Importanta limbii latine

IMPORTANTA LIMBII LATINE

Parte integranta a planului de invatamant in cadrul profilului filologic, limba latina este si va ramane piatra de incercare pentru multe generatii de elevi si studenti, din pricina caracterului ei matematic. In ciuda dificultatilor pe care le ridica studiul limbii latine, importanta cunoasterii acesteia pentru un viitor romanist, si nu numai, este vitala.

In primul rand, studierea limbii latine trebuie sa se faca nu ca scop in sine, ci din perspectiva integratoare a culturii si civilizatiei greco-romane, ca emblema fundamentala a culturii europene. In arta literara sau cea plastica s-au perpetuat teme si tehnici specifice antichitatii greco-latine si numeroase discipline stiintifice au reluat unele idei si metode antice imprumutate din silogistica aristotelica, retorica greco-romana, dreptul roman. Contributia majora a latinitatii la societatea moderna reiese si din terminologia si sursele de documentare ale unor stiinte socio-umane, si ale naturii - istoria, filosofia, dreptul, zoologia, botanica, medicina, farmacia, - care sunt de origine greco-latina, din promovarea pluralismului cultural, a valorilor universale de justitie, de suprematie a dreptului, de libertate a gandirii, mostenite de popoarele de espresie neolatina, dar si din faptul ca ideea de umanism si umanitate s-a nascut in perimetrul civilizatiei romane si a imbracat haina expresiei latine. De asemenea nu trebuie uitat ca limba latina este instrumentul necesar elucidarii vestigiilor arheologice, numismatice si epigrafice, descoperite pe teritoriul tarii noastre, dovezi care pot sustine identitatea noastra nationala si latinitatea poporului roman.

In al doilea rand trebuie avut in vedere ca limba latina este baza de pornire pentru limbile romanice, din care face parte si limba romana, si trebuie inteles ca studiul limbii romane nu poate fi complet fara cunoasterea si insusirea temeinica a unor cunostinte considerabile de limba latina.

Ce trebuie sa stim mai intai despre limba latina?

Limba latina face parte din grupul italic al limbilor indo-europene. Limbile indo-europene reprezinta o familie extinsa de limbi care au evoluat dintr-o limba neatestata in texte scrise, dar reconstituita in secolul al XIX-lea cu ajutorul gramaticii comparatiste. Principalele limbi indo-europene sunt: limbile indiene, iraniene, baltice, slave, italice, celtice, germanice, greaca, limbile toharice, anatoliene, armeana, albaneza, traco-frigiana.

Limba latina a fost mijlocul de comunicare in cadrul civilizatiei romane, care a luat nastere, potrivit legendelor, intr-o mica asezare de pe malurile Tibrului, mai exact la marginea cetatii Latium, langa poalele colinei Palatin, la 21 aprilie 753 sau 754 a.Chr. Pantele Palatinului constituiau un bun asezamant defensiv, protejat de Tibru si de depresiunile marginite de celelalte coline: la nord Capitoliu, la sud, Aventin, la est Quirinal, Viminal, Esquilin si Caelius. Descoperirile arheologice au relevat prezenta unei asezari pe Palatin la mijlocul secolului al VIII - lea a.Chr., dar si prezenta altor cetatui instalate in secolul al VII - lea a.Chr. pe colinele invecinate. Cetatile situate pe Palatin, Esquilin si Caelius s-au aliat formand o unitate defensiva numita Septimontium, care semnifica muntii fortificati. Mai tarziu datorita unei erori etimologice s-a crezut ca este vorba de sapte coline.  

Limba latina isi deriva etimologia de la adjectivul Latinus, -a, -um, care se traduce dupa cum afirma profesorul Eugen Dobroiu "din Latium, apartinator Latium-ului; al latinilor" (E.Dobroiu, 1994, 5). Latina s-a vorbit la inceput in provincia Latium, teritoriu situat in zona centrala a peninsulei Apenine, care era marginit de fluviile Tibru si Anien, de marea Tireniana si de muntii Apenini. Aici se  vor pune bazele viitoarei Rome, cetate nu numai defensiva prin asezarea sa, ci si un important nod comercial, deoarece, gratie insulei lui Tiberius, Roma controla punctul de trecere posibil peste Tibru, iar Via Salaria, drumul sarii, asigura comunicatiile intre gurile Tibrului si partea inferioara a Italiei. Aceasta pozitie explica in parte cresterea economica deosebita a Romei si diversitatea populatiei sale.

Roma s-a constituit prin fuziunea a trei neamuri: latinii, sabinii si etruscii. Primele doua erau populatii italice de origine indo-europeana. Diferenta intre ele este data de momentul venirii lor in peninsula italica. Latinii par sa apartina unui prim val de invadatori indo-europeni, care s-au instalat in Italia in cursul mileniul al II.lea a.Chr. Desi erau divizati in 21 de triburi, adesea rivale intre ele, ei au pastrat sentimentul originii comune si s-au unit intr-o federatie, numita Liga latina. Centrele religioase ale acestora erau situate in muntii Albani. Sabinii apartin unui al doilea val de invadatori indo-europeni. Ei practicau rituri funerare de inhumare si erau stabiliti la nord-est de Roma. Rolul jucat de Sabini in istoria Romei ramane confuz, insa in legenda rapirii Sabinelor este reflexul luptelor si apoi al coalescentei intre comunitati invecinate, iar alternanta de regi latini (Romulus, Tullus Hostilius) si de regi sabini (Numa Pompilius, Ancus Marcius) constituie dovada instalarii la Roma a familiilor sabine. Etruscii, contrar vecinilor lor, erau populatie neindo-europeana. Limba lor, inca foarte putin cunoscuta, nu are trasaturi comune cu dialectele italice. Chiar si originea lor ramane misterioasa, deoarece se presupune ca au venit din Frigia, din Asia Mica. Este probabil, ansa, sa fi venit in Etruria inainte de valurile indo-europene. Etruria era asezata la nord de Roma. Prosperitatea ei venea de la agricultura, se pare ca erau faimosi pentru calitatea vinului, dar si din resurse miniere, in special fierul. S-au ocupat de asemenea cu comertul si pirateria pe Marea Tireniana. De la greci, etruscii vor prelua alfabetul, precum si o intreaga suita de valori, in special in domeniul artei, fapt ce va determina un progres rapid al civilizatiei lor, net superioara celei latine si sabine. Bogatia si nivelul civilizatiei etrusce au favorizat construirea unor orase veritabile, adesea situate la o oarecare distanta de mare pentru a preveni atacurile piratilor de pe mare. Constructia de terasamente si canalele de aductiune a apei, organizarea cetatilor in jurul templelor si a monumentelor publice subliniaza urbanismul lor. Cetatile etrusce erau unite intr-o federatie de douasprezece cetati, dar aveau o politica independenta. Etruscii au ocupat destul de repede o parte a Campaniei, iar Capua, fondata pe la 600 a.Chr. era cel mai important oras al lor. Intre Etruria si Campania, Roma si Liga latina existau cai de comunicare terestre, pe care cetatile etrusce intentionau sa le controleze. Astfel la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VI-lea, un rege etrusc, din ginta Tarquinius, va prelua puterea la Roma. Ultimii regi ai Romei vor fi etrusci si de alungarea lui Tarquinus Superbus, ultimul rege etrusc, se leaga instaurarea Republicii la Roma, in 509 a.Chr. Despre acesta, Titus Livius, in lucrarea Ab Urbe condita, marturiseste ca necinstind-o pe sotia celui mai bun prieten al sau, Lucretia, a sfarsit prin a fi alungat de la tron. Stapanirea etrusca, in afara tiraniei pe care o prmovase, deoarece la conducerea tarii era un singur om, care se sprijinea pe puterea aristocratiei, a avut si efecte benefice, ramase vizibile pana astazi in istoria Romei. Opera de desecare a mlastinilor din jurul Romei este opera lui Tarquinus cel Batran. El a strans intr-un mare canal toate rauletele care bordau Septimontium in ceea ce a purtat numele de Cloaca Maxima. Forum-ul roman a devenit piata centrala a Romei, iar alte lucrari de drenaj intre Palatin si Aventin au permis construirea Circului Mare (Circus Maximus). Etruscii au fost de asemenea mari mesteri in prelucrarea bronzului si a metalelor pretioase, dar si in arta inscriptionarii mormintelor, vaselor si statuilor.

Din 396 a.Chr pana in jurul anului 200 a.Chr. Roma ajunge stapana peninsulei Apenine, urmand ca pana in 146 a.Chr. sa ocupe toate teritoriile de pe tarmul Marii Mediterane, devenita Mare Nostrum. In secolul I p.Chr. romanii detineau suprematia politica si militara in Africa de nord, Asia vestica, Europa sudica, centrala si de vest, intinzandu-se pana in nordul Dunarii, iar limba latina a devenit limba oficiala si a administratiei din provinciile aflate sub stapanire romana, acest fapt declansand procesul de romanizare.

Dupa ce unitatea politica a statului roman a incetat, limba latina nu a murit, ci s-a pastrat prin fiicele sale, limbile romanice, provenite nu din latina clasica, limba textelor literare, ci din limba latina vulgara sau populara. Limba populara era numita sermo quotidianus si era intrebuintata de toti vorbitorii de limba latina. Dovezi ale limbii latine vulgare exista in inscriptii  si in datele oferite de compararea limbilor romanice.

Care sunt insa limbile romanice? Cele mai cunoscute sunt italiana, franceza, portugheza, spaniola, sarda, provensala, catalana, romana alaturi de mai putin frecventele dalmata, vie pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, si idiomurile retoromane. Chiar daca limba latina, in evolutie,  a dat nastere acestor limbi neolatine, ea a mai fost folosita ca limba de cancelarie in perioada medievala, alaturi de greaca si slavona si multa vreme a fost emblema unei formatii carturaresti complexe.