de presiunea tisulara normala: 30 mm Hg/cm² (dar poate fi superioara in afectiuni patologice), ceea ce este dificil de mentinut si cere atentie si antrenament. Experienta a permis codificarea manevrelor DLM: miscarea mainilor sau a degetelor singure este imprimata de o miscare a MS in abductie/adductie si nu numai de articulatia pumnului, in scopul obtinerii unei presiuni suficiente dar nu prea puternice, cu atentie pentru a nu colaba vasele. Presiunea trebuie sa ramana uniforma de la inceputul pana la finalul miscarii.

intinderea (tractiunea). Fiecare presiune este insotita de o intindere, pentru a evita colapsul colectorului, prin deschiderea lumenul sau. Pe limfaticele normale, intinderea se dirijeaza in sensul circulatiei limfatice, orientata gratie valvulelor de pe lumenul pre-colectorilor si colectorilor catre canalul toracic, apoi trunchiul jugulo-sub-clavicular.

Ritmul Daca este prea rapid, manevra devine ineficace, nelasand timp limfei sa inainteze de la o valvula la alta. Daca este prea lent, nu stimuleaza limfangionii (unitati motrice contractile limfatice) care fac parte dintre elementele motoare ale limfei.

Masajul anticelulitic

Masajul anticelulitic raspunde la doua cerinte specific feminine: pe de-o parte scaderea in greutate si micsorarea volumului corporal, iar pe de alta parte intinerirea si ameliorarea calitatii aspectului cutanat. Masajul anticelulitic vine deci in intampinarea ambelor cerinte si este insotit de indeplinirea a doua deziderate actuale in ceea ce priveste stilul de viata: o viata activa/sportiva si supravegherea regimului alimentar. Informatiile tactile ale masajului ajuta persoana masata la formarea unei imagini asupra formei corpului sau, asupra consistentei sale. Ii recentreaza atentia asupra ei insesi, ajutand-o la auto-aprecierea schemei corporale. In esenta, masajul anticelulitic trebuie sa creeze o senzatie de multumire si confort.

Dupa caz, sunt utilizate doua tehnici:

A.Drenajul limfatic manual (DLM) estetic

Este o adaptare a DLM-lui clasic cu o abordare mai mult globala decit segmentara.

Unde? - Pe intreg corpul, inclusiv fata si gatul. Abordarea este: fata, abdomenul, membrele superioare apoi membrele inferioare- din decubit dorsal si spate - din decubit ventral.

De ce ? Din cauza infiltratelor plasmatice in tesutul conjunctiv. Acest fenomen este mai accentuat la femeile de forma ginoida decat la femeile de forma androida.

Obiectivul este de a reduce formele tipice ale acestei siluete, caracterizate printr-o disproportie a trenului superior, normal ca dimensiuni, fata de cel inferior, supradimensionat. Regimurile alimentare actioneaza global, asupra intregii siluete. Se cauta deci reducerea fenomenului de 'coaja de portocala' si armonizarea siluetei.

Rolul masajului este de a spori activitatea catabolica la nivelul MI, ajutand in special la evacuarea deseurilor celulare. DLM-ul faciliteaza circulatia limfei colectate si reciclate in circulatia sanguina. Ca urmare diminueaza retentia lichidelor interstitiale in tesuturile cutanate si stimuleaza circulatia capilara. Abordarea holistica pe care o realizeaza masajul vizeaza unitatea somato-psihica, in scopul de ajuta efortul pacientei de a-si intari starea de bine in fata incertitudinilor si incomfortului ce apar in astfel de demersuri.

Manevrele sunt cele ale DLM-lui clasic: manevre de apel si de resorbtie, pompajul retelelor limfatice. Pentru fata, maseurul se aseaza inaintea sau inapoia pacientului. Gesturile sunt asemanatoare celor facute dupa liftingul fetei. Protocolul difera sensibil la nivelul membrelor: in cazul morfologiilor ginoide se insista asupra zonelor inghinale, iar in cazul morfologiilor androide se insista asupra zonelor de receptie ale foselor axilare.

DLM-ul estetic, mai ales in formele ginoide, poate fi ajutat prin presoterapie.

B. Masajul defibrozant

Este utilizat in cazurile de masa adipoasa cu densitate foarte mare, mai mult la femeile de tip android. Se poate aplica pe corp, mai putin fata, pe care nu se fac acest tip de manevre, ci mai degraba efleuraj sau mangaieri. Se pot combina cu drenajul. La femeile cu morfologie ginoida, se aplica pe fata laterala a coapselor, pe solduri, si daca este nevoie pe abdomen si pe fata anterioara si posterioara a coapselor. In general se aplica din cauza unui esec in incercarile de a slabi in zonele mentionate. Aceasta insemna o organizare puternica a tesuturilor, de aceea mijloacele trebuie adaptate in consecinta. Obiectivul este a de asupliza zonele rezistente.Rolul masajului este de a elibera aderentele printr-o manevrare fina, si de a restabili schimburile celulare in zonele grasoase relativ inerte si incrustate.Manevrele se relizeaza printr-o abordare milimetrica: manevrele Wetterwald, ciupiri, framantat superficial si profund, manevrele Jacquet-Leroz, pe loc si in deplasare pe toata zona indurata.

Intensitatea este mai puternica decat la tehnicile limfatice pentru ca este vorba de a regasi o libertate tisulara inglodata int-un infiltrat care trebuie dezorganizat. Dificultatea consta in a nu fi agresiv fata de structurile vasculare, si asa prost intretinute de fibrozarea tisulara in care ele sunt prizoniere.

Toata finetea maseurului tine de capacitatea sa de perceptie a acestor zone dure si de capacitatea de adaptare a manevrelor: prea lejere, sunt ineficace, prea dure risca sa provoace echimoze si distrugeri nediferentiate care pot explica anumite reveniri in forta a celulitei dupa primul rezultat satisfacator. Aceasta remarca este deosebit de importanta atunci cand mana este inlocuita de aparate, oricat de sofisticate ar fi ele. Este important sa se ceara o participare activa progresiva inainte de orice schimbare de pozitie, participare bazata pe o respiratie costo-diafragmatica din ce in ce mai ampla, persoana fiind invatata inainte de inceperea masajului aceasta tehnica respiratorie. Acest tip de masaj se inscrie cateodata intr-un context psihologic delicat, de aceea este important sa se dea masajului un aspect placut si confortabil.

Masajul tesutului conjunctiv

Sub numele original Bindegewemassage aceasta tehnica regrupeaza mai multe concepte dintre care mentionam: Dicke, Kolhrausch, Teirich-Leube. Efectele reflexe de ordin nervos (simpatice) si umoral (endocrin), au trezit deseori interesul practicienilor. Componenta mecanica, suport al actiunii reflexe este intotdeauna asociata acesteia, chiar daca participarea sa nu este decat accesorie. Presiunea liniara apasata este folosita in caz de: alipire de fund de sac capsular, aderente sau retracturi (in acest caz, apasarea este mai puternica). Acest procedeu poate fi folosit s in cadrul masajului general, in afara oricarei notiuni de reflexologie.

Locul masajului "reflex' in masoterapie.

Este contraindicata adaugarea unui alt act terapeutic pentru ca astfel am diminua rezonanta reflexa, dar trebuie remarcat ca :

Pe de o parte daca evaluarea duce la o centrare a abordarii terapeutice pe masajul refloxogen am putea, bineinteles, sa facem numai acest lucru. Daca evaluarea ne arata ca exista si alte probleme de tratat, este indispensabil sa ne ocupam de ele. Acestea se pot suprapune sau separa in functie de evolutia starii pacientului si de predominanta afectiunilor.

Pe de alta parte, problema de timp intervine in doua feluri, atat ca generator de oboseala pentru pacient daca sedinta se prelungeste, cat si din punct de vedere al planificarii sedintei, daca practicianul a prevazut si alt gen de tratament in cursul acesteia. Ca o indicatie, constructia de baza dureaza 5-10 minute si extinderea la planul posterior al trunchiului necesita in jur de 20 de minute in total.

Reactiile imediate

Desi pot exista reactii variate, doua sunt cele mai frecvente: (1) senzatia de taiere (obligatorie pentru Teirich -Leube, pe care pacientul o semnaleaza avand senzatia ca terapeutul utilizezeaza unghia (2). De obicei presiunea lasa in urma o inrosire liniara a pielii, cateodata urmata de o usoara inflamare alburie a pielii. Acest fenomen la nivelul pielii traduce o hiperemie cu secretie histaminica. Reactiile sunt atenuate sau inexistente pe partile sanatoase ale tesutului conjunctiv si mult mai marcate pe partile care reflecta o anomalie. Se poate produce o transpiratie intempestiva la nivelul axilelor.

In cursul sedintei, oboseala poate fi exprimata de pacient verbal, sau se poate traduce printr-o relaxare a pozitiei coloanei vertebrale. Durata sedintei se va adapta tolerantei pacientului.

Pot exista mai multe metodologii, in functie de autori. Putem propune o atitudine de mijloc, daca procedam dupa Dicke, de a incepe printr-o constructie de baza, dupa care se abordeaza zonele complementare. Schematic putem avea patru cazuri :

Efectul urmarit este general si important: sedinta incepe cu constructia de baza, apoi se extinde
la trunchi si membre.

Efectul urmarit este general si de importanta moderata: sedinta se poate rezuma la constructia de

baza.

Efectul urmarit este local si important: masajul incepe cu constructia de baza si continua apoi cu cea a zonei incriminate.

Efectul urmarit este local si de importanta moderata: masajul este orientat local.

Planul de tratament tine seama mai mult de reactiile pacientului decat de o tehnica prestabilita. Tot ceea ce este descris ca tehnica sau zona poate fi adaptat si nuantat in functie de observatii si de evolutia cazului. Numarul de sedinte este variabil, in functie de diagnostic si de faza in care se afla pacientul.

Cartografie - Existenta unor zone privilegiate.

Intotdeauna exista o marja intre tehnica de executie, asa cum este ea descrisa de autor, si improvizatie, sau mai exact spus o cercetare care consista in coroborarea simptomelor si a evolutiei lor cu efectele cunoscute ale unei tehnici. Aici intervine rolul adaptarii, caci determinarile empirice nu pot fi decat indicative. Exista, am putea spune, marile cai clasice, iar apoi cercetarea cu rabdare a cazului, care permite stabilirea abordarii corecte a unui pacient. Actiunea la distanta

Exista doua nivele: pe de o parte, abordarea zonei lombo-sacrato-fesiere, numita constructie de baza, pe de alta parte zonele cunoscute si marcate pe harti. Constructia de baza variaza in functie de autori, ea neexistand dupa Teirich-Leube, a carui abordare este in functie de consistenta si starea tesutului conjunctiv observat.

Manevrele din cadrul constructiei de baza pot fi schematizate dupa cum urmeaza :

SIPS*    SIAS* deasupra crestei iliace (SIPS-spina iliaca postero superioara)

SIPS------ ► SIAS dedesubtul crestei iliace (SIAS-spina iliaca antero superioara)

SIPI*   ^marele trohanter, incrucisand pe fesa (SIPI-spina iliaca postero inferioara)

SIPI------- ►marele trohanter,trecand exact pe sub plica fesiera

SIPI    *a cincea vertebra lombara si coccisul

Trei sau patru presiuni convergente in unghiul ilio-lombar, spre S1

Un traseu secant celui precedent, mergand de la L3 spre creasta iliaca

Cateva presiuni liniare pe sacru, oblice in jos si inafara, apoi in jos si inapoi

Presiuni intre spatiile interspinoase lombare (in jos si inafara)

O presiune cu pulpa degetelor, de la baza anterioara a toracelui pe sarniera T12-L1.

Actiunea locala

Se refera la corp in ansamblul sau. Exista trei tipuri de manevre: presiunile lungi, cele scurte, asa-zise de acrosaj si, miscarile globale cum ar fi frictiunea sau palpare-rulare. La modul general, presiunile lungi urmeaza limitele morfologice ale corpului, traiectul sau insertiile musculare, septum-ul si aponevrozele. Se adreseaza profilurilor musculare si proeminentelor osoase. Presiunile scurte sunt transversale, mai mult sau mai putin apropiate. Manevrele globale sunt lasate la aprecierea terapeutului, ca si completarea celor precedente. Aceste manevre urmeaza dupa constructia de baza.

Avem astfel:

Presiuni transversale intre toate procesele spinoase situate deasupra vertebrei T12

Presiuni in jurul omoplatilor (pe margini si apoi supra- si subiacent spinei)

Presiuni intercostale in fiecare spatiu

Presiuni interscapulare plecand de la un acromion la altul. Intr-o parte se trece pe dedesubtul lui C7, iar in cealalta pe deasupra acestei vertebre.

Presiuni axiale in dreapta si in stanga coloanei, pe lungime

Presiuni suboccipitale de-a lungul liniei nucale superioare.

Lucru specific pe o zona afectata.

Pentru partea anterioara a trunchiului, mentionam :

Presiuni la nivelul claviculelor; Presiuni la nivelul muschilor pectorali sau pe conturul sanului la femei; Presiuni de o parte si de alta a liniei mediane a sternului;Presiuni intercostale ;Presiuni abdominale urmand morfologia muschilor si insertiile lor.

Schema de tratament a membrelor. La membre este suficient sa urmam reliefurile musculare, septurile lor de separare, delimitarile lojelor. Acest lucru este valabil si la extremitati, inclusiv lojele dorsale, palmare sau plantare si falangele.

Schema de tratament a fetei. Presiunile sunt identice, dar de o intensitate mai mica, datorita dimensiunilor musculare reduse si fragilitatii tegumentelor. Ele urmaresc morfologia osoasa si reliefurile musculare.

Masajul reflexogen al piciorului

Potrivit Institutului International de Reflexologie creat de Eunice Ingham in 1973, energia circula in permanenta de-a lungul canalelor din corp, care se termina in punctele reflexe ale mainilor si picioarelor. Cand acest flux de energie nu ]ntalneste niciun obstacol, persoana respectiva se afla intr-o stare de sanatate buna, dar daca fluxul e blocat de o tensiune sau congestie, persoana devine bolnava. Tratand "reflexele' se distrug blocajele, iar sistemele isi regasesc armonia. Principiile de baza ale acestei stiinte sunt urmatoarele:

a) Teoria zonelor, care considera ca exista 10 zone sau canale care traverseaza corpul longitudinal
de la picioare la cap, 5 de fiecare jumatate a corpului, cate una pentru fiecare deget de la mana si picior.

Toate organele, glandele sau segmentele corpului au "reflexul' propriu intr-o anumita zona a piciorului, iar daca tratand piciorul se remarca existenta unui punct dureros, acesta este semnul unei tensiuni sau congestii in partea corpului care corespunde punctului respectiv. Daca exista o blocare a energiei intr-un punct sau organ dintr-o zona, toate celelalte organe sau structuri situate in aceeasi zona sunt pasibile de imbolnavire ( Marcu, V, Copil, C, 1995).

b) Plansa reflexelor piciorului arata amplasamentul exact al "reflexelor' diferitelor parti ale
corpului pe planta si pe marginea externa a piciorului. Fiecare talpa refelcta hemicorpul de aceeasi parte,
deci organele, structurile, segmentele nepereche vor fi reprezentate numai pe talpa corespunzatoare.

Pentru o mai buna orientare in aflarea zonelor reflexogene trebuie bine cunoscute si reperate oasele piciorului, care sunt in numar de 26: 7 tarsiene, 5 metatarsiene, si 14 falange. Tot pentru o mai buna orientare, talpa a fost impartita in 3 linii imaginare:

linia diafragmului, care traverseaza piciorul la nivelul capului metatarsienelor,

linia taliei, care se gaseste trasand o linie imaginara transversala a piciorului, plecand de la cel de-al cincilea metatars

linia calcaiului, care se gaseste deasupra calcaiului, in locul unde pielea moale si alba devine mai inchisa si dura, spre talus.

Tehnicile masajului reflexogen

Pentru priza de baza se folosesc ambele maini, una de sprijin care tine ferm piciorul, permitand astfel relaxarea acestuia si o mana activa, care actioneaza asupra zonelor reflexe, avand o miscare dinamica si fluenta. Miscarea nu se realizeaza numai din degete, ci este initiata din mijlocul palmei, iar contactul se realizeaza prin buricele degetelor. Exista mai multe tehnici, derivate din priza de baza, si anume:

a.Tehnici de relaxare: 1. Tehnica de rulare dinapoi spre inainte; 2. Flexia diafragmului si a plexului solar; 3. Rotatia gleznei

b. Tehnici de baza: 1 Tehnica de baza a policelui; 2 Tehnica de baza a indexului: 3 Tehnica crosetei; 4 Rotatia reflexa

Efectele masajului reflexogen

Principalul si cel mai important efect este relaxarea musculara si nervoasa.Un alt efect este restabilirea armoniei si homeostaziei tuturor functiilor organismului: ameliorarea circulatiei sangvine si limfatice; imbunatatirea functionarii sistemului nervos (pacientul va dormi mult mai bine dupa prima sedinta ), reglarea diurezei ; activarea peristaltismului intestinal etc.

Contraindicatiile masajului reflexogen: Starile febrile, bolile infecto-contagioase si dermatologice; Tulburarile venoase si limfatice acute; Afectiunile care necesita interventii chirurgicale; Tulburarile de sarcina (in sarcina normala se evita masarea zonei bazinului); Depresiile grave

Tehnici orientale: Shiatsu

Tehnicile utilizate de Shiatsu nu sunt cu mult diferite de cele utilizate de masajul occidental, dar se utilizeaza de fapt doar doua tehnici principale: presiunea si tractiunile. Cu toate acestea, Shiatsu este o forma foarte dinamica de masaj, varietatea lui constand in utilizarea diferitelor segmente (maini, coate, genunchi si picioare), in durata si profunzimea presiunii si in pozitia membrelor primitorului.Maseurul trebuie sa fie cat mai natural si destins posibil cand exercita o presiune, in loc de forta musculara servindu-se doar de greutatea propriului corp. Mai este necesar ca cele doua maini sa fie in permanent contact cu corpul primitorului.

In Shiatsu presiunea vine din "Hara' (centrul energiei din abdomenul inferior), indiferent care ar fi segmentul utilizat. Aceasta presiune este puternica, dar controlata, pentru ca energia executantului este sensibila la cea a partenerului sau. Se utilizeaza, asa cum am mai spus, doar greutatea corpului, nefacandu-e niciun efort. Pozitia corpului este foarte importanta, acesta trebuie sa fie destins si stabil. Genunchii sunt departati pentru sporirea stabilitatii, bratele sunt drepte pentru ca suportul sa fie solid, iar presiunea nu vine din umeri, care sunt destinsi, ci din miscarea inainte a bazinului. Cele doua maini ale maseurului sunt relaxate, astfel putandu-se exercita o presiune puternica, fara a se ajunge la oboseala.

Segmentele cu care se executa presiunea in Shiatsu sunt:

Policele. Cand se utilizeaza policele se apasa cu pulpa, nu cu extremitatea, iar restul mainii ramane in contact cu corpul primitorului, atat pentru repartizarea greutatii cat si pentru a-l linisti pe acesta.

Fata externa a indexului si interna a policelui. Aceasta pozitie se numeste "muscatura dragonului' si este foarte utila celor cu maini suple. Presiunea vine in special de la prima articulatie a indexului.

Palmele. Palma mainii permite exercitarea unei bune presiuni, mai putin precisa decat cea a policelui. Pentru a spori aceasta precizie se utilizeaza podul palmei, in timp ce restul mainii, destinsa fiind, este tot timpul in contact cu corpul primitorului.

Coatele. Cand se utilizeaza coatele, se pastreza grnunchii departati si centrul de greutate destul de coborat, pentru a controla mai bine presiunea. Maseurul trebuie sa aiba cotul "deschis', un cot "ascutit' este dureros. Mana si antebratul trebuie sa fie destinse, relaxate, pumnul tensionat fiind semnul unei presiuni realizate prin forta musculara, lucru care nu este permis in Shiatsu.

Genunchii. Presiunea genunchilor este puternica, fara a fi dureroasa. Maseurul trebuie sa fie asezat pe calcaie, degetele de la picioare fiind flectate si sa-si treaca greutatea de pe un genunchi pe altul, fara a ingenunchea pe cel masat.

Exercitiile de baza in Shiatsu

Pentru inceput, cel care este masat e culcat ventral, cu bratele intinse pe langa corp. Coborand de-a lungul corpului se trateaza mai intai spatele, apoi bazinul si soldurile, gambele, talia, urcand apoi din nou pana la umeri si cap. Cel masat va rasuci frecvent capul, pentru a nu face contractura la muschii gatului. Apoi pacientul este culcat dorsal si se vor trata sistematic fata anterioara a gatului, umerii, fata si capul, bratele, mainile, "hara', terminand cu gambele. Cei care au dureri dorsale este de preferat ca in culcat dorsal sa aiba genunchii indoiti.

Contraindicatii: se evita apasarea venelor daca pacientul are varice; nu se practica Shiatsu pe abdomen in timpul sarcinii; spre sfarsitul sArcinii se evita presiunile puternice pe membrele inferioare si nu se utilizeaza "Marele Eliminator'.

1.Spatele. Se incepe prin intinderi ale spatelui, urmate de relaxare. Fiecare maseur trebuie sa-si gaseasca ritmul propriu. Se stimuleaza in continuare toate functiile corporale exercitand o presiune de fiecare parte a coloanei vertebrale, cu palmele, apoi cu policele.

2.Bazinul. In aceasta zona se va apasa pe gaurile sacrate, dupa care se vor comprima partile externe ale feselor.

3.Fata posterioara a membrelor inferioare. Se lucreaza pe un membru, apoi pe celalalt. Se exercita o presiune coborand cu palmele, apoi cu genunchii. Dupa ce s-a lucrat asupra gleznei se mobilizeaza gamba in 3 directii. Se abduce si se flecteaza apoi membrul inferior si se exercita o presiune de-a lungul fetei sale externe. Se calca apoi plantele, inainte de a trata fiecare picior unul dupa celalalt.

4.Fata posterioara a umerilor. Pe fata posterioara a corpului, Shiatsu se termina cu prelucrarea umerilor. Se apasa pe partea superioara a acestora, apoi se realizeaza pivotarea omoplatilor. Se va trece in continuare la tratarea zonei dintre coloana vertebrala si omoplati, iar in incheiere se relaxeaza muschii umerilor cu ajutorul picioarelor maseurului. Pacientul se intoarce apoi in decubit dorsal.

5.Fata anterioara a umerilor. Se "deschide' toracele apasand pe fata anterioara a umerilor, apoi se exercita o presiune in spatiile intercostale pentru a le descongestiona si pentru a redresa umerii prea rotunjiti. Se aseaza apoi coatele pe genunchi pentru a avea o priza mai buna, lucrandu-se pe meridianele

fetei posterioare a gatului si relaxand intraga musculatura a acestuia. In incheiere se face elongarea coloanei cervicale.

6.Capul si fata. Se incepe cu varful capului, degetele aluneca pe par, tragandu-l usor. Se maseaza urechile, dupa care se coboara pe punctele fetei, in jurul ochilor, pe tample si pe barbie, apoi in jurul narilor si a gurii, inainte de reintoarcerea la linia mediana a capului.

7.Membrele superioare si mainile. Se trateaza fiecare membru superior pe rand. Se incepe cu fata interna, mainile in supinatie, apoi se lucreaza pe antebrat, cu mana in pronatie. Se tractioneaza degetele si se trateaza punctul dintre police si index. In incheiere se scutura bratele pentru ca muschii sa se relaxeze.

8. "Hara'. Cu ambele maini se apasa inconjurand abdomenul inferior in sensul celor de ceasornic, apoi se apasa usor sub coaste de pe o parte pe cealalta inainte de a cobori de-a lungul liniei mediane care duce spre ombilic. In incheiere se relaxeaza "Hara' prin apasare in "val'.

9.Fata interna a membrelor inferioare. Coborand pana la picior se apasa pe fata interna a gambei, apoi pe fata anterioara a coapsei. Se mobilizeaza usor rotula si se exercita cu policele o presiune pe punctul situat sub genunchi in timp ce cu cealalta mana se apasa pe tibie. In incheiere se face flexia plantara si dorsala a piciorului si se trece la tratamentul celuilalt picior.

Plansa meridianelor spatelui

Spatele, in structura sa, reflecta starea energiei interne. Zonele plamanilor, pericardului si cordului sunt situate intre omoplati. Meridianele stomacului si Trei Focare se gasesc in stanga liniei mediane a spatelui, ficatul si vezica biliara in dreapta. Meridianul splinei este situat intr-o zona ingusta in dreptul celei de-a XII-a vertebre dorsale. Durerile dorsale pot revela tulburari in functioarea organelor corespondente. Rinichii si intestinele corespund regiunii lombare, iar sacrul corespunde vezicii.

Indexul meridianelor este urmatorul: V - Vezica urinara; VB - Vezica urinara; R - Rinichii; IS -Intestinul subtire; F - Ficatul; IG - Intestinul gros; S - Stomacul; TF - Trei focare; SP - Splina; P -Pericardul; C - Cordul ; VG - Vasul guvernor; P- Plamanii; VC - Vase-conceptie.

Principalul meridian este cel al vezicii, care coboara de fiecare parte a coloanei vertebrale spre regiunea sacrata unde face doua unghiuri inainte de a reaparea in regiunea superioara a spatelui pentru a forma meridianul extern al vezicii, paralel cu primul. Meridianul intern are un efect mai mult fizic, in timp ce meridianul extern actioneaza mai mult asupra psihicului si asupra emotiilor. Meridianul vezicii stimuleaza nervii rahidieni, care sunt legati de activitatea tuturor organelor interne. Practic fiecare tsubo (punct) al meridianului vezicii are influenta directa asupra alimentarii cu energie Ki (vitala) a altor meridiane. Punctele situate in regiunea dorsala superioara actioneaza asupra plamanilor si a cordului. Punctele situate in partea dorsala inferioara a spatelui actioneaza asupra meridianelor digestiei, partea stanga fiind legata in principal de stomac, iar partea dreapta de ficat si vezica biliara. Regiunea lombara e legata de rinichi, intestinul gros si intestinul subtire, in timp ce sacrul e legat de vezica. Cu putina practica, examinand starea coloanei vertebrale si a musculaturii adiacente este posibila stabilirea anumitor diagnostice ale functiilor interne. Pentru inceput nu e necesar sa se cunoasca exact corespondentele, fiind suficient sa se coboare in lungul coloanei vertebrale pentru a echilibra Ki - ul, ramanand bineinteles atenti la reactiile partenerului.