Tentativa de lovitura de stat din 20-23 ianuarie 1941

TENTATIVA DE LOVITURA DE STAT DIN 20-23 IANUARIE 1941

Rebeliunea legionara

Moto:

Eu spuneam:,Aveti rabdare'. Tactica mea era ca sa fie discreditati, pentru ca faceau orori, si lumea sa fie contra lor.

ION ANTONESCU

La 8 septembrie 1940, preotul si istoricul roman Paul Mihail nota in jurnalul sau: "E Duminica invierii noii organizari a statului roman. E sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului. Se nasc catre o noua viata si organizare statul si neamul romanesc'397. Credinta sincera a cunoscutului preot basarabean in transformarea pe care a adus-o situatiei Romaniei venirea la putere a lui Ion Antonescu poate fi considerata ca exponentiala pentru majoritatea populatiei. Dan Zamfirescu considera ca momentul de virf al misiunii istorice pe care a primit-o Ion Antonescu prin destin a fost tocmai in septembrie 1940, astfel ca rolul sau benefic, national, a fost de foarte scurta durata: "in ce ma priveste, consider ca unicul merit major si indiscutabil al maresalului Antonescu, cel care-1 rascumpara de toate pacatele si-i justifica statuia ridicata la Slobozia, este acela de a fi salvat Romania ca stat, asa ciuntita cum era in ceasul cind destinele ei au fost apucate de miinile sale. Fara Antonescu, soarta Romaniei ar fi fost pecetluita, ea ar fi fost incorporata in Uniunea Sovietica pentru tinutul dintre Carpati si Nistru si in Germano-Ungaria pentru Transilvania, lasindu-ne si fara Dobrogea, doar cu Cimpia Dunarii. Si sunt sigur ca, spre deosebire de Polonia, nimeni nu s-ar fi luptat pentru reinvierea Romaniei. Antonescu este omul care a prevenit aceasta lichidare a statalitatii romanesti si care, prin insasi caderea lui, a permis jocul politic al altor forte in stare sa continuie aceasta statalitate, cu oricite tragedii, pina azi'398. Aceste observatii interesante si care contin mult si dureros adevar permit intelegerea unor fenomene subtile care au insotit regimul antonescian. in cazul dictatorului Ion Antonescu, spre deosebire de Carol II, de Gheorghiu-Dej si, intr-o anumita masura, de Nicolae Ceausescu, componenta personalizata a faptelor istorice, influenta coordonatelor personale ale liderului asupra desfasurarii generale a evenimentelor, este posibil sa fi fost mai importanta decit in celelalte cazuri. Carol II era dirijat din umbra de camarila, Gheorghiu-Dej avea in spate legitimarea puterii militare si politice sovietice, Ceausescu se sprijinea pe un partid creat practic de el in interiorul unui lagar bine inchis; Ion Antonescu era singur. Partidele politice i-au refuzat colaborarea directa, formula la care impingeau ele - guvern militar - era, dupa cum bine a observat chiar Antonescu, ultima solutie la care trebuie sa apeleze un popor - si a facut-o la 23 august 1944 - Germania vedea in el doar formula autoritara menita sa asigure logistica razboiului antisovietic, iar Miscarea legionara de sub conducerea lui Horia Sima cauta atunci un drum propriu, distructiv si singeros, razbunator si inca si mai indepartat de bazele sale doctrinare constructive. De aceea, ideea lui Dan Zamfirescu, conform careia rolul real si limitat al lui Antonescu a fost acela de a salva statalitatea Romaniei in anul 1940, pare extrem de atragatoare. Privind din perspectiva sanselor pe care ni le ofera distanta si raceala sentimentelor fata de eveniment, putem observa eforturile incontestabile si chiar eroice pe care le-a facut personajul nostru pentru "a aduna tara' din dezordinea si diso-lutia in care cazuse. De altfel, intr-o scrisoare trimisa lui Constantin I.C. Bratianu in 1942, Ion Antonescu va recunoaste:

"Rolul meu trebuia sa fie terminat la 7 septembrie 1940'399. Apoi, dupa ce statul s-a stabilizat intr-o situatie clara - satelit al Germaniei naziste -, cind Antonescu a trecut la gestionarea lui, din calitate de salvator, a si inceput sa faca greseli. Aici, teza conform careia Ion Antonescu trebuie analizat ca om politic, nu in calitate de general, devine foarte necesara. Trecut in rezerva si intrind in actiune ca om politic, el isi va satisface orgoliul personal si nevoile sufletesti cele mai acute rechemindu-se singur in cadrele active ale Armatei (16 septembrie 1940), avansindu-se apoi succesiv in gradele de general de corp de armata (tot la 16 septembrie 1940), general de armata (la 18 februarie 1941, dupa numai cinci luni) si, in final, ca maresal (dupa alte sase luni). Chiar daca pentru cititorul civil nu este atit de important, pentru militari este bine sa stie ca Ion Antonescu a ajuns din general in rezerva la gradul suprem de maresal in mai putin de un an. Apoi a imbracat camasa verde a unui partid si a dus batalia pentru a fi seful acestuia. Ca general de divizie insa, Ion Antonescu putea salva statul in momentul sau cel mai greu si se putea retrage in preocuparile sale militare, fie ca strateg, fie ca ministru al Apararii, isi dorea insa prea mult Puterea si era prea convins ca numai el are solutiile de salvare a situatiei. Oricit de neplacute sunt aceste consideratii, trebuie spus insa ca in 1941, dupa cele doua victorii - preluarea Puterii si infringerea rebeliunii legionare - omul Ion Antonescu a avut o cadere, serios consumat fizic si psihic, cu sanatatea zdruncinata si cu capacitatea de a gindi elastic, specifica omului politic, foarte pronuntat alterata. Aceasta realitate fizica, dincolo de numeroasele marturii ramase de la apropiati, este confirmata si de faptul ca prima perioada a regimului sau (14 septembrie 1940-22 ianuarie 1941) a fost dominata de efortul de a pastra un echilibru politico-social, in rezonanta cu efortul de a-si conserva echilibrul personal. Muncea zilnic pina la epuizare, se ocupa de toate si tinea discursuri kilometrice, umbla mult prin tara, dus-intors in citeva ore, dormea pe apucate in timpul zilei, mereu trezit de probleme, cind importante, cind minore, preluarea intregii autoritati de catre el avind efect in aruncarea pe bratele sale a tuturor problemelor tarii. Idealul lui politic, precum si gesturile sale tipice din aceasta perioada, pot fi ilustrate prin transferul metaforic sugerat de parintele Staniloae intr-o alegorie a sa: "Omul echilibrat este ca vizitiul unei trasuri care frineaza caii mai iuti si ii indeamna pe cei zabavnici. El are mereu o supraprivire peste toti si tine legatura intre ei, stiind ca, daca ii lasa pe unii sa ii covirseasca pe ceilalti, trag in santul de la margine si o nimicesc si pe ea, si pe el. Caci el e cel ce mina caii si in acelasi timp e purtat de ei. Daca nu-i mina tinindu-i in unitate, e dus in prapastie'40*). Cam in acest loc se afla dedesubtul cel mai adinc al relatiei Ion Antonescu-Horia Sima in primele luni de regim national-legionar.

De ce 1-or fi numit national-legionar, nu prea este clar! Formula era, din punct de vedere ideologic, pleonastica. Sa fi folosit cu insistenta termenul national, pentru a arata ca solutia politica la care se ajunsese era un produs natural romanesc, nu credea nici ultimul preot din sat. El vedea doar o solutie de salvare la inghesuiala. Mai degraba formula ii apartine lui Ion Antonescu pentru a arata, cu o anumita subtilitate, ca baza sa politica are si componente tehnice democrate, dar, mai presus de orice, ca la conducere se afla o personalitate cu misiune nationala, adica deasupra oricaror regrupari politice. Este, foarte probabil, expresia acelei suprapriviri de care amintea parintele Staniloae. Pe noi ne intereseaza insa faptul ca, voit sau nevoit, Ion Antonescu isi va continua, cel putin pina la momentul declansarii operatiilor pentru eliberarea Basarabiei, cariera sa politica si ca principala batalie a primei perioade a regimului sau a fost dominata de lupta pentru constituirea si controlul bazei politice. Putem accepta oricind ideea ca Ion Antonescu, perfect incadrat in coordonatele sentimentelor sale nationaliste, a gindit protejarea partidelor istorice, astfel incit ele sa poata reveni la rolul lor politic de conducere. Credem insa ca mai degraba n-a avut incotro. Asa cum aratam deja, ideea lui principala pe tema bazei politice era apelul la guvernul militar numai in ultima instanta. Ideea aceasta face parte si astazi din uzantele natiunilor, si pina si Constitutiile cele mai democratice prevad apelul la Armata in situatiile de criza generalizata, in situatii de razboi, cind se constituie Cartierul General (sau sinonime ale acestuia) si tara este, practic, condusa de seful Statului-Major General sau prin Consilii militare. luliu Maniu si Dinu Bratianu vedeau lucrurile exact invers. Ei considerau, cu destule argumente, ca pe timp de razboi nu numai ca se poate apela la militari, dar si ca acest lucru este obligatoriu, in momentul incheierii pacii, rezerva politica supravietuia intacta (credeau ei) si putea actiona in favoarea tarii din pozitia de forta democratica. De aceea, ei au folosit singurul instrument care le statea la dispozitie pentru a putea controla ceva: refuzul public, in secret, liderii partidelor istorice erau legati total de Conducatorul statului. Urmarit in continuare de ideea sa - apelul la solutii politice - Antonescu a cautat sa foloseasca drept baza politica Miscarea legionara a lui Horia Sima, sub rezerva controlului sau asupra organizatiei. Credinta ca trebuie sa exercite un control efectiv asupra Legiunii se intarea pe zi ce trece, dupa 6 septembrie, pe masura ce slabiciunile acesteia deveneau tot mai vizibile. Conducatorul era constient ca orientarea Miscarii legionare a lui Horia Sima catre extremism si violenta publica nu punea in discutie doar autoritatea sa, stabilitatea tarii si eforturile de redresare, ci impingea statul cu viteza catre ultima sa solutie - dictatura militara. Totodata, Antonescu dorea sa-si ofere timp pentru redresarea starii Armatei, refacerii spiritului combativ, mai ales dupa ce fusese obligata sa se retraga in dezordine din Basarabia si in totala demoralizare din Ardealul de Nord, fara sa traga un foc. Perspectiva unei treceri la contraatac alaturi de Germania, cu beneficiul eliberarii teritoriilor romanesti din Est, era un alt calcul al lui Ion Antonescu, destinat de asemenea starii Armatei. Mai trebuie spus ca, in septembrie 1940, Antonescu ori dadea o noua lovitura de stat, suprimind imediat Miscarea legionara a lui Horia Sima (arestarea liderilor simisti era suficienta), ceea ce ar fi provocat reactia Berlinului, ori se intelegea cu Horia Sima, ceea ce era pe placul Berlinului. Din aceasta ecuatie un lucru e sigur: gradul de libertate al lui Ion Antonescu era limitat in orice directie de Germania. Prin Germania trebuie sa intelegem forta care il salvase de la moarte, Marea Putere care se instalase deja in pozitia dominanta in Europa si in Romania, economia care rezona cu cea romaneasca, singura armata in stare sa opreasca invazia sovietica in Europa de Est. Tot Germania insemna insa si Marea Putere care rapise Ardealul de Nord si se intelesese cu URSS asupra rapirii Basarabiei, dar oferea speranta recuceririi, in plus - si aici este lucrul cel mai important - natiunea ta nu mai reactioneaza, asista impasibila la degradarea vietii politice, renunta fara ezitare la instrumentele de exercitare a drepturilor publice, se distanteaza decisiv de institutiile sale, pierde teritoriu si populatie in absenta oricarei forme organizate de rezistenta. Este, practic, imposibil sa judeci in alb si negru performanta conducatorului unui stat aflat in aceasta situatie, aplicind regulile normalitatii, sa judeci deciziile unui om, atunci cind pina si pozitia geografica joaca un rol in destinul unei natiuni.

in acest loc ne vom permite o digresiune necesara, din sfera criticii comparative, pentru a intelege ca la fenomene similare exista intotdeauna ceva care genereaza solutii diferite, ca in oricare paradox al materiei.

Modelul franchist al intrarii, iesirii si supravietuirii in si din conditii de razboi

Daca Ion Antonescu poate fi asemanat cu cineva in privinta proiectului politic, el trebuie comparat cu conducatorul Spaniei, generalul Franco. Urmarind similitudinile izbitoare intre cei doi militari vom constata rolul determinant pe care 1-a avut, in momentul cheie, pozitia geografica. Situat in Est, El Caudillo ar fi avut aceeasi soarta cu Ion Antonescu. Situat in Vest, Conducatorul Romaniei ar fi condus tara la un transfer pasnic al Puterii catre o Monarhie solida, un regim parlamentar democratic si o economie de piafa prospera, fara sa fie nevoie ca Romania sa aiba coordonatele morfologice ale teritoriului Spaniei. Ba, din contra. De aceea, asa cum vom arata, vinovatia lui Antonescu nu va fi niciodata totala.

Este interesant ca din zecile de mii de ofiteri spanioli activi in primele decenii ale secolului XX, a fost ales drept salvator al patriei Francisco Franco (1892-1975), cu toate ca, in repetate ocazii, in prim-planul vietii politice spaniole navigasera destui generali, intreaga bibliografie care se ocupa de cazul Franco, de la hagiografi la detractori, admite ca viitorul EI Caudillo ("Conducatorul') s-a remarcat "simplu si fara a fi contestat prin superioritatea sa militara si morala absoluta' inca de tinar ofiter. El va fi observat ca ofiter de elita inca din timpul incidentelor marocane dintre 1912 si 1916 si, la fel cum a procedat Ferdinand cu Ion Antonescu pe fronturile din Bulgaria si Moldova, regele Spaniei ii va acorda tinarului locotenent Francisco Franco "numirea la comanda prin decizie speciala'. Cariera de ofiter a lui Franco va fi marcata, prin merite personale, ca si in cazul lui Antonescu, de avansarile peste rind, de numirile in functii militare importante "prin dispensa', astfel ca atit ofiterul de elita spaniol, cit si cel roman au facut parte din categoria numita de francezi atit de plastic toujours le plus jeune de son grade. Erau vremuri militare si astfel de cariere ieseau in evidenta nu numai prin teoria lui Clausewitz asupra legaturii cauzale intre politica si razboi, ci si prin aprecierea lucida a oamenilor politici ca, in balamucul parodic cu care iesisera armatele europene din perioada Romantismului, era nevoie stringenta de apelul la militari competenti. La fel cum se petrecuse in Moldova contraofensiva Armatei romane din primul razboi mondial, armata spaniola va trece la contraofensiva dupa dezastrul de la Anoual, din iulie 1921. Este prea socant ca sa nu observam ca in timpul acestei contraofensive, lozinca militarilor spanioli era: "Nici un pas inapoi!', un "Pe aici nu se trece!' iberic, in 1930, Franco este numit, ca si Antonescu la Scoala Superioara de Razboi din Bucuresti, sef al Scolii Militare Superioare de la Saragosa. Apoi, pentru ca privirea in oglinda sa fie aproape perfecta, Franco este trimis la aceeasi scoala de comanda si stat major de la Versailles, unde Antonescu facuse cursul de contraspionaj. Revenit in tara - iata inca o coincidenta surprinzatoare - Franco este contactat de lideri politici de Dreapta, care ii ofera conducerea unui eventual partid politic compus din regruparea formatiunilor mai mici conservatoare. Ca si Antonescu, Franco intra in negocieri secrete, apoi refuza. Ei bine, ca fenomen aparent inexplicabil in plan terestru, dar posibil in planul miscarii inperceptibile a Europei spre un nou razboi, in iarna 1933-1934, in timp ce prim-ministrul I.G. Duca ii cerea generalului Ion Antonescu sa preia conducerea Marelui Stat-Major pentru a face reforma in armata, ministrul de Razboi spaniol, Gil Robles, il chema pe generalul Franco la conducerea Statului-Major de la Madrid, cu misiunea "de a reconstrui armata'401. La sfirsitul acestor mandate, Ion Antonescu va ajunge cu domiciliu fortat la manastirea Bistrita, iar Franco exilat in Insulele Canare. Nu voi insista asupra similitudinilor izbitoare intre falangistii spanioli ai lui Jose-Antonio Primo de Rivera si legionarii lui Corneliu Z. Codreanu. Sa spunem doar ca au avut de la inceput acelasi program politic: lupta contra materialismului marxist si contra vechilor partide democratice, ca s-au format inital dintr-un nucleu de studenti si muncitori nationalisti si ca tipul ideal pe care il promovau era tinarul crestin, traind in austeritate, curaj si caritate. Bineinteles, Jose-Antonio Primo de Rivera este arestat de prim-ministrul Cesares Quiroga (un Armand Calinescu spaniol) si omorit in inchisoarea din Alicante, doi ani inaintea lui Corneliu Codreanu. Cu armata dezorganizata din cauza razboiului civil, Spania incepe sa vada in generalul Franco solutia pentru redresarea statului. O opinie deloc intimplatoare se potriveste perfect cu teza functiei politice acordate de romani lui Antonescu: ,franco n'a pas vaincu seulement comme general, mais aussi comme politique et comme reformateur'402. Pe fondul rascoalei nationaliste a falangistilor, sub deviza "razboiului sfint', conducind armata spaniola spre un pronunciament (interventia armatei in preluarea puterii), sprijinit logistic si militar de Germania nazista, Franco instaureaza dictatura militara si se autointituleaza Conducator. Invocind pierderea a peste 410 000 de oameni omoriti in lupta sau executati in timpul Razboiului Civil si peste 200 000 de oameni omoriti de foame sau de epidemii, invocind asadar dezastrul tarii, generalul Franco face o cotitura spectaculoasa in traseul tarii sale si cere Germaniei naziste sa accepte statutul de neutralitate al Spaniei, il obtine cu pretul unui partizana! discret, dar iese din al doilea razboi mondial pe picioare si inatacabil in plan juridic. La intilnirea sa cu acel Hitler care il ajutase sa invinga, Franco intirzie 45 de minute, "apoi, scepticismul pe care Franco il opuse tuturor declaratiilor de entuziasm ale acestui Hitler invingator, siretenia traditionala a Spaniei imperialiste pe care El Caudillo o folosea cu un rafinament aproape oriental sfirsira prin a-1 aduce pe Fiihrer intr-o asemenea stare de furie, incit apropiatii lui se temeau sa nu faca vreo nebunie cu consecinte suparatoare pentru interesele germane in Mediterana'403. Asadar, spre deosebire de Antonescu al romanilor, care nu a avut timpul sa foloseasca arma interesului german pentru petrolul romanesc, Franco si-a negociat la singe avantajele strategice ale tarii sale. Cind seful serviciilor de informatii ii va aseza pe birou nota prin care il anunta ca la inceputul lunii august 1945 se va pune in discutie la Londra trimiterea sa in judecata la Procesul de la Niirnberg, Franco va avea o replica blazata: "Stai linistit, zapacitii aia de americani m-au confundat cu Frank, guvernatorul Poloniei'. Pictura Guernica a lui Picasso va ramine o capodopera admirata intr-un muzeu din Madrid si atit, eviscerata de orice functie politica, pe care o avusese in intentie celebrul ei autor. Dupa ce a lichidat Stinga marxista si a pus bazele saltului economic al Spaniei, Franco va anunta, in 1969, ca a hotarit ca tara sa revina la Monarhie dupa moartea sa.

Putea obtine Ion Antonescu o cotitura politica de o asemenea importanta in 1940? Mai mult ca sigur, nu. Credem insa ca o putea incerca in 1941, inaintea gestului nefericit de a trece Nistrul.

Programul politic

Prim-ministrul Ion Antonescu a mostenit un stat dezorganizat, ciopirtit teritorial, o natiune demoralizata si o Armata umilita. Este semnificativ ca, din toate institutiile statului mostenite de la dictatura carlista, doar Ministerul Propagandei functiona bine si a si intrat imediat in actiune, ocupindu-se de impiedicarea transformarii nemultumirii populatiei in revolta, oprirea oricaror proteste impotriva pierderilor teritoriale si glorificarea ca salvator a lui Ion Antonescu. De altfel, Ministerul Propagandei a fost apreciat de Conducator si pus la lucru in regim de urgenta, emitind apeluri catre tara, catre fiecare strat social si catre strainatate cu frecventa aproape cotidiana, in Apelul catre Armata din 6 septembrie 1940, se afirma: "in aceste vremuri de zbucium si framintare, inimile noastre se linistesc, unite in nadejdea pe care un neam intreg o pune in noua domnie', in aceeasi zi, este emis un Apel catre natiune, care era, de fapt, un indemn catre legionari sa nu se razbune: "Nici o violenta, contra nimanui, cu atit mai putin contra nevinovatilor soldati sau gardieni aflati la datorie'. La 7 septembrie a fost publicata o Chemare catre tara, in care Antonescu anunta insa pedepsirea vinovatilor, dar nu prin razbunare: "Am inceput totala innoire a statului nostru. Am decis cercetarea trecutului, pentru ca aceia care ne-au dus la umilire si la pierderea granitelor, la saracie si la risipa, sa-si primeasca raspunsul faptei'. Tot in 7 septembrie emite un alt Apel catre tara in care cerea populatiei sa se roage in biserici si sa arunce "blestemul nostru asupra marilor vinovati'. Doua zile mai tirziu, Ministerul Propagandei dadea publicitatii un nou apel, de data asta cam disperat, in care Conducatorul ii ruga pe cetateni, "din inima lui indurerata' sa uite totul si sa treaca la munca. Apoi s-a emis un comunicat al Conducatorului catre organele de politie si jandarmerie in care functionarii acestor institutii erau mustrati pentru abuzurile din trecut, erau indemnati sa-si foloseasca autoritatea, dar sa-i trateze pe vinovati cu intelegere si sentimente "profund umane'. La 11 septembrie, Antonescu da Apelul la ordine si munca, apel in care abunda combinatia stilistica de fraze lungi, explicative, si propozitiile scurte de tip: "Ajutati-ma si ascultati-ma', "Am uitat. Sa uitati', "Fiti siguri ca eu nu dorm, nu ma plimb si nu petrec'. Tot in 11 septembrie, inca un Apel catre tara atrage atentia ca "in tara, si mai ales in capitala, au inceput sa se agite unele miscari cu caracter anarhic'. Generalul Antonescu - cum se autopre-zenta prim-ministrul, vorbind despre el la persoana a treia - venise la Putere ca "sa faca tuturor dreptate; sa dea tuturor putinta sa traiasca omeneste; sa faca sa inceteze dezmatul sus si si sa inceapa bunul trai jos'. A doua zi, pe 12 septembrie, urmeaza un nou apel caire legionari: "ingenunchiati si cinstiti cu pietate ziua Capitanului vostru de ieri. Jertfa lui o merita cu prisosinta'. A doua zi se implineau 41 de ani de la nasterea lui Corneliu Z. Codreanu si numai enuntul simplu al virstei pe care ar fi implinit-o, inca foarte tinar, era un motiv de cautare a razbunarii.

Ion Antonescu a condus treburile tarii in perioada 6-14 septembrie cu un Cabinet constituit pe scheletul ultimului guvern Gigurtu. Pentru a intelege mai bine situatia pe care trebuia s-o gestioneze Conducatorul statului, va trebui sa analizam temele primei sedinte a Consiliului de Ministri din 7 septembrie 1940. Trei probleme de fond au fost abordate direct de Ion Antonescu: stilul de conducere, evaluarea statului si gestionarea crizei institutionale pentru repunerea in functiune a statului.

Stilul de conducere. Ion Antonescu a venit la conducerea statului cu o anumita experienta de comanda si conducere, intre cei doi termeni exista o deosebire, ceea ce face ca fraza de mai sus sa nu fie expresia unei saracii de limbaj, ci o formula tehnica din teoria si practica actului de conducere a sistemelor politice. Fara a intra in detaliile si terminologiile complicate si ermetice ale acestei teorii, vom arata ca actul de conducere se sprijina fundamental pe ideea deciziei, a fortei politice care ia decizii, iar actul de comanda preia decizia si o executa, pe principiul aparatului tehnic care da, la rihdul sau, ordine regulamentare in sistem. Procesul poate fi observat si inteles foarte usor in domeniul militar, unde aparatul de conducere (ministrul civil si politic), ia decizii, provenite din politica generala a guvernului sau a statului, iar conducerea superioara a Armatei (Statul-Major General) pune in aplicare aceste decizii prin ordine date in Armata. Simultan si independent, Statul-Major General functioneaza in structurile Armatei pentru mentinerea capacitatii de lupta si eficienta institutiei, prin masuri curente specific militare, Statul Major General exercitind efectiv actul de comanda. Ca ofiter, dar mai ales ca general, Ion Antonescu dobindise toate aptitudinile necesare exercitarii actului de comanda, inclusiv la nivelul cel mai inalt, fiind pe rind sef al Marelui Stat-Major si al Ministerului Apararii. Avea, asadar, o experienta de comanda care ii permitea sa abordeze problema conducerii (a deciziilor la nivel de stat) dintr-o perspectiva profesionista, in general, conducatorii militari ai structurilor de virf sunt foarte bine informati asupra starii natiunii, asupra tuturor aspectelor economice, sociale, diplomatice si strategice, deoarece misiunea de aparare nationala implica cunoasterea resurselor, a posibilitatilor de actiune si a limitelor actiunii economice, sociale, diplomatice sau strategice ale unui stat. Ca om politic implicat in culisele vietii politice din Romania, ca martor al involutiei regimului parlamentar si ca bun evaluator al realitatii partidelor, Ion Antonescu avea si privilegiul privirii de ansamblu asupra statului si societatii romanesti. Criza performantei in leadearship-il sau nu a venit din capacitatea de a cunoaste problemele tarii, ci din maniera de a le rezolva, atit coordonatele personalitatii sale cit si situatia generala a statului inpiedicindu-1 sa aiba supletea care transforma actul de conducere in arta.

Cu aceste explicatii in portofoliul analizei, vom observa ca, in prima sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu va preciza de la inceput - profesionist si foarte bine orientat - cum intelege el sa conduca statul: "Nu pot da altceva decit directive generale. Aceste directive se executa cu energie, cu credinta, inteligenta si cinste. Nu vreau ca la fiecare pas sa fiu intrebat cum vad problema cutare si nu vreau ca nici mai jos sa se petreaca acelasi lucru'. Interventia prim-ministrului prezenta, in esenta, stilul de conducere propriu unui anumit tip de guvernare. Stiind ca a condus o dictatura, suntem inclinati sa vedem decizii arbitrare peste tot, dar in realitate stilul de conducere ales de Antonescu atunci era cel britanic. Un prim-mi-nistru are la dispozitie doua modalitati de a conduce: 1. incearca sa conduca puterea executiva prin implicarea personala directa in procesul administrativ, bazindu-se, de regula, pe pregatirea profesionala de specialitate - juridica sau economica, de exemplu. Un astfel de prim-ministru ajunge sa se amestece in toate problemele, sa-si consume energia si timpul in solutionarea tuturor problemelor, de la Sanatate la tunderea oilor, excelind in zona competentei sale reale si facind cele mai mari erori in domeniile pe care nu le stapineste. La un astfel de prim-ministru - cum au fost toti premierii Romaniei intre 1990 si 2002! - ministrii Guvernului cauta sa impinga responsabilitatea catre acesta, derobindu-se de la propria raspundere. Ei se limiteaza la a invoca sau executa ordinele, chiar si pe cele proaste, ale sefului lor. 2. Al doilea stil de conducere, cel britanic, il asaza pe prim-ministru in pozitia precisa de sef al ministrilor sai. El nu conduce decit ministri, nu procese administrative, economice etc. Aici, prim-ministru da ordine ministrilor, pe linia mandatului sau politic, iar ministrii executa. Nu executa bine si cu rezultate, sunt schimbati. Raspunderea imediata pentru rezolvarea problemelor statului revine astfel ministrului de resort, si numai raspunderea politica generala, prim-ministrului. Dar, pentru a fi un astfel de premier trebuie sa stapinesti arta de a conduce oameni, nu procese. Ion Antonescu stia bine acest lucru, avea coordonatele necesare si, in consecinta, a ales anume stilul de conducere britanic. Pentru a aplica acest principiu de conducere, Antonescu avea nevoie de libertatea deciziei. Astfel se explica de ce, in aceeasi sedinta inaugurala, el a tinut sa sublinieze relatia sa cu Monarhia: "Palatul nu se va mai amesteca in nici o problema a statului, si acel ministru sau functionar al statului ce va fi prins de mine, va fi destituit imediat si sanctionat. [] Regele semneaza un singur decret: este inaltul Decret de numire a prim-ministrului. Toate celelalte mi-am rezervat sa le semnez eu, de ce sa mai pierdem timpul cu contrasemnari. [] Regele ramine ca un simbol. El nu are. dreptul sa se amestece si nu are dreptul, chiar daca va fi o capacitate. Regele de miine - daca aceasta institutie se va mai pastra, in furtuna care a rasturnat toate Tronurile din Europa -, el trebuie sa ramina in cadrul pe care 1-am hotarit'. in contextul acestor principii, Ion Antonescu explica "deplinele puteri' pe care le primise de la Carol II, in faptul loviturii de stat din noaptea de 5 septembrie, cu urmatoarea formulare: "Domnilor, aceste puteri eu nu le-am luat dintr-un instinct bestial - sa zic asa - de a porunci unui popor si de a da directive in stat, de a abuza de putere sau de a ma impodobi cu un absolutism oriental. [] Ele nu se opresc la mine, ele merg la dvs. si merg pina jos de tot. pe treapta ierarhica si inteleg prin aceasta ca dvs. sa va ocupati si sa executati, sa nu veniti la mine cu orice chestiune, ci sa aveti curajul de a va lua raspunderea unei actiuni'. Natura explicita a declaratiei sale ne scuteste de alte comentarii.

Evaluarea starii natiunii. Ca om politic de Dreapta, Ion Antonescu a descris cu precizie natura statului pe care il mostenea: stat birocratic. Slabiciunile structurii sale au fost prezentate cu o acuratete desavarsita: "Daca un alt stat, cu alta structura la baza, cu o patura burgheza mai puternica, ar fi fost supus acestui examen, el ar fi fost capabil sa reziste la aceasta furtuna mai multi ani, chiar daca in timpul unei generatii ar fi avut o conducere nefasta, cum am avut noi timp de 10 ani. [] in trecut, un rau de care a suferit Statul acesta birocratic a fost ca toate problemele erau rezolvate dupa ce problema nu mai exista. Pentru ca problema sa ajunga la rezolvare, se ivea un decalaj extraordinar si, in tot acest timp, acest monstru birocratic, cu mii de capete, lucra, se misca si apoi, cind ajungea jos, totul se naruia ca un castel de carti, solutia nu mai era oportuna, nu mai era de actualitate'. Este o descriere a Romaniei bugetare si birocratice infiintate de Alexandru loan Cuza, o identificare precisa a decalajului dintre stat si societate, asa cum il semnalase vizionar Ion Luca Caragiale, si cum incercam noi, prin volumele de fata, sa aratam, ca inca suntem prizonierii acestui sistem. Bineinteles, principala trasatura a statului birocratic era, si este, coruptia, in timp ce un ministru avea o leafa de 40 000 de lei si un general de corp de armata avea 54 000 de lei, diferiti functionari din regii ale statului, din banci si consilii de administratie ridicau lunar 900 000 de lei. Mai toate afacerile legate de inzestrarea Armatei erau surse de cistiguri ilicite fabuloase. Antonescu a mai semnalat atunci si un fenomen extrem de nociv, acela al fondurilor secrete ale ministerelor si Serviciului de Informatii, din care se alimenta coruptia, neveste de generali semnind angajamente de informatori, tumindu-si sotul pentru un venit suplimentar de 30 000 de lei pe luna sau intelegin-du-se impreuna cu acesta ce informatii sa dea pentru a incasa sumele. Problema grava era ca, prin sistemul fondurilor secrete, realismul muncii de informatii era distrus, dosarele SSI-ului continind - fapt constatat si de noi astazi - mormane de informatii suspecte, culese de pe la berarii sau din combinatii de amor nadusit. Cum sa afli cu certitudine ca in dimineata zilei de 27 iunie URSS te va invada'?

Pe de alta parte, politizarea actului de Justitie si a autoritatii administrative, in conditiile in care dictatura regala oficializase controlul sistemului centralizat corupt asupra puterilor statului, facuse din sistemul de guvernare a tarii o fictiune. Tara se conducea dupa mecanisme care ocultau legea, si care isi aveau izvorul in interesele camarilei si in deciziile arbitrare ale regelui, iar cetateanul nu avea alta preocupare decit sa se adapteze cit mai repede la procedeele corupte ale birocratiei. Fenomenul a contat enorm in procesul de acceptare tacita si de adaptare a natiunii romane la sistemul comunist de mai tirziu.

Constient de gravitatea acestor probleme de sistem de guvernare, Ion Antonescu a cautat sa obtina o intarire a autoritatii statului. Pe aceasta doctrina, el a luat o serie de masuri care astazi sunt prezentate drept simptome ale unui regim dictatorial, dar care reprezentau tentative de restabilirea a autoritatii. Cazul particular a fost acela ca a interpretat autoritatea statului drept autoritatea sa personala, revarsind asupra statului nu numai valul beneficiilor imediate (stabilitatea tarii, redresarea economica, refacerea granitei de est etc.), ci si fluxul erorilor sale personale.

Gestionarea crizei generale a statului. Ion Antonescu a trasat masuri imediate destinate straturilor sociale, dublate cu tentativele de restringere si reorganizare a aparatului birocratic. Multitudinea domeniilor pe care le-a abordat in perioada 6-14 septembrie arata si dimensiunea crizei: taranii, scoala, Strajeria, Biserica, Justitia, impozitele, Comunicatiile, aprovizionarea populatiei, preturile, Educatie Nationala, Cultele, problema evreiasca, chiriile, constructiile de locuinte. Dupa cum se observa, Ion Antonescu intrase intr-un mecanism de conducere in care alegerea sistemului de guvernare era perfecta, dar il conditiona pe Conducator de capacitatea, vointa si credibilitatea ministrilor lui Gigurtu de a executa deciziile sale. Altfel spus, el dadea ordine, dar se indeplinea numai ce se putea din ele. Sistemul se schimbase la virf, dar ramasese corupt in corpul sau. Lovitura de stat schimbase conducerea, dar nu si regimul. De aceea, desi a incercat aceasta operatie mascata, formula la care a ajuns nu a avut dimensiunea unei revolutii care sa modifice regimul statului birocratic corupt, ci a reusit doar sa inlocuiasca o conducere centralizata corupta (camarila) cu o conducere centralizata in virful careia se afla un om moral si bine intentionat. Nereusita din programul administrativ central, conflictul pentru putere cu legionarii lui Horia Sima si nevoia de a stabiliza decizia in perspectiva razboiului 1-au condus pe Ion Antonescu spre regimul militar din 1941, adica spre ultima solutie a statului.

Prima eroare politica, in toate declaratiile sale referitoare la solutia politica, Ion Antonescu va opune conditiei sale de dictator acelasi argument: am oferit in repetate rinduri Puterea, ba lui Horia Sima, ba lui Maniu, din 1940 si pina in august 1944 de mai multe ori. Problema acestei oferte aparent generoase si care 1-a fixat in Istorie drept un om ce nu se crampona de Putere este ca el nu avea voie, de drept, sa cedeze Puterea. Conform principiului fundamental de drept public Delegata potestat non delegatur (,.Puterile delegate nu pot fi redelegate sau transmise'), puterea pe care i-a transmis-o Carol II prin decret regal nu putea fi transferata altcuiva de catre Ion Antonescu. Un prim-ministru nu poate hotari el trecerea functiei unui alt prim-ministru. Normele de drept il puneau numai pe regele Mihai I in aceasta calitate si acesta a exercitat-o la 23 august 1944. Atasat principiilor de drept si om politic experimentat, luliu Maniu refuza mereu preluarea Puterii nu din lasitate, ci din credinta ca o eventuala numire a sa ca prim-ministru n-ar fi avut legitimitate. O eventuala demisie sau destituire a lui Ion Antonescu echivala cu trecerea in fapt a autoritatii reale de la Conducator la rege, ceea ce ar fi produs, automat, si o schimbare a regimului, fiindu-ne imposibil sa credem ca regele Mihai I putea conduce un regim dictatorial legionar sau militar. Prin urmare, teza cedarii benevole a Puterii de catre Antonescu este cel putin nerealista, dar reprezinta si un detaliu semnificativ al coltului in care fusese inghesuita Romania politica. Romania suverana, Romania beligeranta.

Sursele conflictului pentru putere

Studiul marturiilor vremii ridica astazi o intrebare legitima, in contrast cu imaginea curenta pe care o avem despre viata noastra politica. Ne intrebam: in ce masura partidele, in sensul imaginii clasice, istorice, enciclopedice, au supravietuit cataclismului Carol II? Activitatea lor organizatorica a fost interzisa oficial din 1938, posibilitatea de a se manifesta public a fost blocata, vocea oficioasa a fiecarei formatiuni a fost serios diminuata. Au ramas nucleele de conducere din filiale si de la centru, citeva ziare care publicau mascat atitudini si opinii despre care nu se stia prea bine cit de autentic partinice sunt. Masa membrilor de partid - atit cit putem vorbi de multimi legitimate sau inregistrate in evidente - pierduse legatura cu organizatiile judetene si doar vag mai avea posibilitatea de a urmari performantele liderilor. Observam in aceasta perioada o concentrare a puterii Partidului National Taranesc in jurul lui luliu Maniu, prin prezenta covirsitoare a rudelor sale in functiile de conducere, semn ca numeroasele pierderi din ultimii ani lasasera urme. Nicolae Carandino, ca sursa foarte bine informata, arata insa ca "oamenii din jurul lui [a lui Maniu n.a.], asa-zisa «camarila», despre care atitia ani scrisese presa liberala si «liberaloida», nu prea numara valori de mina intii. Fidelitatea rascumpara adesea multe slabiciuni, dar tot ea putea prilejui si a prilejuit erorile cele mai grave'405, insemnarile critice ale lui Grigore Gafencu arata efectele negative ale erorilor de conducere asupra organicitatii Partidului National Taranesc. Caderea Ardealului de Nord sub horthysti a produs si ea o diminuare substantiala a bazei politice a taranistilor. La liberali, C.I.C. (Dinu) Bratianu, in virsta de 75 de ani, era considerat un lider slab, iar criticii sai il declarau senil. Partidul National Liberal supravietuia insa prin structura sa solida din societate, unde vechimea activitatii politice dadea o anumita stabilitate, prin personalitati care aveau dubla functie sociala, si politica si culturala, dar mai ales prin stratul subtire, dar loial, al burgheziei romane. Obisnuinta dintotdeauna de a activa in cluburi mai mult sau mai putin oficiale a pastrat nucleele intacte. O analiza obiectiva asupra Partidului National Liberal ar putea explica supravietuirea acestui partid, cel mai vechi din Romania, prin aderenta sa la structurile institutionale ale tarii si, probabil, prin constanta caracterului sau national. Lovit la fel de regimul de camarila, de dictatura regala, de cea militara si de comunism, PNL a avut taria sau inteligenta de a fi prezent in guvernarea carlista, sub guvernele tataresciene, in structurile tehnice din timpul regimului national-legionar, a dictaturii militare, s-a autosuspendat sub regimul comunist si a reaparut ca cel mai popular partid democratic dupa 1989, ca si cum generatiile tinere nascute in comunism preluasera in mod inexplicabil o traditie pe care nu aveau practic cum s-o primeasca406. Din aceasta perspectiva, nu trebuie sa ne mire tentativa lui Ion Antonescu de a forma guvernul inca din septembrie 1940 cu Gheorghe Bratianu si amanuntul ca Mihai Antonescu era in realitate membru PNL. De altfel, celebra problema a sprijinului tehnic acordat de partidele istorice guvernelor lui Ion Antonescu a fost inflamata pentru ca a existat procesul inscenat de comunisti Partidului National Taranesc, cu scopul precis de a distruge rezidenta britanica din Romania. Comunistii au incercat in primul rind sa demonstreze sprijinul acordat de PNT regimului antonescian si au fost neasteptat de rezervati in privinta PNL-ului. insa, pe fond, sprijinul acordat de liberali Iui Antonescu a fost si substantial si multiplu, depasind cu mult, covirsitor, contributia taranista, liberalii dominind toate functiile economice institutionalizate, marile intreprinderi private si sistemul financiar-bancar din perioada antonesciana. La ancheta din 1946, Ion Antonescu va declara fara rezerve: "Tot ce era parte economica, in guvernarea mea, era liberala'407. Din aceasta realitate se desprinde si opinia analistilor straini ai perioadei antonesciene, conform carora regimul incercat de Antonescu a avut baze economice liberale, baze capitaliste in situatie de razboi si de semiprotectorat german, si a fost marcat de o intelegere tacita intre PNL si Ion Antonescu, prin intermediul decisiv al lui Mihai Antonescu. Sa nu uitam ca toata cariera maresalului a fost legata de acest partid, in sfirsit, discretia liberalilor din aceasta perioada a fost si un ecou al situatiei Frantei, pricipalul lor sponsor material si politic. Poate ca este un fapt secundar, insa putem sublinia ca, in corpul principal al conducerii comuniste romanesti a existat un lider de provenienta liberala, Ion Gheorghe Maurer, cel care a si avut initiativa de a relua relatiile Romaniei cu Franta. Un alt om cheie, Emil Bodnaras, a avut o evolutie surprinzatoare catre ideile liberale, dupa ce a intrat in francmasonerie.

Ambele partide plateau si pretul parasirii organizatiilor de catre numerosi membri care se inrolau, de nevoie, in Frontul Renasterii Nationale si in Partidul Natiunii ale lui Carol II.

Asadar, atunci cind Ion Antonescu afirma ca baza politica a tarii erau legionarii lui Horia Sima, se referea la intelesul clasic al unui partid cu manifestari politice vizibile. Insistenta Germaniei de a crea un corp politic solidar intre Ion Antonescu si Legiune a determinat aspectele concrete ale raporturilor dintre cele doua forte aflate la Putere. Miscarea legionara sub Horia Sima suferea de aceleasi simptome structurale ca si partidele istorice, dar ca urmare a prigoanei, decimarilor si decapitarii conducerii. Fostul legionar Stefan Logigan povesteste revenirea sa la inceputul lui septembrie in Bucuresti si faptul ca, in sediul central al Legiunii, citiva tineri incercau foarte stingaci sa refaca listele de membri ale organizatiei prin completarea de formulare tipizate408. Arhivele Legiunii fusesera distruse sau ridicate de Siguranta in mai multe valuri, iar documentele cele mai secrete - cazul "ordinii de bataie' a organizatiilor orasenesti si judetene - erau si au ramas si astazi ascunse in diferite locuri din tara, legionarii responsabili sub juramint de aceste documente preferind sa ia cu ei in mormint secretul localizarii409. Metoda refacerii fortei Miscarii legionare prin completarea unui formular a permis popularea organizatiei cu mii de indivizi incontrolabili, care se legitimau doar cu dorinta de a se razbuna pe cineva pentru nefericirile lor materiale sau spirituale, cu statutul de oprimati sub regimul carlist sau, pur si simplu, cu atitudinea de admiratie pentru liderul Horia Sima. Ca un blestem pentru natiunea romana, ceea ce stim ca s-a intimplat la Televiziune in timpul revolutiei din decembrie 1989, se mai ihtimplase la Radiodifuziune in 1940. Nichifor Crainic, presedinte al Radiodifuziunii in acea perioada, isi amintea: "O turbulenta haotica a luat locul oricarei ordini. S-a introdus si un asa-zis corp de garda [al Radiodifuziunii, n.a.], in locul jandarmilor, alcatuit din mucosi inarmati cu revolvere, care terorizau pe oricine venea acolo. [] Fiece semidoct avea ceva de comunicat poporului roman. Inteligenta era cotata dupa cum cineva fusese in lagar, la inchisoare sau nu'410. Metoda ne este cunoscuta, principiul valoric fiind inlocuit cu legitimarea prin anii de puscarie. Numerosi condamnati de drept comun s-au declarat atunci legionari si victime ale regimului carlist, au fost primiti in Legiune si au facut apoi mult rau imaginii acesteia. Tot acest fenomen se producea fara ca Horia Sima sa refaca structura] Legiunea, astfel ca ea a continuat sa ramina profund divizata, atomizata si lipsita de program. Povestile comuniste despre legionari sunt in cea mai mare masura legate de aceasta perioada. Tema grupelor de asalt legionare copiate dupa cele naziste se spijinea pe un eveniment real petrecut in septembrie 1940. Stefan Logigan povesteste ca fostul sef al organizatiei studentesti bucurestene din 1937, Bartolomeu Livezeanu, a primit misiunea de a constitui o "Garda legionara' - de aici confuzia voita a comunistilor cu Garda de Fier - care trebuia sa fie inarmata de guvern si sa actioneze ca trupe paramilitare ale partidului: "Drept model au servit SS-ul (Schutz-Staffel) al partidului nazist german si militiile fasciste italiene. Livezeanu ne-a spus ca Legiunea are neaparata nevoie de aceste trupe de asalt, deoarece, pentru pastrarea ordinii interne (a tarii) nu se mai poate pune baza pe actuala Politie si Jandarmerie'411. De la aceasta idee a pornit initiativa infiintarii celebrei "Politii legionare', subiect al propagandei comuniste prin care se arunca o imagine de criminali, homosexuali si dezaxati asupra intregii Miscarii legionare si asupra intregii sale istorii. Insa spiritul care domina acum Legiunea, sub conducerea lui Horia Sima, era, evident, vindicativ. Ion Antonescu a inteles bine acest lucru si a cautat sa canalizeze acest curent spre o zona unde si el avea suficiente resentimente, admitind necesitatea pedepsei, dar in limite juridice. Fara indoiala ca nu se putea sustrage modelului politic ce domina Europa atunci si avea o prezenta dominanta in tara, astfel ca a mers pe formula partidului unic de tip totalitar.

Banuindu-1 acum de inteligenta si calcul pe Ion Antonescu, va trebui sa observam ca decretul semnat de regele Mihai I si prin care se instituia statul national-legionar avea niste sicane. Astfel, la articolul 2 se arata ca Miscarea legionara este singura "miscare' recunoscuta in noul stat. Nu se spunea ca este "singurul partid' sau "partidul unic'. Or, calitatea de miscare devenise foarte vaga atunci, pentru ca altfel miscari civice sau chiar politice mai existasera. Este insa important ca Ion Antonescu a stiut sa negocieze acest pasaj, protejind mai departe partidele, care, in fapt, isi aveau reprezentantii in punctele cheie din guvernarea sa. Si apoi, tot la articolul 2, care era misiunea desemnata pentru Miscarea legionara? Scrie acolo ca are drept tel "ridicarea morala si materiala a poporului roman si dezvoltarea puterilor lui creatoare'. Acestea nu erau functii politice explicite si, in plus, defineau niste limite pe care Miscarea legionara nu le putea depasi. Antonescu isi lua inca de pe acum masuri. Vom intelege si mai bine manevra lui, urmarind prevederile articolului 3, unde "Domnul general Ion Antonescu este conducatorul statului national-legionar si seful regimului legionar'. Calitatea de Conducator este clara; nu se intelege ce anume este un "regim legionar'. Daca aceasta locutiune simbolizeaza regimul politic, atunci Ion Antonescu isi rezerva si aici rolul de conducator politic al statului. Asta face ca articolul 4: "Domnul Horia Sima este comandantul Miscarii legionare' sa il trimita pe agentul lui Moruzov in rihdul doi, deoarece, asa cum am explicat mai sus, functia de comanda se subordoneaza functiei de conducere. Asadar, nu intamplator in textul decretului apare cuvintul comandant si nu conducator al Miscarii legionare. Antonescu reproducea in plan politic mecanismul relatiei dintre ministrul si seful Statului-Major General din Armata, relatie in care ministrul poate dispune destituirea, indepartarea, subordonatului sau comandant. Nu ne indoim ca Horia Sima a priceput foarte bine chestiunea asta si ca din ea a extras singura solutie pe care o avea la dispozitie: formula lui Codreanu, repetata si de el generalului: la Putere vii dumneata si la umbra dumitale imi organizez partidul cu  care apoi iau puterea, dindu-te pe dumneata jos! in fata acestui pericol, Ion Antonescu se preocupa de asigurarea bazei sale de putere, a fortei pe care sa se poata sprijini - Armata.

in timpul acesta, Horia Sima avea mari probleme de legitimitate si autoritate in interiorul Miscarii legionare. El se pare ca a incercat infiintarea unui lagar pentru legionarii codrenisti412. Dupa transformarea "Garzii legionare' in Politie legionara, el va numi la conducerea acesteia un bulgar pe nume Ion Boian, cu pseudonimul Moisescu, a carui pregatire nu depasea o clasa de liceu industrial si care este autorul asasinatelor de evrei din timpul rebeliunii legionare, asasinate efectuate in colaborare cu oamenii lui Himmler de la Legatia germana din Bucuresti. Apoi, Horia Sima va incerca sa-1 contrapuna lui Ion Antonescu pe regele Mihai I. Dincolo de ciudatenia ideii, ea este o ilustrare a lipsei de mijloace politice. Voievodul de Alba-Iulia fusese implicat de tatal sau in miscarea Strajeriei, care era o tentativa de contrapondere la Fratiile de Cruce legionare, si mai multe jurnale de actualitati il prezentasera pe tinarul print defilind in rindul intii si salutind cu salutul legionar. De fapt, era copia acestui salut, in sfirsit, Sima a incercat sa-1 atraga pe proaspatul rege in organizatia lui, intr-o calitate dubioasa de patron simbolic sau sef onorific. Pentru asta a folosit ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, zi a sfintului patron al Legiunii si totodata onomastica a regelui, cu scopul de a produce evenimentul scontat. Printr-o decizie surprinzatoare, dar numai pentru profani, regele a hotarit sa-si serbeze ziua onomastica la Iasi. in realitate, totul fusese pregatit pentru intrarea tinarului suveran in Miscarea legionara, act pe care, aparent, il agrea si generalul Antonescu. in dimineata de 8 noiembrie, orasul isi arata hainele de sarbatoare, toate institutiile si intreprinderile statului incetindu-si activitatea, iar scolile supunindu-se unui program special dedicat suveranilor, mama si fiu. Presa din acea dimineata continea zeci de poeme, imnuri si lozinci in onoarea regelui Mihai, precum si anuntul solemn: "Regele coboara astazi in rindurile Miscarii'. Dupa un Te-deum la catedrala mitropolitana, Mihai I s-a dus la cel mai celebru fotograf al lasiului, unde s-ar fi fotografiat in camasa verde. Oricum, martorii oculari afirma ca pe cladirea Liceului National din Iasi era arborata o imagine imensa a regelui Mihai I in uniforma legionara413. Multimea in delir 1-a insotit pina la palat, unde, impreuna cu mama sa, a binecuvintat drapelul verde si a declarat lasiul "Orasul Miscarii Legionare'. Au urmat o defilare a batalioanelor legionare si cuvintari sforaitoare pigmentate cu expresii de genul "regele primaverilor romanesti', "regele, Arhanghelul nostru', "regele Mihai se bucura de increderea nemarginita a intregului popor'. Spre seara, oficialitatile si sarbatoritul, impreuna cu reprezentantii Italiei fasciste si ai Germaniei naziste, s-au retras la Caminul legionar de la "Ripa Galbena', unde a fost data o receptie. Sa ne mai miram ca in "Orasul Miscarii legionare' a avut loc cel mai mare pogrom de pe teritoriul Romaniei, in 1941'?

Sigur ca posibilitatea ca regele Mihai I sa fi imbracat camasa legionara nu ne mai produce o mare surpriza, iar faptul ca a imbra-cat-o si Ion Antonescu devine derizoriu. Important pentru noi este ce a urmat dupa ceremoniile de la Iasi. Chiar imediat dupa plecarea regelui si a lui Ion Antonescu, disputele la nivelul conducerii legionare au izbucnit cu si mai mare violenta, Horia Sima dorind sa profite de succesul manifestatiei pentru a obtine recunoasterea sa decisiva ca lider necontestat, in noaptea de 8 noiembrie el a vrut sa provoace o intrunire a Forului legionar pentru a obtine excluderea lui Ion Zelea Codreanu, tatal Capitanului. Acesta insa era in posesia unor documente secrete si marturii compromitatoare despre Sima si se pregatea sa lansese o campanie publica pentru demascarea acestuia. Reveniti la Bucuresti, Ion Zelea Codreanu si partizanii sai incearca, in ziua de 12 noiembrie, ocuparea sediului central si instalarea sa ca sef al Legiunii. Garda sediului se opune si incidentul degenereaza printr-un schimb de focuri in care doi dintre insotitorii lui Codreanu sunt ucisi. Pentru a-si putea asigura suprematia in Miscare, Horia Sima face apel tot mai intens la elementele radicale si extremiste ale organizatiei si acorda o mai mare importanta Corpului Muncitoresc Legionar, infuzat de muncitori comunisti si infiltrat de agenti sovietici. Fenomenul principal din interiorul Legiunii este observat de Armin Heinen: "in timpul guvernarii sale. Legiunea a fost o forta neomogena, rebela, a carei aripa extrema a cistigat un plus de importanta prin numeroase inscrieri noi'.

Tot in aceasta perioada, legaturile Miscarii legionare cu Biserica incep sa scada in intensitatea lor organica, dar fenomenul s-a datorai mai putin exceselor extremiste, cit ofensivei lui Ion Antonescu de a scoate Biserica de sub influenta Legiunii. Miscarea infiintase Ajutorul legionar, care era, in intentie, o asociatie de binefacere pentru saraci, in care preotii erau implicati pentru diferite initiative caritabile si se constituisera intr-un canal de legatura directa cu paturile cele mai nevoiase ale tarii. Biserica Ortodoxa vedea in acest organism si o arma de lupta impotriva prozelitismului practicat de alte culte, mult mai bogate. Provenienta lucrurilor impartite de Biserica era insa cunoscuta: sub acoperirea legilor de rechizitii si deposedare date de Ion Antonescu, Ajutorul legionar practica un jaf nesistematizat, care lua o directie organizata doar in momentul cind intra in sistemul de caritate ecleziastic. Tot din ordinul lui Ion Antonescu, ca urmare a intelegerilor secrete cu Federatia Comunitatilor Evreiesti, activitatile Ajutorului legionar au fost limitate, impiedicate, sabotate si in final compromise. Pe de alta parte, sub regimul national-legionar s-a constat o deplasare a interesului si combativitatii preotilor de tara legionari sau simpatizanti ai Legiunii catre problematica evreiasca, aceasta deplasare devenind o preocupare unilaterala, un motiv de agitatie pe fondul tezei abia aparute a "momentului prielnic', in contextul conflictului Antonescu-Sima, o serie de inalti ierarhi s-au indepartat de Miscare si procesul a coborit pina la nivelul median al Bisericii. Pe de alta parte, suferinta provocata de pierderea Ardealului de Nord si informatiile tot mai precise despre atrocitatile comise de horthysti in teritoriul ocupat au dus si la o stare de neunitate in corpul de diferite confesiuni al preotilor legionari. Este mai putin cunoscut ca, dincolo de preponderenta covirsitoare a preotilor ortodocsi, Miscare legionara reusise, inca de pe vremea lui Comeliu Z. Codreanu, sa constituie un corp confesional de diferite religii, greco-catolici, catolici si musulmani. Dam aici o lista a personalitatilor ecleziastice legionare, chiar daca unele dintre ele neaga apartenenta lor, numai pentru a vedea componenta confesionala: Marin Firmilian, mitropolit al Olteniei, Nicolae Corneanu, mitropolit al Banatului, Antonie Plamadeala, mitropolit al Ardealului, Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei, Nicolae Mladin, mitropolit al Ardealului si instructor legionar, episcopul Nicolae Popovici, episcopul Vartolomeu Stanescu, episcopul Valerian Trifa (eroul celebrului scandal din America), Bartolomeu V. Anania, episcopul de Cluj si Feleac, arhimandrit Stefan Lucaci, arhimandritul ortodox al Americii de Sud Roman Braga, arhimandrit Benedict Ghius, monseniorul Vaticanului, Pamfil Carnatio, monseniorul catolic Ignat, monseniorul catolic Goia, monseniorul catolic loan Dan, episcopul greco-catolic Vasile Zapartan415. Seful organizatiei legionare Banat era preotul greco-catolic Puscasu, iar seful organizatiei legionare Severin era preotul greco-catolic Cornel Zaloti. La alegerile din 1937, peste 10% din alegatorii greco-catolici a votat cu partidul "Totul pentru Tara'416. Preotii ortodocsi, greco-catolici si catolici vor lupta impreuna in munti in timpul ocupatiei sovietice. Motivul pentru care unii inalti ierarhi nu-si recunosc apartenenta sau aderenta la Miscarea legionara vine din cunoasterea diferentei dintre Miscarea codrenista si cea simista si din detasarea categorica de crimele infaptuite dupa 1938.

Problemele de legitimitate ale lui Horia Sima isi aveau sursele si in compromisul facut cu regele Carol II, prin acceptarea intrarii in guvernul Gigurtu. Apoi, supravietuirea sa ca lider politic, precum si raminerea lui in viata, dupa ce structurile informative ale tarii 1-au identificat drept terorist, dupa ce a incercat o lovitura de stat in iarna 1938-1939 si a fugit in Germania, dupa ce s-a intors clandestin si a fost prins, sunt puse pe seama calitatii de informator a lui Moruzov.

Argumentul nu este suficient. Mai degraba, supravietuirea lui Horia Sima sub Carol II si sub Ion Antonescu s-a datorat credintei celor doi sefi ai statului ca Horia Sima reprezinta, politic, Germania in Romania, in Nota Corpului Detectivilor din 19 mai 1940, autorii informarii faceau si urmatoarea precizare: " ne rezervam dreptul de a crede ca toata actiunea lui Horia Sima, din trecut si cea viitoare, este inspirata de catre un stat strain'417. Pe cind se afla in Germania in 1939, Horia Sima hotarise linia simpla a politicii sale, iar la Bucuresti, in timpul anchetei, a reprodus-o intocmai: "Partizani ai Germaniei si continuarea actiunii de razbunare'418. Chiar Ion Antonescu, cihd a constatat lipsa de pregatire a lui Sima in administrarea treburilor statului, I-a intrebat cu ce s-a ocupat in Germania. Sima i-a raspuns ca a facut politica, ceea ce era un indiciu ca stabilise relatii operative cu structuri ale aparatului nazist. Carol II nu putea risca suprimarea lui, cum facuse cu Corneliu Z. Codreanu, repetarea asasinatului impotriva sefului Legiunii putind sa-1 puna, cu siguranta in bataia unei pusti germane, cu deget legionar pe tragaci. Asadar, fie ca se intemeia pe o legatura reala, fie ca specula acest zvon in interes personal, Horia Sima a folosit din plin impresia ca este sub protectia Germaniei, in perioada de debut a regimului national-legionar el a reusit citeva mutari promitatoare, in perspectiva programului sau: participarea la guvern si controlul informativ prin ministrii sai a activitatii lui Ion Antonescu; victoria asupra adversarilor sai din Legiune; constituirea Politiei legionare, instrument cu care intentiona sa aplice razbunarea; aducerea in prim-planul strategic a Corpului Muncitoresc Legionar, ca trupa de asalt.

Deteriorarea relatiei Antonescu-Sima

Felul in care s-a ajuns la confruntarea din ianuarie 1941 isi are explicatia in ansamblul de probleme ale statului pe care erau nevoiti sa le rezolve cei doi protagonisti, ca doi legatari ai unei mosteniri pline de datorii, dar si in dualitatea Puterii. Ion Antonescu a facut la inceput o eroare de fond, in aprecierea cailor de rezolvare a problemei conducerii statului, crezind ca isi poate rezerva responsabilitatea guvernarii, in timp ce Horia Sima poate actiona paralel pe tarim politic. Legea de baza a guvernarii arata ca factorul politic si cel administrativ sunt obligatoriu legati si trebuie sa concure atunci cind se doreste o reforma substantiala a statului.

O mina intinsa de Antonescu. Ion Antonescu pornea de la un principiu generos, dar inoperant: "Eu am un principiu pe care 1-am aplicat toata viata. Un om, orice informatii am avut asupra lui, 1-am socotit de buna-credinta, atita vreme cit am avut convingerea aceasta, dar odata ce am avut convingerea ca este invers, de rea-cre-dinta, 1-am dat la o parte si nimeni, nici regele, n-a putut sa ma intoarca la un om de la care m-am intors eu'419. Apelul era adresat lui Horia Sima, care se afla de fata. Analiza stenogramelor sedintelor guvernului Antonescu in regim national-legionar dezvaluie procesul tensionat care a dus la rebeliune. In primul rind, trebuie aratat ca prim-ministrul nu a putut sa aplice principiile sale de guvernare, enuntate in sedinta din 7 septembrie. Pe paginile de stenograma nu se va insira, intre 18 septembrie si pina la cutremurul din 10 noiembrie, decit nesfirsita interventie a lui Ion Antonescu in treburile cele mai marunte. De unde afirma ca vrea sa conduca numai ministrii, el ajunge sa stabileasca pretul de vinzare a cailor, sa standardizeze tigla, sa imparta varul in judetul Vilcea, sa cintareasca gramajul la piine si sa o inlocuiasca cu mamaliga, sa retraga sau sa dea burse unor persoane particulare, sa vinda boii impreuna cu pielea si sa asigure cultura crapului de icre. Este evident ca, oricit de clara era viziunea sa guvernamentala, sistemul nu reactiona, ministerele nu functionau, iar ministrii nu puteau sau nu voiau sa-si asume responsabilitatea executiei, in al doilea rind - si aici se pune prima caramida a conflictului - Ion Antonescu incerca sa introduca un principiu de guvernare metodica: "Generalul Antonescu nu a atacat inca toate problemele mari in stat, fiindca eu am aceasta scoala a tacticianului si strategului, care stie ca, daca ataca pe toti inamicii in acelasi timp si cu forte reduse, este menit a fi doborit. Si atunci, eu n-am atacat problema masoneriei, n-am atacat problema evreiasca, nici problema comunista in Tara Romaneasca'420. Or, acestea erau temele imediate ale legionarilor lui Horia Sima. Seful Legiunii ar fi trebuit sa urmeze programul lui Antonescu, nu programul sau, care avea nevoie de confirmari urgente. Situarea la putere implica atacarea frontala a proiectelor legionare, introducerea "ordinii' legionare, rezovarea problemei evreiesti si razbunarea pe autorii crimelor antilegionare. Pus de Antonescu in situatia de a astepta un curs oficial, juridic si legislativ al masurilor, Horia Sima risca pierderea credibilitatii si scaparea de sub control a aripii radicale pe care se sprijinea.

Tot din stenograme aflam ca Antonescu era inteles cu Horia Sima asupra pedepsirii celor care erau vinovati de dezastrul tarii - aici intrau fostii agresori la adresa Miscarii legionare, politicieni corupti si militari tradatori - precum si asupra descongestionarii economiei de elementul strain. Nu mai avem astazi dubii ca Antonescu a aprobat aplicarea pedepsei, dar voia ca aceasta sa se desfasoare intr-un cadru legal organizat, abuziv si el, desigur, dar nu prin executii sumare. De aceea, in sedinta din 21 septembrie 1940 el ii atrage atentia lui Horia Sima ca "violenta apare, in primul loc, in presa, si trebuie evitata, fiindca apare imediat replica in domeniul economic si ne doboara si pe noi'. EI va incheia sedinta cu urmatoarea directiva: "Noi scoatem din aparatul de stat tot ce este minoritar, dar in mod progresiv si nu prin masuri violente, care sa-mi creeze o situatie grea'. In sedinta urmatoare, din 26 septembrie, lucrurile devin categorice: "ii dam afara de peste tot, ii aruncam fara mijloace de existenta, ii dam afara din scoli, din situatii sociale, din profesiunile libere, tot ce este profesionist liber nu mai poate cistiga existenta decit in mediul evreiesc'. Pentru a pune in aplicare programul de epurare - care ii viza si pe unguri si bulgari, nu numai pe evrei - Ion Antonescu da un ordin fatal: "Aveti toata latitudinea, dublati toate elementele de Siguranta, de Politie, dublati cu legionari, sa poarte camasa albastra, verde, n-am nimic de spus, dar sa faca parte din aparatul oficial'421. A fost una din deciziile grave ale lui Ion Antonescu, care atirna greu la judecata istorica a personalitatii sale. El a fost interpretat ca un ordin de "mina libera'. Curind, va regreta ordinul, atitudine care, de fapt, a grabit conflictul armat din ianuarie 1941. O alta decizie nesabuita a fost interventia in actul de justitie. Ion Antonescu infintase Comisia pentru cercetarea averilor marilor demnitari, aceasta incepuse deja sa "studieze' fosti demnitari corupti si, pentru a grabi pronuntarea sentintei, Conducatorul statului a dat ordin sa fie judecati prin jurisdictia speciala, in regim de urgenta, ceea ce a dus la verdicte influentate de factorul politic. Acest procedeu a dat legionarilor impresia ca demnitarii arestati si inchisi la Jilava - asasinati mai tirziu - erau deja condamnati la moarte si doar isi asteptau executia. Schimbarea Ia fata a Legiunii. Intrarea in actiune a Politiei legionare, ca institutie a statului, a declansat, inca de la inceputul lunii octombrie, un val de abuzuri insotite de violente. Politia legionara a fost infiintata cu consultanta SD-ului german (Sicherheit Dienst), nu a reprodus intocmai structura organismului de represiune german, dar a folosit citeva dintre metodele acestuia. Echipe de legionari simisti patrundeau in magazinele evreiesti, dar si in magazine romanesti care aveau o firma straina a carei semnificatie n-o intelegeau, si, sub pretextul legilor de romanizare, al controlului gestiunii, le devastau sau jefuiau. S-au inregistrat citeva cazuri de violare a domiciliului si de confiscare de bunuri, mai ales autoturisme si arme. Pe acolo unde liderii organizatiilor locale facusera lagar sau inchisoare din cauza unor denunturi, unde existasera conflicte personale vechi si dusmanii politice, au fost inregistrate acte de razbunare, inclusiv crime. La Iasi, "Orasul Miscarii legionare', s-au inregistrat abuzurile cele mai grave, intensitatea agresiunilor la adresa evreilor fiind proportionala cu forta comunitatii evreiesti din localitate. Un caz anume, in care seful comunitatii evreiesti a putut demonstra coruptia controlorilor legionari, a fost rezolvat prin sinuciderea legionarului corupt, dar si prin cresterea aversiunii populatiei romanesti la adresa evreilor, nestiindu-se dedesubturile afacerii. Sentimentul dominant era ca venise momentul rasplatei pentru toate agresiunile la adresa Miscarii legionare si ca anumiti vinovati vor plati pentru dezastrul tarii. Ca si in alte situatii - asa cum observam din toate analizele istoriografice asupra perioadei - populatia romaneasca nu reactioneaza sau, dimpotriva, aproba actele de violenta, nu neaparat din xenofobie sau din ura pe guvernanti, ci din sentimentul combinat al setei de dreptate si al satisfactiei ca vinovatii sunt intotdeauna altii. Ca si in alte situatii istorice, echipele care intrau cu pistolul in mina prin magazine, companii si case particulare produceau implicit o identificare a vinovatilor pentru nefericirea fiecarui roman si o degajare de sindromul vinovatiei personale. Cind fenomenul s-a extins si a intrat in zona haosului, a senzatiei de neguvemare si abuz, cetatenii si-au indreptat privirile catre Ion Antonescu. In sedinta din 14 octombrie, el va avea primele reactii de protest la adresa acestor abuzuri: "Ascultati-ma pe mine - se adresa el legionarilor din guvern - ca sunt batrin. N-am nici o ambitie personala. Cind un om a ajuns ceea ce am ajuns eu, ce sa mai ajunga. Doar nebun nu sunt sa ma fac rege in Tara Romaneasca sau in Rusia. Ascultati-ma pe mine, pentru ca eu lucrez in folosul dvs. Nu mai puneti oameni nepregatiti. Pot fi nelegionari, pentru ca ii formam noi. Sectarismul este tot ce se poate mai rau. O sa vedeti dvs. ce va spune g-ralul Antonescu: «Daca mergeti asa, in trei luni nu mai reprezentati nimic in Tara Romaneasca»'.

Trei luni din octombrie 1940 insemna ianuarie 1941. Precizia acestei previziuni nu poate fi inca explicata. Legionarii din exilul postbelic si unii din cei ramasi in tara il acuza pe Antonescu de provocarea evenimentelor din ianuarie. Unii dintre ei nici nu recunosc termenul de "rebeliune' si merg convinsi pe ideea unei lovituri de stat date de Antonescu impotriva lor. Sa incercam o alta explicatie.

Esecul reformei economice rapide. Ion Antonescu judecat numai dupa apelurile si chemarile publicate in presa si dupa activitatea intensa a propagandei pare un caraghioz. La o cercetare atenta a interventiilor sale din sedintele de guvern vom observa ca avem de-a face cu un conducator de stat bine pregatit pentru actul de conducere si foarte bine informat asupra realitatilor tarii. Cu toate acestea, ar fi de retinut si faptul ca, de cite ori vrea sa dea exemple comparative, el apeleaza la experienta sa militara. Expresia "eu, cind eram la Statul-Major' faceam si dregeam, devine la un moment dat obsesiva. Cultura sa cazona si felul propriu de a fi au contribuit la atingerea rapida a limitelor sale. Pe de alta parte, o tara care a functionat dupa sistemul corupt de guvernare, ca stat bugetar si birocratic, de la formarea sa si pina in 1940, o tara care atinsese deja criza finala a sistemului sau politic, nu avea cum sa se transforme peste noapte intr-un mecanism viu. in finalul sedintei de Guvern din 17 octombrie el va face o radiografie tulburatoare a situatiei in care se aflau el si statul roman. Va identifica atunci doua cauze: 1. Mostenirea dezastruoasa lasata de vechiul regim si 2. Criza agravata de regimul national-legionar. Daca in privinta mostenirii lasate de vechiul regim greutatile erau exclusiv de natura economica, tara fiind abandonata de Carol II intr-o grava criza de sistem, greselile facute in prima luna de guvernare national-legionara erau si multiple, si grave. Ion Antonescu va recunoaste atunci ca schimbarea radicala in unele domenii economice, ca urmare a ordinelor sale pripite, a fost o greseala cu consecinte vizibile, ca masurile de romanizare fortata "produc un vid pe care nu-1 putem umple de pe o zi pe alta', ca interventia sa pe piata preturilor a dus la disparitia produselor si ameninta cu foametea anumite categorii sociale, in sfirsit, un punct anume al analizei sale autocritice a fost retinut in particular si cu mare interes de catre Horia Sima: boicotul si sabotajul evreilor impotriva masurilor economice. Aici, exemplu Germaniei naziste, care reactionase la boicotul economic evreiesc prin asaltul general al statului impotriva evreilor, prin lagare si deportari, nu reprezenta o solutie pentru Antonescu, dar ii suridea lui Sima. in plus, criza economica nu ajuta cu nimic, ba, dimpotriva, ingreuna folosirea avantajelor strategice in relatiile cu Germania. De aceea, din acest moment Ion Antonescu hotaraste incetinirea reformelor, folosirea realitatilor economiei romanesti, asa corupte cum erau, pentru pastrarea pacii sociale si potolirea zelului legionarilor. Tot din acest moment, Horia Sima va transmite in rindurile Legiunii ca Ion Antonescu a tradat "revolutia' legionara, ca "s-a dat cu francmasonii' si va lansa zvonul ca are mama evreica si ca este mason. Drept solutie pentru rezolvarea crizei, Ion Antonescu face un apel la buna-credinta, munca si patriotism. Tragedia lui incepea sa se contureze. Desi probabil a inteles ca in 1940 vechiul stat romanesc burghez se prabusise definitiv, el a incercat sa-1 faca sa functioneze in regim de avarie si, de aici, observatia lui Dan Zamfirescu, conform careia Ion Antonescu a salvat statul de la dezintegrare, devine mult mai consistenta. Insistentele lui Ion Antonescu pe caracterul nou al regimului si al statului ilustrau proiectul si incercau sa sintetizeze o viziune de viitor care sa tina loc unei realitati catastrofale. A treia dimensiune a crizei era de natura externa. Germania va propune preluarea misiunii de aparare a Romaniei in schimbul orientarii economiei romanesti catre nevoile sale logistice. Chiar Ion Antonescu, precizind la inceputul guvernarii sale ca nu-1 cunoaste pe Hitler, va reproduce totusi "consemnul' acestuia: "Sa-1 ajutam pe g-ralul Antonescu sa reuseasca, caci altfel se prabuseste situatia politica din Romania'423.

Supravegherea Miscarii legionare a lui Horia Sima. Aplecat aproape complet asupra problemelor redresarii economice, care sa permita si satisfacerea nevoilor germane - moneda sa de schimb pentru refacerea teritoriala - conducatorul statului se va sprijini pe seful SSI, Eugen Cristescu, si pe Alexandru Riosanu, subsecretar la Ministerul de Interne pentru Politie si Siguranta, pentru a controla informativ Legiunea. Mai toate informatiile pe care le avem, ca si marturiile unor legionari si nelegionari implicati in evenimentele sfirsitului de an 1940, arata ca Ion Antonescu a calculat o relatie cu si fata de Miscarea legionara a lui Horia Sima in perspectiva compromiterii acesteia in opinia publica si in ochii germanilor. In timpul anchetei pentru procesul sau din 1946, maresalul a subliniat ca presa nu ar fi suportat un regim foarte strict al cenzurii si ca opinii contrare regimului - adica legionarilor - au putut fi citite in ziare. Este in discutie daca Ion Antonescu a tratat cu naivitate relatia cu legionarii si s-a trezit in ultimul moment sa puna ordine, sau a avut un plan bine calculat de distrugere a credibilitatii lor. Chiar in momentul cel mai dramatic, in timpul asediului cladirii guvernului in timpul rebeliunii, Antonescu va spune colaboratorilor sai: "Aveti rabdare. Tactica mea era ca sa fie discreditati, pentru ca faceau orori, si lumea sa fie contra lor'. Ceea ce pare o tactica abila a unui militar incercat este, in fapt, o dovada a responsabilitatii vinovate pe care o are fata de victimele civile si militare ale rebeliunii. Mai trebuie spus ca cercetarea organelor competente si analizele Sigurantei arata ca unele din violentele puse pe seama legionarilor din aceasta perioada erau exagerate sau inventate si ca presa a continuat sa fie un vehicul al acestor deformari ale realitatii, desi se afla sub cenzura. Este un indiciu ca Ion Antonescu juca pe cartea prabusirii Legiunii cu orice pret si ca victimele asasinate, jefuite, stropite cu benzina si incendiate au fost pierderi previzibile, dar si consecinte ale algebrei sale politice.

Alexandru Riosanu a fost un personaj din umbra al acestor evenimente. Ion Antonescu il prezinta ca om al sau infiltrat in Miscarea legionara, apoi asezat intr-o pozitie strategica in Ministerul de Interne si in serviciul de informatii al acestuia. Ulterior, el va indeplini o serie de sarcini de natura financiara confidentiale ale maresalului, gestionind fonduri secrete sau obtinind fonduri din surse neoficiale, cu care indeplinea anumite ordine ale lui Ion Antonescu. O buna parte a acestor fonduri era indreptata catre fundatiile patronate de Maria Antonescu, de unde li se pierdea urma, subiect al anchetei deschise impotriva sotiei maresalului si a Venturiei Goga dupa razboi.

De Eugen Cristescu se leaga insa lupta subterana impotriva legionarilor. Asa cum stim, Eugen Cristescu fusese cooptat in grupul de consultanta ad-hoc organizat de Nicolae Titulescu dupa asasinarea lui I.G. Duca. in urma succesului loviturii de stat din 5 septembrie, Ion Antonescu facuse apel la colonelul Nicolaid pentru a prelua Serviciul Secret de Informatii de la Mihail Moruzov, dar acesta pastra tacerea asupra faptelor de violenta ale Miscarii legionare. Curind, Conducatorul statului si-a dat seama ca este lipsit de informatii tocmai de la sursa oficiala cea mai importanta si ca risca sa intre intr-un blocaj informational, in fata frontului de negatie creat de Horia Sima si de ministrii sai din Guvern. Acestia prezentau violentele legionare drept acte de justitie, dar exagerate de presa, si accentuau ideea ca la baza actiunii este lupta impotriva sabotajului si boicotului evreiesc. La inceputul lunii noiembrie 1940, Eugen Cristescu, pe atunci sef al Directiei de personal a Ministerului de Interne, gaseste calea accesului la Ion Antonescu prin intermediul lui Alexandru Riosanu, prezentindu-i o imagine amenintatoare a crizei produse de actiunile legionare in tara. Totodata, el arata ca cele doua grupari ale legiunii, simistii si codrenistii, se sprijina pe o relatie directa si subterana cu Gestapoul si, respectiv, Abwehrul. "Criza informativa in care se zbatea conducerea statului si pericolul pe care Riosanu il prevedea, determina pe acesta sa ii ceara lui Antonescu schimbarea conducerii SSI, singurul organ de stat care putea sa-i mai informeze'425. Numirea la 15 noiembrie 1940 a lui Eugen Cristescu, cunoscut antilegionar, in functia de sef al SSI este gestul care ne asigura ca, inaintea primei sale intilniri cu Adolf Hitler, Ion Antonescu a pornit o actiune de control a activitatilor lui Horia Sima. Vizita la Berlin are legatura cu trecerea Miscarii legionare sub observatie, inainte sa plece, chiar in Gara Mogosoaia, Conducatorul da ordine precise lui Cristescu: "Sunt apoi invitat de Antonescu in vagonul sau - Horia Sima raminind pe peron - unde-mi da instructiuni sa urmaresc indeaproape toate miscarile legionarilor, in lipsa sa, si sa informez pe Mihai Antonescu si Riosanu de masurile ce trebuie sa ia, in caz cind vor incerca sa dea vreo lovitura ca sa ia conducerea statului in mina lor'426.

Prima intilnire Hitler-Antonescu. La Berlin, in timpul primei intrevederi, din 22 noiembrie, Ion Antonescu a reusit sa-i sugereze lui Hitler, printr-o aluzie, ca Miscarea legionara nu este pregatita pentru actul de conducere si ca "trebuie reorganizata, pentru ca toti conducatorii ei fusesera zvirliti in inchisori de fostii onducatori'427. La aceasta provocare, Adolf Hitler, care oferise azil si pregatire lui Horia Sima pe timpul regimului carlist, ii da un raspuns surprinzator: "Pentru opera de reconstructie este important un partid puternic, care sa-i fie absolut devotat lui [Antonescu]'428. Raspunsul inca nu echivala cu mandatul de a prelua conducerea Miscarii legionare, dar a reprezentat un semnal de alarma pentru legionarii aflati in delegatia romana. De aceea, in ziua de 23 noiembrie, cind Ion Antonescu a solicitat si primit o audienta de ramas-bun cu Hitler, membrii legionari ai delegatiei au intrat in panica, intrevederea avind loc intre patru ochi. Situatia era pe muchie de cutit, nici Antonescu, nici legionarii nefiind lamuriti asupra orientarii lui Hitler in privinta conflictului intern din Romania. Dupa prima intilnire, Ion Antonescu se interesase de opiniile demnitarilor nazisti din structurile afacerilor externe si aflase de la Gheorghe Barbul ca Schickendanz, subsecretar de stat in Departamentul de Externe al partidului nazist, ii atrasese atentia ca "istoria' convorbirii Hitler-Carol, urmata de asasinarea lui Codreanu, nu trebuie sa se repete. Informatia anula substanta raspunsului incurajator al lui Hitler. Intrat intr-o usoara agitatie, Ion Antonescu ii va telegrafia in tara lui Mihai Antonescu, cerindu-i sa-i contacteze pe sovietici pentru a le preciza ca aderarea Romaniei la Pactul Tripartit nu este indreptata impotriva URSS, iar acolo, la Berlin, va solicita intrevederea de ramas-bun. Audienta in doi a durat, in loc de o jumatate de ora, o ora si jumatate, spre exasperarea membrilor delegatiei romane. Minuta intocmita de Paul Schmidt nu spune prea multe, este scurta si repeta, in rezumat, exact ce se discutase la prima intrevedere. Ea nu reflecta, nici pe departe, o ora si jumatate de dialog si este foarte suspecta ih privinta continutului. Legionarii din delegatie erau foarte interesati sa afle daca la intrevedere participa si Ribbentrop - nu participa - apoi au fost surprinsi sa vada un Hitler si un Antonescu iesind ca buni prieteni din cabinetul Fiihrerului. Hitler parea foarte satisfacut de Antonescu si, de fata cu toti, i-a spus doua lucruri aparent protocolare, dar care s-au dovedit importante in viitor: ca il va ajuta in probleme de politica interna si ca il poate vizita oricind, punindu-i la dispozitie avionul sau personal.

Obisnuiti cu stringerile de mina cordiale, cu zimbetele si imbratisarile calduroase ale unor lideri politici mondiali, urmate de un cutit infipt in spate, ne intrebam ce valoare practica putea avea atitudinea prietenoasa a lui Hitler fata de Antonescu. Fara indoiala ca Fiihrerul cintarise bine situatia interna din Romania, stia si ce-i trebuie din tara noastra si cine este cel mai potrivit sa-i dea. Exista insa niste amanunte ale regimului nazist cu care cititorul roman nu este familiarizat si care au contat in relatia Hitler-Antonescu. Nu este cunoscut, de exemplu, ca regimul nazist nu avea un Guvern propriu-zis, constituit din ministri si asezat pe o structura executiva clasica, intreaga putere de decizie izvora de la Hitler, direct, prin intermediul unui cabinet personal compus din cinci secretariate. Sefii acestor secretariate, al caror nume nici macar nu au fost retinute de istorie, transformau ordinele si deciziile lui Hitler in documente oficiale ale statului. Fiihrerul se consulta cu intimii sai, fosti camarazi de lupta politica, care primisera de la el anumite misiuni de comanda in domenii diferite. Asa se face ca Goring raspundea de aviatie, Gobbels - de propaganda, Speer - de constructii etc., dar ei erau doar executanti ai ordinelor Fiihrerului. Sefii celor cinci secretariate preluau minutele intrevederilor, isi extrageau partea care privea domeniul lor de activitate si intocmeau documentele pe care apoi Hitler le semna. Doar viteza si precizia activitatii acestor secretariate facea ca ordinele sa fie simultane cu punerea lor in aplicare de catre liderii nazisti. Doar in domeniul politicii externe, regimul nazist a fost nevoit sa instituie functia de ministru, care era insa dublat de seful Departamentului de politica externa al partidului nazist. Cind trata probleme militare, Hitler se sfatuia cu generalii din OKW. Pentru analistii celui de-al doilea razboi mondial, eficienta sistemului de lucru al conducerii regimului nazist continua sa fie o enigma, din cauza absentei unei structuri executive si a refuzului sau fricii de a admite ca intreaga raspundere a deciziilor ii apartinea lui Adolf Hitler. Concentrata la virf in acest fel, puterea aducea o ordine care era a ordinii gindirii liderului suprem si se degrada, ajungind la genocid si dezastru, tocmai pentru ca era conditionata de procesele mentale ale unui singur om. O organizatie fanatica si singeroasa, SS-ul, asigura controlul asupra modului in care erau executate ordinele Fiihrerului.

in ce-1 priveste pe Ion Antonescu, Hitler a fost fascinat de "nationalismul patetic' al acestuia, in care regasea ardoarea fanatica a anilor sai de debut politic. Asta i-a si fost fatal lui Antonescu. Nu felul cum 1-a apreciat dictatorul nazist conteaza la judecata Istoriei, ci realitatea ca dictatorul roman a fost calauzit in actele sale de patetism nationalist, si nu de nationalismul autentic, care este realist si rational. De aceea, comparatiile frecvente intre Hitler si Antonescu au un simbure de adevar, dar par, in continuare, stridente pentru ca nu explica diferenta fundamentala dintre sistemul de gindire comun al celor doi dictatori - nationalismul patetic, intotdeauna extremist - si ideologia Dreptei clasice, nationalismul autentic, intotdeauna rational. Tot din aceasta usurinta analitica s-a putut ajunge la aberatia confundarii Dreptei cu antisemitismul.

In ce priveste Romania, tara noastra a cazut in mijlocul conflictelor pentru intiietate in fata lui Hitler dintre Ministerul de Externe, condus de Ribbentrop (ostil), si seful Departamentului de politica externa al NSDAP, Rosenberg (favorabil), intre structurile informative controlate de Himmler (prolegionare) si Abwehr (pro Antonescu). in perspectiva razboiului cu URSS, Ion Antonescu mai avea un aliat - conducerea Armatei germane. Momentul pe care picase Antonescu, la prima sa intilnire cu Hitler, era dominat de tentativa insistenta a Germaniei de a atrage URSS in Pactul Tripartit (ceea ce ar fi incheiat razboiul prin victoria categorica a Germaniei in Europa Occidentala) si de nevoia de a interveni in Balcani (Grecia) pentru a bloca interventia militara britanica. Pentru a trece trupele prin Romania, Hitler avea nevoie de stabilitate politica si de suport logistic, pe care numai Ion Antonescu il putea asigura. Horia Sima a mizat, asadar, pe relatia privilegiata, dar subterana si lipsita de acordul explicit al lui Hitler, cu structurile politice si informative naziste. Reproducind batalia care se ducea pentru intiietate in fata lui Hitler intre structurile politice si de stat din Reich, gindirea strategica a lui Horia Sima se axa pe conducerea unei lupte care sa aduca Miscarea legionara pe primul plan in ochii Germaniei. Un plan secund si inca greu de luminat este impingerea Legiunii catre comunism.

Evenimente decisive la sfirsitul anului 1940. Imediat dupa intoarcerea de la Berlin, au avut loc asasinatele de la Jilava. Conform unor marturii secundare, odata cu revenirea lui Ion Antonescu s-a raspindit in Legiune si zvonul ca vizita la Hitler a fost un esec. Sursa acestei informatii eronate nu poate fi decit Ribbentrop, care a trecut pasajul intilnirii intre patru ochi dintre Antonescu si Hitler in categoria evenimentelor fara importanta, deoarece nu participase la el. Stim din marturiile vremii ca Ribbentrop, daca nu era chiar cretin, era, cu siguranta, foarte orgolios. Cum nazistii traiau convinsi ca deciziile importante ale Reichului nu se puteau lua fara a fi informati, Ribbentrop, ca si oamenii lui Himmler, nu au inteles ca atractia dintre doi nationalisti patetici valora mai mult decit pozitia lor in regim. Probabil ca aceasta impresie de esec a vizitei lui Antonescu a contribuit la decizia de a declansa asasinatele politice, acoperite de zvonul ca generalul intentioneaza sa-i salveze pe indivizii acuzati de crime antilegionare in perioada regimului carlist. in lumina informatiilor pe care le avem pina acum - sub rezerva unor date continute de arhivele sovietice - este posibil ca gruparea radicala a Legiunii, intrata in contacte serioase cu sovieticii, sa fi trecut la actiune din alt ordin decit al lui Horia Sima. Dar la fel de bine, asasinarea fostilor demnitari slujea si interesele exterminatoare ale nazistilor si interesele diversioniste ale sovieticilor. Asupra preliminariilor actului de razbunare, care era, de fapt, o provocare la tema centrala a stabilitatii politice din Romania, avem o marturie spectaculoasa, dar destul de neclara. Vom pomi de la ea, precizind ca problema infiltrarii comuniste in Miscarea legionara a lui Horia Sima ramine deschisa.

in insemnarile sale, Gheorghe Barbul, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Ion Antonescu, ne dezvaluie o serie de informatii socante, cu care nici istoricii romani nu au fost familiarizati. El afirma ca, la aproximativ trei saptamini de la prima intilnire cu Hitler, Ion Antonescu a cerut prin Fabricius o noua intrevedere, avind drept scop exclusiv lamurirea conflictului cu Legiunea. Aceasta noua intilnire, secreta si de care au stiut foarte putini, s-ar fi petrecut la Berchstesgarden, in resedinta privata din munti a lui Hitler. Ea nu putea sa aiba loc decit in intervalul 13-17 decembrie, cind sedintele de Guvern se suspenda inexplicabil, desi pina atunci avusese si doua pe zi. inainte sa plece, Ion Antonescu si-a chemat cei mai apropiati colaboratori, Mihai Antonescu si Gheorghe Barbul, si le-a pus la dispozitie trei documente. Primul era un memoriu semnat de Dinu Bratianu si luliu Maniu, care trebuie sa fie cel prin care liderii partidelor istorice se desolidarizau de aderarea Romaniei la Pactul Tripartit si ii subliniau ca inamicul Romaniei este URSS. in legatura cu acest document, Ion Antonescu a precizat intimilor sai: "N. Lupu [vicepresedinte al partidului lui Maniu, n.a.], care mi-a adus in aceasta dimineata documentul, n-a uitat sa ma roage sa-mi iau toate precautiile pentru ca germanii si legionarii sa nu afle despre el; «este destinat pentru mai tirziu», imi explica el cu naivitate: «pentru istorie». «Pentru procesul meu, ii replicai eu» [Ion Antonescu]. «Te bucuri de toata increderea noastra, imi raspunde el»[Nicolae Lupu]'. Dialogul are toate atributele veridicitatii, fiind o confirmare a strategiei cunoscute a lui luliu Maniu. Al doilea document era un raport al serviciului de informatii al Marelui Stat-Major, care il anunta pe Conducator ca aripa radicala a Legiunii a decis constituirea unei "echipe a mortii', de fapt o echipa de criminali care nu avea nimic in comun cu semnificatia originara a acestei formule, cu misiunea sa-1 asasineze. Fusese un vot in unanimitate si in acel moment cautau mijloacele si momentul actiunii.

Al treilea document este si cel mai interesant. Era "o dare de seama amanuntita a unei consfatuiri intre legionarii de stinga si Petru Groza, seful simpatizantilor comunisti din Romania. Dezbaterile se purtasera mai ales asupra problemelor de politica externa, dar si asupra problemelor de ordin intern, in urma unor indelungi discutii, Garda de Fier se angaja sa se opuna intrarii de noi trupe germane in tara si accepta sa procedeze, intr-un mod propice din punct de vedere economic, la colectivizarea mijloacelor de productie. In schimb, Petru Groza se angaja in numele stingii sa sprijine Garda de Fier impotriva generalului Antonescu si sa-i aduca sprijinul Moscovei'429. Informatiile din aceasta nota sunt halucinante. Avem temeiuri sa credem ca Petru Groza s-a intilnit cu Nicolae Patrascu, mina dreapta a lui Sima, iar biografia ulterioara, plina de intimplari ciudate, a lui Patrascu, toate legate de relatia cu Moscova, vine sa confirme o anume predilectie. Infuzia de muncitori de la Uzinele Malaxa si de la S.T.B. in Corpul Muncitoresc Legionar, pornita de inginerul Clime, se accelerase dupa septembrie 1940. Ideologic, doctrinar, politic si chiar metodologic, apropierea este de neinteles. Nu mai punem la socoteala povestea aceea cu colectivizarea mijloacelor de productie. Cu acest tablou in fundal, documentul prezentat de Ion Antonescu intimilor sai pare o diversiune, construita din mici adevaruri si umflata cu pericole exagerate. Ca sa-1 acceptam drept reflex al unei realitati, va trebui sa tragem concluzia ca Horia Sima lucra pentru Uniunea Sovietica. Nu avem deocamdata date sa putem sustine asa ceva, chiar daca exista o serie de atitudini ale fostului lider legionar care trezesc suspiciunea. Punctul central al documentului era insa angajamentul de a impiedica sporirea numarului de trupe germane in Romania. Acest subiect constituia principala preocupare a Uniunii Sovietice.

Jji bine, Ion Antonescu dorea sa-i prezinte lui Hitler aceste documente, drept probe ale pericolului pe care il reprezenta Miscarea legionara. Pe parcursul lunilor noiembrie, decembrie si ianuarie, tema aranjamentului legionari-comunisti a dominat manevrele lui Antonescu, dar si pe masura ce activitatea Legatiei sovietice la Bucuresti si a agenturii comuniste a sporit. Trebuie sa intelegem din atitudinile lui Antonescu, legate de relatia cu Germania, ca marea preocupare si teama a lui era o noua intelegere intre Hitler si Stalin peste capul Romaniei. Hitler dorea cu putere o intrare a URSS in Pactul Tripartit si amina punerea in aplicare a Directivei pentru atacarea imperiului de la Rasarit. Pentru Ion Antonescu, la fel cum fusese si pentru regele Carol II. un conflict germano-sovietic era singura sansa pentru o modificare a situatiei teritoriale a Romaniei ciopirtite si, inca o data, Dan Zamfirescu are dreptate: conducatorii Romaniei stiau ca nimeni nu va pleda pentru tara noastra la sfirsitul razboiului, asa cum se va pleda pentru Polonia. Ca sa intelegem inca o data gravele erori ale politicii externe romanesti din perioada interbelica, vom arata ca la momentul pacii pe noi trebuia sa ne apere Franta. Cum s-a vazut, ea nu a contat. La prima intilnire cu Hitler, Antonescu a fortat cit se putea pe tema atacarii Uniunii Sovietice, dar s-a lovit de un zid. Hitler a fost prudent, iar intelegerile privind dizlocarea trupelor germane in Romania s-au referit, cel putin pina in decembrie, la interventia in Grecia. Din aceasta situatie se poate extrage explicatia si pentru sentimentul legionarilor ca vizita lui Antonescu a fost un esec, si pentru insistenta Conducatorului de a arata pericolul sovietic, la granite si in interiorul Legiunii, inceputul intilnirii secrete de la Berchtesgaden se profila pentru Gheorghe Barbul ca un esec si mai mare. "Generalul era in alerta, in timp ce Hitler nu parea deloc dispus sa admita existenta unor afaceri urgente. De la inaltimea la care se afla, parea sa dispretuiasca toate grijile zilnice. Am observat aerul vadit descumpanit al lui Antonescu, in timp ce cancelarul facea tot ce era posibil pentru a indeparta intilnirea de orice caracter oficial'430. Au urmat aproximativ 15 minute in care cei doi lideri au ramas singuri, apoi au revenit in salon alaturi de Barbul si Manfred von Killinger. Aici a avut loc un schimb de replici intre Hitler si Antonescu in care cancelarul german a rostit clar mesajul indepartarii fanaticilor, ca adepti ai revolutiei permanente. Totusi, el a subliniat ca "un stat fara o miscare ideologica este un stat fara suflet'. Prin urmare, substanta mesajului lui Adolf Hitler era indepartarea conducerii legionare si asezarea generalului Ion Antonescu in fruntea partidului nationalist. Este posibil ca Gheorghe Barbul sa fi incurcat temele de discutie de la intrevederile din decembrie 1940 si ianuarie 1941 sau numai datele si locul, intilnirea in cauza fiind numai cea din ianuarie. Nu excludem in intregime posibilitatea ca intilnirea de la Berchtesgaden sa fi existat, transformata de Hitler intr-o simpla audienta de vacanta, fara abordarea unor subiecte politice. Ceea ce deruteaza cel mai mult este precizia cu care Barbul descrie locul intilnirii si detaliile atmosferei acestei enigmatice a doua intilniri.

La citeva zile dupa aceasta intrevedere, dr. Petru Groza ii cere o audienta lui Ion Antonescu sub pretextul minor ca nu i se elibereaza pasaportul pentru o calatorie in Ungaria. Ion Antonescu si Petru Groza se cunosteau de mult si aveau o relatie amicala, pretuindu-se unul pe celalalt si consultindu-se in mai multe rinduri pe timpul dictaturii regale. Discutia privata a durat aproximativ o ora si suntem siguri ca nu s-a referit la pasaportul pentru Ungaria. Mai important este ca, punindu-i Gheorghe Barbul in fata documentul intilnirii Groza-Patrascu, Ion Antonescu ii va da ordin sa-1 arda431. Asa cum il cunoastem pe general, un astfel de ordin de distrugere a unui document atit de important pentru el si pentru stat nu se poate explica decit prin cunoasterea faptului ca era un fals fabricat pentru a-1 impresiona pe Hitler sau prin convingerea ca el continea exagerari fara temei. Secretul schimbarii de atitudine a Fuhrerului in favoarea lui Ion Antonescu a fost dezvaluit lui Barbul de Mihai Antonescu peste alte citeva zile. Hitler primise de la Horia Sima o scrisoare-denunt la adresa lui Ion Antonescu in care seful Legiunii incerca sa-i dovedeasca anglofilia generalului cu ajutorul unui discurs tinut de acesta la Legatia romana din Londra in 1925, in care afirmase ca Marea Britanic va fi intotdeauna invingatoare. Fiihrerul s-ar fi convins astfel ca Horia Sima este un idiot, "caci numai un om cu o inteligenta redusa ar fi putut presupune ca el, Hitler, ar acorda vreo importanta unui discurs de circumstanta'. La cite discursuri comuniste tinuse liderul nazist in viata sa politica, atitudinea de Dreapta din ultimii ani ar fi fost cit se poate de suspecta in ochii colaboratorilor sai. Nu avem garantia ca relatarea acestor amanunte este identificata precis in legatura cu vizita secreta de la Berchtesgaden, si nu este cumva o confuzie cu vizita din ianuarie, de la Obersalzberg, unde subiectul conflictului cu Horia Sima a aparut in aceeiasi termeni ca si la intilnirea precedenta. Exista o contradictie intre relatarea lui Gheorghe Barbul si inregistrarea facuta de Paul Schmidt la intrevederea Hitler-Antone se u din 14 ianuarie, document mult mai credibil. Or, incredintati de Gheorghe Barbul ca Hitler a transat conflictul inca din decembrie, iar Antonescu a dat ordin sa fie arsa marturia aliantei legionari-comu-nisti, reluarea subiectului de catre general cu ocazia vizitei din ianuarie nu mai pare justificata, in textul oficial al inregistrarii, tema are acelasi continut: ,,Prima greseala a legiunii - admiterea in rindu-rile sale a unor elemente inferioare - a avut ca rezultat infiltrarea comunistilor in organizatia legionara. Aceasta constituie noua metoda bolsevica de penetratie in alte tari. Nu se mai infiinteaza partide comuniste, iar comunistii intra in numar mare in rindurile organizatiilor politice existente in tara'432. Fenomenul era real, valabil si pentru partidele istorice, in care au patruns sau din care au fost recuperati mai tirziu mai toti liderii comunisti romani. Noi inclinam sa credem ca, mai degraba, liberalul Ion Gheorghe Maurer sau taranistii Goeu Radulescu si Leontin Salajan, de exemplu, au fost mai intii membrii ai acestor partide, identificati apoi ca adepti ai ideilor marxiste si pusi sa spioneze partidele din interior. Rezervele lui Stalin fata de ei explica importul masiv de cadre din URSS dupa 23 august 1944.

Infiltratia comunista in Miscarea legionara

Analiza atenta a documentelor care descriu actiunile premergatoare rebeliunii si cele ale rebeliunii in curs dovedesc existenta unei puternice influente sovietice in interiorul Miscarii legionare. Ciudat la prima vedere este ca Horia Sima a favorizat si sprijinit aceasta factiune ai carei lideri aveau antecedente comuniste si ale caror "trupe' erau formate din muncitori de la Grivita, S.T.B., Malaxa, inca din decembrie 1940 avusese Ioc un contact intre lideri legionari si unii sefi comunisti din lagarul de la Caracal in vederea unei aliante. Se pare ca ateismul comunistilor a reprezentat o piedica, dar si faptul ca sefii comunisti abordati erau din "garda veche' a socialismului (Constantinescu-Iasi, Mihail Gh. Bujor, Ilie Cristea). Gruparea muncitoreasca legionara era organizata in Corpul Muncitoresc Legionar, format in octombrie 1936, dar cu putini membri. Abia la inceputul anului 1940, Corpul Muncitoresc Legionar se infuzeaza rapid cu peste 20 000 de muncitori, al caror fief principal era la S.T.B. Vechi celule de partid, active la Atelierele Grivita in timpul grevelor din 1933 si la Uzinele Malaxa (viitorul "23 August'), trec Ia propaganda prolegionara, subliniind caracterul revolutionar al Miscarii, grupuri si grupuscule de la alte intreprinderi aduna adeziuni. In sedinta Consiliului de Ministri din 29 octombrie 1940, ministrul de interne legionar ii raporta Conducatorului statului: " de multa vreme avem informatia ca se produce o penetratie de comunisti in Miscarea legionara. Am informat si conducerea Miscarii. Pe acesti comunisti ii urmarim indeaproape.'433 Serviciile de informatii atrageau atentia ca "in cuiburi se face teorie si aplicatii pentru lupta de strada dupa cursul predat in scoala de propaganda din Moscova.'434 Un raport al Grupei I din Corpul Detectivilor din 30 iulie 1941 ne expune unele detalii asupra acestui fenomen: "Elementul muncitoresc comunist aduce in Miscarea legionara un insemnat aport, muncitorul fiind un om incercat si curajos, in genere bine pregatit pentru lupta politica, stapinind o dialectica cu efect asupra nehotaritilor din masa muncitoreasca, chemata sub drapelul verde. Asa se explica ca elementul terorist al Miscarii si-a recrutat si isi recruteaza elementele din rindurile C.M.L. Argumentatia ca mai toate atentatele inscrise in istoria legionarismului au fost facute de intelectuali, nu anuleaza valabilitatea acestei constatari, fiind un fapt bine stabilit ca echipele speciale, de sacrificiu sau teroriste, bine organizate si prevazute cu argumentul necesar, s-au intilnit uneori in cadrele acestei organi-zatiuni [C.M.L.]; iar rebeliunea si desfasurarea evenimentelor au dovedit ca legionarismul n-a reusit sa asimileze elementul comunist. Educatia comunista, tehnica si tactica propagandei s-au dovedit superioare copiei imperfecte imprumutate de legionarism. Nu numai ca n-au putut fi asimilati, dar comunistii au reusit sa impuna Miscarii legionare directivele sadite in sufletele lor de Internationala a IlI-a, din ordinul careia se banuieste ca s-au infiltrat in Miscarea legionara. Astfel, au fost identificati fruntasi si conducatori de unitati muncitoresti legionare, care in trecut au suferit pedepse pentru activitate comunista,'435. Raportul asupra rebeliunii inaintat generalului Antonescu continea afirmatii surprinzatoare pentru noi: "Cadrele rebele erau de mult pregatite, nu insa complet; punerea in aplicare a planurilor, prin ocuparea autoritatilor publice, incadrarea in «alcazaruri» si lupta de strada, s-a desfasurat dupa principiile trotchiste'436. Afirmatii de acest tip, publicate de Antonescu in cartea sa, sunt si astazi violent contestate de legionarii simisti. Ele ne apar foarte bine plasate in manevra generalului de a compromite Legiunea. Exista insa o proba peste timp care nu poate fi contestata si care vine sa intareasca versiunea antonesciana.

Ziarele legionare ale vremii abundau in provocari revolutionare, al caror sens ni se pare astazi, dupa decenii de comunism si propaganda antidemocratica, cit se poate de familiar: "Daca in zilele de apreciere a aurului s-a ajuns la dominatia capitalismului, la dominatia exploatatorului, in aceasta lume noua de apreciere a muncii se va ajunge la dominatia cinstita a muncitorului. Pentru prima data biruie producatorul muncii peste exploatatorul ei. Aceasta este prima mare biruinta a dreptatii. Pentru aceasta biruinta a mobilizat Capitanul muncitorimea. Pentru desavirsirea acestei biruinte, fiinta ne este stapinita de acelasi indemn al Capitanului: La lupta, muncitori!'4-'7 Dupa cum se observa usor, nu se poate intelege ce cautau mesajele propagandei comuniste in ziarul Miscarii legionare. Raportul generalului Antonescu chiar mentiona acest aspect: "revista «Muncitorul legionar» are unele capitole intregi de cel mai curat comunism'438, intr-adevar, cititorul de astazi care ar face efortul sa parcurga presa legionara si, mai ales, Muncitorul legionar, poate avea o mare surpriza: va gasi acolo toate poncifele propagandei comuniste, limba de lemn si poezia de "angajament'. Iata citeva exemple, pentru a intelege mai bine ce s-a intimplat cu noi nu numai in regimul comunist, ci si inainte, subliniind astfel si legatura invizibila dintre cele doua forme de totalitarism:

LA LUPTA, MUNCITORI

in truda ne-am batut si-n umilinta,

Tiranii piinea ne-au luat Destul ne-am inclestat in suferinta,

Cu Neamu-ntreg am singerat!

Din greu si aspru vuiet de ciocane,

incovoiati de foame si nevoi,

Din sgura de furnale si cazane Flaminzi ne ridicam si goi.

REFREN

La lupta, muncitori! Veniti, Legiunea ne aduna.

La lupta, muncitori!  

Veniti in crincena furtuna!

La lupta, muncitori!  

Zidari de veacuri viitoare,  

Cu fruntile in soare

Ne-naltam biruitori!

Din fabrici, din uzine si din mina, ,

Din toiul beznelor adinci, 

Am izbucnit, naprasnic, spre lumina

Ca o navala grea de stinci Calcam cu pasi de flacari spre Dreptate!

Pe drum de foc si cer isbavitor!  

Un clopot sfint in pieptul nostru bate, S-aprind pe umeri aurori

Pentru dreptatea noastra legionara

Si pentru'ntregul Neam sarac,

Din fulger vom cladi o noua tara  

Pe nicovale mari de veac!

Ca viforul vom trece prin prigoane,

Marin si Mota ne vegheaza-n cer

Din jertfe si din trasnet de ciocane

Ne-om fauri Destin de fier!

Radu Gyr439

Aceasta revista cu coperte verzi nu se prezinta doar ca o publicatie aparte, scoasa de gruparea comunista ca un act de initiativa izolat si nereprezentativ, deoarece ea a primit ihca de Ia inceput "girul' conducerii Miscarii legionare. Horia Sima, Vasile lasinschi, Stefan Palaghita si altii semnau articole si editoriale. Deteriorarea mesajului initial al Capitanului este vizibila chiar din paginile primului numar, unde este publicata Circulara de infiintare a Corpului Muncitoresc Legionar din 25 octombrie 1936: "Se vor lua cele mai severe masuri cu privire la recrutarea noilor elemente, in asa fel incit sa nu patrunda decit acelea capabile de credinta in Dumnezeu'. Vasile lasinschi, care era deja ministrul muncii, publica un articol substantial intitulat "Lupta poporului roman', in care afirma: "Pentru ca intreaga clasa conducatoare de la noi era exploatatoare sau cistigata de partea celor ce exploatau poporul, Miscarea legionara, ridicindu-se din mijlocul poporului si pentru popor, a insemnat in primul rind lupta poporului roman impotriva propriei sale clase conducatoare.'440 Asadar, era vorba si de lupta de clasa! Istoricul Keith Hitchins constata ca: "Garda a facut, de asemenea, mult caz de intentiile sale de a stabili o noua ordine sociala in care burghezia ar fi eliminata si exploatarea capitalista ar disparea in consecinta'441. Dar articolul cel mai interesant, cu certe aspecte programatice, facea o analiza comparativa intre comunism si legionarism, ajungind la concluzia ca bolsevismul a cazut pe mina evreilor si din aceasta cauza a fost deturnat de la misiunea sa sfinta: "Muncitorimea din toate tarile a trait pina acum in necontenite framihtari, a indurat mai mult decit oricine, pe spatele ei s-au zidit palate pentru altii si s-au sprijinit toate huzururile lumii si n-a putut, cu tot singele varsat, sa cistige dreptatea pe care o merita, pentru ca de o suta de ani a luptat pe un drum gresit. Pentru ca din vina conducatorilor ce i-a avut, muncitorimea nu s-a putut ridica din mocirla sufleteasca a burgheziei capitaliste, care a exploatat-o pina azi. [] Astfel, burghezia exploatatoare vorbea in numele democratiei, adica in numele poporului, exploatind, pe de alta parte, fara crutare muncitorimea si poporul. [] Marx a inteles foarte bine spiritul hraparet si exploatator al democratilor de pe vremea sa pentru acesta era tocmai spiritul jidovesc care cuprinsese toata lumea. Marx a inteles ce vrea sa spue libertatea democratica, pentru ca formula «libertate, egalitate, fraternitate» este de origina francmasonica si jidoveasca, dar ca evreu nici el nu s-a putut ridica la o conceptie mai inalta, creatoare de dragoste, nu a putut esi din mocirla materialismului jidovesc.' Si, mai departe, acest articol intitulat "Capitalistul si Comunistul' si semnat George Macrin ajunge la o concluzie stupefianta: "Comunistul e mai sincer; el lupta impotriva Bisericii pe fata!'

Conducatorul Corpului Muncitoresc Legionar era un individ extrem de controversat, Dimitrie Groz(e)a. Notele informative ale SSI il prezinta pe acest Dimitrie Groza ca eliberat in septembrie 1939 din inchisoarea de la Chisinau, unde executa o pedeapsa pentru activitate comunista, si care a stat o luna de zile in Muntii Fagaras, unde este posibi] sa fi primit misiuni precise. Dimitrie Groza a contestat cu vehementa dupa 1989 apartenenta sa comunista, fara sa dea insa detaliile cele mai importante. El s-a prevalat de confuzia care a persistat mult timp, atit la SSI, cit si la Legatia germana, ca este una si aceeasi persoana cu dr. Petru Groza, ale carui contacte cu Miscarea legionara din aceeasi perioada au condus probabil la derutarea surselor. Este insa interesant ca si astazi continua acuzatiile fostilor si actualilor legionari codrenisti la adresa lui Horia Sima, pe care il considera pactizant cu comunismul. Legionarul preot Stefan Palaghita ii facea un portret de cameleon: "A lucrat cu germanii precum a lucrat si cu comunistii, iar atunci cind n-a putut parveni la putere - singurul mobil al actiunilor lui - a luptat si contra germanilor, asa precum afirma azi ca ar fi si contra comunistilor.'

Este greu de afirmat ca Horia Sima ar fi fost un comunist sub deghizament. El se prezinta in istorie drept un individ venal care a incercat sa se foloseasca de orice forte disponibile pentru a ajunge la puterea absoluta. Liderii fascisti din tarile europene neocupate oficial de Germania au avut aceleasi atitudini, asociindu-se cu toti cei inclinati spre rezolvari violente. De altfel, numirea lui Dimitrie Groza la conducerea Corpului Muncitoresc Legionar si participarea legionarilor comunisti la rebeliune era ilustrarea practica a aliantei sovieto-germane, o transpunere in teren a Pactului Molotov-Ribbentrop, Romania fiind inca o data experimentul coincidentei sau confruntarii de interese intre doua mari puteri. Aparent aliate, Germania si URSS continuau sa-si duca lupta in Romania: una, pentru ocupatie stabila si control asupra resurselor (mai ales petroliere), cealalta, pentru impiedicarea acestei strategii si pentru trecerea statului roman in sfera de influenta sovietica. Distrugerea statalitatii romane era un plan mai vechi. Ambele surse documentare citate in acest studiu - ca opinii venind de la inamici, in scopul definirii datelor asupra carora concorda - aratau ca Uniunea Sovietica se pregatea de un atac impotriva Romaniei si era prevenita asupra dezordinilor ce urmau sa apara la Bucuresti si in tara. Mai multe rapoarte ale S SI din perioada guvernarii Antonescu vor aduce explicatii plauzibile asupra strategiei sovietice de infiltrare in miscarile anarhice din Europa: "Statul sovietic, inca de la constituirea sa, a urmarit consecvent ca, exploatind si incurajind miscarile politice sau sociale cu tendinte radicale, chiar acelea bazate pe o doctrina nationalista, ca, de pilda, miscarea chineza Kuomintang, bulgara, D.R.O. etc., sa accentueze manifestarile acestora, in scopul de a provoca in tarile respective framintari cit mai adinci, care sa duca la rasturnarea ordinii stabilite, la revolutii si la crearea conditiunilor favorabile pentru extinderea regimului comunist. [] Partidul comunist are in directivele sale permanente de propaganda, ca o axioma, indemnul de a profita de orice miscare cu caracter social spre a produce confuzie in credinta maselor si de a-si introduce in cadrele acestor grupari personal de incredere al partidului comunist, care sa militeze foarte activ si care sa creeze fractiuni extreme'444, intr-un studiu aparut la Paris in 1934, era prezentat rolul principal al activitatilor G.P.U. in lume: ,.Misiunea generala a G.P.U. este spionajul si pregatirea revolutiei mondiale. Dar punerea in aplicare difera in fiecare tara in functie de conditiile locale, in Statele Unite, de exemplu, efortul revolutionar se duce asupra celor 12 milioane de negri, in vreme ce in China se limiteaza, pentru scopurile revolutionare, la coruperea citorva generali, in America de Sud, G.P.U. exploateaza miscarea amerindiana, dar in Europa somajul este unealta cea mai indicata. Nici o tara nu este uitata: Peninsula Balcanica, ea insasi, a inghitit intr-un an nu mai putin de 5 milioane de dolari. [] Aceasta activitate nu a intirziat sa-si arate roadele : incaierarile pe drumul public, grevele, un asasinat politic ocazional contribuie la ceea ce se numeste in Rusia producerea starii de spirit revolutionare. Aceste manifestari sunt intotdeauna urmate de rapoarte circumstantiale trimise [de G.P.U.] la Moscova, care anunta invariabil revolutia ca iminenta'445. Ar fi o naivitate sa credem ca Uniunea Sovietica statea in timpul asta cu miinile in sin si se uita cum intra trupele germane in Romania. De asemenea, ar fi o naivitate sa credem ca, pentru a sabota penetratia germana in tara noastra, ar fi fost suficient sa apeleze la membrii Partidului Comunist din Romania, cei citiva ambuscati politic adunati prin inchisori sau lagare sau la cei lasati in libertate pentru ca devenisera informatorii Sigurantei. Avantajul experientei comuniste pe care am trait-o ca sistem ne arata ca toate simptomele infiltratiei comuniste in Miscarea legionara erau premeditate si sunt cit de poate de plauzibile. Ca nu a fost vorba doar de o folosire de catre sovietici a izbucnirii rebeliunii legionare pentru a-si pune in aplicare propriile planuri si ca avem de-a face cu o infiltrare in corpul ideologic si doctrinar al Legiunii, ne-o dovedeste marturia unui legionar care descrie pregatirea ce se facea de catre comandantii legionari in sedintele de cuib. in august 1941, Ion Buducea avea sa reproduca misiunile pe care le primea de la superiorii sai dupa instalarea regimului national-legionar :

"Nimic nu apartine nimanui, totul este al comunitatii.

Recomandarea unirii la orice fel de fapt, bun sau rau, moral sau imoral, incredere oarba in sefi, desi cei mai multi sunt certati cu morala, disciplina, onoarea.   

Dispretul pentru elita societatii, a neamului nostru, dispretul pentru cultura. Neamul n-a avut niciodata o elita, aceasta ar fi prima.

Ura impotriva averii, oricum ar fi cistigata, chiar in mod cinstit sau chiar modesta.

Ura impotriva intelectualitatii, functionarimii, ofiterilor etc.

Ura impotriva progresului omului. Toata lumea este egala si trebuie sa ramina egala, nu trebuie sa existe selectie, numai electie.

Ura, principiu de viata colectiva. Intriga ridicata la valoarea de tinuta morala. Singura ierarhie este aceea care corespunde unui dispozitiv mai dinainte aranjat si care trebuie sa satisfaca unele interese particulare. Ea trebuie invaluita in secret, mai ales de mister.

Dispretul pentru orice alt dispozitiv de ordine [chiar si cel german]. Dispretul contra Armatei [de aceea sunt asa de multi dezertori].'446.

Daca aceasta marturie ar fi fost inregistrata dupa razboi sau dupa instalarea sistemului comunist in Romania, am fi putut spune ca este partizana, patetica si dubioasa. Dar este un document scris in Germania, in 1941, la citeva luni de la rebeliune. El insumeaza principalele elemente doctrinare definitorii ale comunismului. Cind a facut analiza rebeliunii legionare, Lucretiu Patrascanu a dorit sa accentueze teza ca prezenta muncitoreasca in Miscarea lui Horia Sima a fost cu totul accidentala si ca a fost vorba de lumpenpro-letariatul roman, nu de clasa muncitoare. El a pus la dispozitie o statistica a legionarilor condamnati de Tribunalul militar dupa rebeliune - statistica preluata si analizata excelent de istoricul german Armin Heinen - din care se observa insa ca peste 80% erau muncitori, tarani, soferi si diversi meseriasi. Fara indoiala ca la rebeliune nu a participat intreaga clasa muncitoare, pentru ca probabil ar fi avut alta finalitate, dar acest fapt statistic nu tine de calitate, ci de cantitate - atit fusesera legionarii si comunistii capabili sa mobilizeze - la care trebuie sa adaugam importanta procentului zdrobitor de proletari in grupul rasculat. Lucretiu Patrascanu face in cartea sa, Sub trei dictaturi, o opera de diversiune, un fals, care a putut fi acceptat numai pentru ca venea de la un intelectual de Stinga, al carui stil literar parea cuceritor, in cuvintele scrise de el la 1941 se regasesc "directia de actiune' a propagandei comuniste de mai tirziu si temele falsurilor despre Miscarea legionara cu care vor fi acoperite informatiile despre colaborarea dintre cele doua organizatii extremiste. Chiar premiza era falsa: "Cea mai mare parte din cadrele Garzii, din jurul lui Horia Sima si in frunte cu acesta din urma, erau aceiasi oameni care formau conducerea miscarii pe vremea lui Codreanu'447. Numai sub regimul de teroare comunista putea fi acceptata o asemenea enormitate, altfel orice om liber ii putea raspunde ca intreaga conducere legionara codrenista fusese asasinata odata cu Codreanu, in lagarul de la Miercurea Ciuc, in inchisorile lui Carol II sau in preajma Bucurestilor, cum se intim-plase cu Sterie Ciumetti sau Nicoleta Nicolescu, arsa la crematoriul "Cenusa', inca vie. Cit despre Horia Sima, ca lider in jurul lui Corneliu Z. Codreanu, afirmatia nici nu mai merita comentata. Armin Heinen constata insa realitatea cea mai profunda a deosebirii fundamentale dintre Miscarea legionara a lui Codreanu si cea condusa de Sima, si anume ca baza politica a organizatiei parasise mediul rural, taranimea romana, si se instalase la o minoritate urbana si semiurbana muncitoreasca, in parte comunizata, in parte anarhica448. Ceea ce se uita, de regula, atunci cind se contesta apropierea legionar-comunista din preajma rebeliunii - iar Lucretiu Patrascanu nu putea recunoaste -, este ca aceeasi minoritate muncitoreasca urbana si semiurbana a constituit si prima baza de mase a comunismului instalat in Romania odata cu ocupatia sovietica din 1944. Muncitorimea marunta si slab profesionalizata a mahalalelor bucurestene, taranii urbanizati de o generatie si lumea interlopa minoritara etnic au reprezentat cel dintii nucleu al bazei populare a comunismului stalinist, ceea ce face ca, impotriva parerii cvasiunanime a criticii literare romanesti, prezenta capitolelor "comuniste' din capodopera Groapa a lui Eugen Barbu sa nu fie intimplatoare si nicidecum un corp strain impus de cenzura comunista. Contactul timpuriu al acestui strat social cu ideile legionare va permite si aderenta sa rapida la pseudonationalismul dejist si ceausist.

Revenind la tema analizei noastre - conflictul pentru Putere intre Ion Antonescu si Horia Sima, intre autoritatea statului si Miscarea legionara, conflict romanesc dublat, in subteran, de conflictul intre diferitele organizatii naziste reprezentate in Romania anului 1940 - vom observa ca, dincolo de pozitiile personale transant opuse, exista si o diferenta esentiala de doctrina. Asa cum aratam, Ion Antonescu a vazut lucid, la un moment dat, esecul reformei economice rapide si a inteles ca tocmai redresarea economica este principalul sau atu in relatia cu Adolf Hitler. in plan politic, Ion Antonescu era adeptul statului politienesc - asa cum il si depistase Hitler si i-o spusese la Berchtesgaden449 - in timp ce Horia Sima impingea Miscarea legionara spre actiuni anarhice, iar in fundal enunta principiile unui regim socialist de amestecatura fascisto-comunista. "Gindirea politica a lui Antonescu rezulta dintr-o conceptie conservator-autoritara despre stat. Siguranta, ordinea de drept, un anume pluralism urmau sa constituie baza pentru o activitate economica constructiva, in raport cu aceasta, Legiunea cauta sa extinda sfera statala in toate domeniile vietii sociale. Nu putea accepta forte care concurau alaturi de ea. Partidele vechi trebuie dizolvate, cerea ea, presa trebuie dirijata in mod unitar, dar, in special, economia nu trebuie sa fie privata de influenta politica'. Daca in Miscarea legionara a lui Codreanu se puteau identifica influente de Stinga provenite din tentativa de a adapta socialismul italian in Romania, dar ramihea, pe fond, un curent politic de Dreapta, Miscarea legionara de sub conducerea lui Horia Sima, fie ca o facea constient sau nu, impingea Romania spre comunism.

Desfasurarea tentativei de lovitura de stat

Ceea ce numim in mod curent rebeliune a fost o tentativa de lovitura de stat. Ion Antonescu a folosit ambii termeni, insistind pe caracterul ei anarhic, pentru a pune evenimentul in contrast cu principiul de ordine pe care il reprezenta el. Toate datele duc insa spre concluzia ca nu anarhia a fost dominanta actiunii, ci caracterul ei organizat. Fenomene anarhice s-au inregistrat cu totul marginal in actele de jaf din cartierele marginase, dar pe fondul unor atacuri premeditate impotriva pravaliilor evreiesti. Tinind cont de faptul ca Miscarea legionara era recunoscuta drept unica forta politica in stat, participa la guvernare si ocupa o serie de institutii ale statului, actiunea sa impotriva lui Ion Antonescu avea caracteristicile clasice ale loviturii de stat. Dar pentru ca nu a reusit, a ramas doar la stadiul de tentativa. Publicatii ale unor legionari simisti subliniaza si astazi ca in ianuarie 1941 ar fi avut loc o lovitura de stat data de Antonescu impotriva Legiunii, dar teoria aceasta nu se poate sustine cu probe, in primul rind, Antonescu nu voia sa distruga Legiunea, ci sa o puna sub controlul sau, sa devina seful ei. Este adevarat ca generalul a schimbat prefectii si 1-a destituit pe ministrul de Interne, dar nu a format un alt guvern, gonindu-i sau arestindu-i pe ceilalti ministrii legionari, decit dupa consumarea evenimentelor, in sfirsit, in acel moment, reprezentantii Legiunii dublau functiile din administratia centrala si locala a statului, iar procesul de instalare efectiva a regimului national-legionar nu atinsese faza maturitatii, fiind inca un proces in derulare, incetinit si obstructionat de contradictia dintre sarcina politica pe care o primise Legiunea si rolul de guvernare pe care il avea Ion Antonescu. Aceasta a fost si esenta politica a tentativei de lovitura de stat: preluarea puterii economice si administrative de la seful Guvernului. Asadar, termenul de rebeliune este circumstantial si reflecta doar viziunea lui Ion Antonescu asupra tentativei de lovitura de stat, in care el identifica inamicul in persoana lui Horia Sima si a citorva lideri "comunizati', iar in ce priveste participarea considera ca aceasta a avut un caracter limitat, s-a compus dintr-un grup de rebeli si nu a atins corpul social.

Este locul aici sa urmarim opinia generalului Ion Antonescu fata de conflictul sau cu legionarii, in raspunsurile sale la interogatoriile din 1946, fostul Conducator al statului arata intregul proces de dublare de catre legionari a institutiilor statului, precum si tendinta functionarilor de rang inalt, a unor ofiteri si oameni politici de a-1 considera pe Horia Sima drept victorios in conflictul cu Antonescu: "Eram seful statului si, cu toate acestea, la Horia Sima era bilci, si la mine nu venea nimeni. Toata lumea credea ca el va invinge. Dupa rebeliune s-au gasit, la el in birou, tot felul de scrisori adresate lui, de militari si oameni politici, cu tot felul de cereri'451. Identificam aici obiceiul nenorocit al partizanatului pentru satisfacerea unor interese personale, carierismul si fariseismul dintotdeauna, de la Cuza la Carol II. Eugen Barbu ii numea pe acesti indivizi sarle (de la prenumele Charles, un fel de Mitica francez). Primul conflict major a fost cel legat de fostii demnitari si militari vinovati de crime sub regimul carlist, pe care Horia Sima dorea sa-i omoare: "Vroiau sa-i judece justitia legionara. Pe linga armata legionara, pe linga politia legionara, venea acum si justitia legionara. Bineinteles, n-am admis - va explica Ion Antonescu. Dupa multa lupta, am reusit sa aduc pe acesti oameni la Jilava, crezind ca sunt paziti bine. Sima i-a spus lui Mihai Antonescu: «Degeaba incearca g-ralul Antonescu sa-i scape, nu se poate. Capitanul trebuie sa fie razbunat». Mi-a spus si mie'.

Am avea astfel inca o proba ca asasinatele de la Jilava, Snagov si Strejnic au fost premeditate, iar Horia Sima a stiut de ele. Ion Antonescu, un om foarte hotarit de felul sau, a ezitat mult timp inainte sa transeze disputa sa cu Horia Sima. Argumentul sau principal era acela ca o victorie a legionarilor ar fi dus inevitabil la declararea tarii drept protectorat german, conducerea statului fiind preluata de Berlin, cu consecinte previzibile. Nu numai Antonescu, dar si tara se afla atunci intr-o dilema, iar momentul acesta este extrem de important pentru intelegerea destinului Romaniei in urmatoarele decenii.

in iarna 1940-1941 Romania s-a aflat la o rascruce. Ori conducea Ion Antonescu tara, cautind sa protejeze cit mai mult populatia, sa redreseze economia si sa obtina o revenire a teritoriilor pierdute la Patria-Mama (cu consecintele pe care le cunoastem), ori Romania se transforma in protectorat german, cu pretul exterminarii populatiei evreiesti si a liderilor politici proaliati, dar cu avantajul ca era considerata tara ocupata, la sfirsitul razboiului, iar atitudinea ei antialiata considerata ca impusa de ocupant.

La sfirsitul razboiului, Romania n-ar mai fi avut statutul de agresor, ci de victima a unei ocupatii militare care i-a impus comportamentul. Alegind varianta Antonescu, am ales compromisul care a dus la refuzarea statutului de cobeligeranta si la identificarea Romaniei drept inamic al Puterilor Aliate din al doilea razboi mondial, statut pe care il avem si astazi. luliu Maniu, in primul rind, a fost cel care a mizat teoretic pe varianta a doua si avem obligatia sa credem ca era constient ca salvarea statutului Romaniei implica disparitia sa fizica, atitudine pe care, tot teoretic, si-o asuma cu demnitate.

La 3 decembrie 1940 izbucneste un nou scandal, care insa a ramas izolat in salile Consiliului de Ministri. Sunt descoperite transporturi ilegale de arme pentru Legiune si dovada ca ele sunt furnizate de Germania - de fapt, de catre partidul nazist. "Am stabilit ca fusesera cumparate din Elvetia - avea sa declare Ion Antonescu - si transportate prin Bavaria, Saxonia, Praga, la noi. S-au gasit, odata, arme in cisternele goale de petrol, care se intorceau din Germania'453. Armele erau repartizate prin ministrul de Interne, Petrovicescu, intrat in conflict cu Ion Antonescu inca din timpul dezordinilor provocate de echipele Politiei legionare. De altfel, la 9 decembrie 1940, Conducatorul desfiinteaza Politia legionara prin decret, ca urmare a numeroaselor proteste si denunturi primite de la personalitati romane si de la liderii comunitatilor evreiesti, jefuite de echipele legionare, incercind sa-si argumenteze decizia, Antonescu le-a cerut sa formuleze in scris cererile de despagubiri si sa prezinte oficial dimensiunea prejudiciului, dar si romanii, si evreii, prea speriati si lasi, au refuzat, astfel ca Antonescu a ramas singurul expus la represalii. La 13 decembrie 1940, ca urmare a interventiilor insistente ale lui Horia Sima, prin intermediul ministrului de externe Mihail Sturdza, Wilhelm Fabricius, seful Legatiei germane la Bucuresti este revocat din functie, pe motiv ca ar fi adeptul lui Antonescu si ca ar denigra Legiunea. Adevarul este, asa cum se desprinde din documentele arhivelor germane, ca si Fabricius si Neubacher, atasatul economic, transmiteau in permanenta la Berlin semnalul de alarma ca "diletantismul' legionarilor compromite sansele Romaniei de a mai reprezenta o baza economica si logistica pentru Germania. Ei se pronuntau, oarecum surprinzator, impotriva politicii de romanizare transformate in jaf. Atitudinea lor nu poate fi inteleasa daca nu subliniem ca peste tot unde Germania a ocupat sau influentat o tara, a existat o colaborare secreta cu evreii bogati, pe care i-a protejat impotriva deportarii sau asasinarii, pornind de la principiul ca sunt capitalisti, nu comunisti, in timp ce restul populatiei, milioanele de evrei saraci sau cu ceva avere erau considerate baza comunismului in Europa. Pentru Romania lucrurile sunt mai clare, existind dovezi ale unei colaborari intre grupuri avute evreiesti si Legatia germana, inclusiv de natura informativa, pina in ultima clipa a prezentei germane la Bucuresti. La 17 decembrie - probabil, dupa intoarcerea de la Berchtesgaden - Ion Antonescu are un nou schimb dur de opinii cu Horia Sima si incepe primele negocieri cu adversarii acestuia din Legiune. Avind informatii ca se urmareste eliminarea tuturor oamenilor politici in noaptea de Anul jsfou printr-un Sfintul Bartolomeu legionar, el ii cere subsecretarului de stat Riosanu sa trimita Ordinul telegrafic nr. 6 087 din 29 decembrie 1940, in care se preciza: "Ministerul, avind informatii ca in ajunul Anului Nou si in noaptea Anului Nou s-a hotarit executarea oamenilor politici ai vechiului regim din judetul dumneavoastra, va invita ca de urgenta, impreuna cu Comandamentul garnizoanei si Comandamentul Legiunii de Jandarmi, sa luati cele mai severe masuri pentru garantarea vietii tuturor acestor oameni politici ce sint in acel judet.'454 Conflictul intrase in faza sa acuta, fapt demonstrat si de hotarirea lui Horia Sima, vicepresedinte al Consiliului de Ministri, de a trimite imediat o telegrama care anula ordinul lui Riosanu: "Pe baza unei informatii false s-a transmis un ordin din partea Ministerului de Interne prefectilor de judet, ca sa vegheze la viata fostilor oameni politici ai vechiului regim, care ar fi amenintata. Ordinul, in forma aceasta, trebuie considerat nul si neavenit'455. Fie cu putin inainte de data de 29 decembrie 1940, fie in ziua de 30 decembrie, Ion Antonescu a fost anuntat de Hitler ca a hotarit sa atace URSS 456. Convins ca nu va putea atrage Uniunea Sovietica in Pactul Tripartit, in vederea unei impartiri a lumii impreuna cu aceasta, Hitler va intelege ca nu mai are timp de pierdut si ca proiectul sau din 31 iulie 1940 trebuie pus cit mai repede in aplicare. Ion Antonescu devenea nu atit foarte important pentru actiunile militare, cit mult mai important decit Horia Sima pentru efortul de razboi. La 18 decembrie 1940, Adolf Hitler semna Directiva Barbarosa.

in noaptea de 6 spre 7 ianuarie Ion Antonescu primeste un mesaj alarmat din partea lui Voicu Nitescu, in care fostul ministru ii relata felul in care fusese jefuit de legionarii din Brasov si ii fusese terorizata familia. Ajuns la limita rabdarii si convins, spre deosebire de cazul evreilor, ca este vorba de un fapt cert de agresiune, Ion Antonescu ii va cere ministrului de Interne Petrovicescu demisia. Acesta refuza sa si-o dea si il informeaza pe Horia Sima, care vine la Consiliul de Ministri. Aici va avea loc un schimb violent de cuvinte intre Antonescu si Sima, Conducatorul statului amenintind cu organizarea unui plebiscit care sa aleaga intre el si legionari. Descumpanit, Horia Sima va incerca sa obtina totusi supravietuirea lui Petrovicescu in cabinet, dar Ion Antonescu, enervat si mai mult de prezenta Iui, il da pur si simplu pe usa afara. Conform marturiei liderilor implicati in evenimentele din ianuarie 1941, in ziua de 7 ianuarie 1940 Ion Antonescu si Horia Sima s-au vazut pentru ultima oara. Seful Miscarii legionare va parasi definitiv cladirea Guvernului si va da ordinul de punere in stare de alarma a detasamentelor legionare pregatite din timp. Singurele grupuri inarmate ale Legiunii erau cele ale fostei Politii legionare si ale Corpului Muncitoresc Legionar. Secventele filmelor de propaganda comunista de mai tirziu, in care se prezentau muncitori cu arme ascunse acasa sau depozite secrete de arme si munitii pregatite pentru insurectia din 23 august, erau inspirate din fapte reale ale rebeliunii legionare din 1941 si nu aveau nici o legatura cu presupusa participare a clasei muncitoare la lovitura de stat din 1944. La 11 ianuarie, Antonescu afla pe cale informativa ca "toate formatiunile legionare erau alarmate'4-'7, intr-o sedinta a conducerii legionare cu sefii de cuiburi si detasamente, Nicolae Patrascu, figura cea mai suspecta de colaborare cu Uniunea Sovietica din panoplia liderilor legionari simisti, anunta ca momentul ruperii definitive a relatiei de Putere cu Ion Antonescu este foarte aproape si informeaza ca au Ia dispozitie peste 20 000 de arme, precum si sprijinul unui numar insemnat de ofiteri tineri din Armata. Sedinta a avut loc pe 16 ianuarie. Doua zile mai tirziu, generalul Antonescu da un decret prin care desfiinteaza asa-numitele "comisii de romanizare', autoare ale abuzurilor si jafului prin care procesul de nationalizare a economiei romanesti era deja compromis. Termenul de nationalizare va fi folosit apoi impropriu de comunisti in 1945, pentru un act de etatizare, schimbind complet sensul pe care il avusese in doctrina economica a lui Mihail Manoilescu. Actul lui Ion Antonescu nu era indreptat doar impotriva a ceea ce parea a fi noua baza economica a Legiunii, ci avea, in primul rind, menirea de a controla procesele economice, astfel incit statul sa iasa din criza si sa poata indeplini cerintele de razboi ale Germaniei.

in acea saptamina dinaintea rebeliunii se afla secretul resortului care a declansat actiunea antistatala a Miscarii legionare. Ce anume 1-a facut pe Horia Sima sa declanseze o revolta de strada impotriva generalului Antonescu in momentul in care Hitler hotarise atacarea URSS, iar, pentru Romania, intreaga atentie si colaborare a Germaniei se indreptase vizibil catre generalul din fruntea statului? Aceasta este o intrebare fundamentala la care nu avem un raspuns covingator, deoarece Horia Sima a explicat apoi, in repetate rihduri, ca a pierdut controlul actiunilor desfasurate in strada, iar comportamentul brutal al germanilor impotriva legionarilor rerfugiati apoi in Germania nu are nici astazi o explicatie. Ce i-a determinat pe Sima sau pe Dimitrie Groza sa porneasca o tentativa de lovitura de stat in momentul in care Ion Antonescu primise toata increderea germanilor? intrebarea este importanta pentru ca, daca voiau sa-1 indeparteze pe Ion Antonescu, legionarii aveau la dispozitie lovitura de palat, arestarea sau suprimarea lui in cladirea Consiliului de Ministri, unde erau chiar ministri legionari si misunau garzile legionare ale Guvernului. A fost o razbunare personala? Ea poate fi luata in calcul, daca studiem comportamentul si firea lui Horia Sima, dar este complet anormala in raport cu interesele si ordinele subordonarii sale germane. Oricum am privi resorturile rebeliunii, niciodata nu vom putea demonstra ca cineva din Germania - chiar si Himmler - ar fi dorit o destabilizare a vietii publice din Romania, cu mult zgomot si asasinate, si punerea singelui intre doua persoane, ambele aliatele sale. Avem sentimentul ca ceva ne scapa in toata aceasta tulburare interna ilogica si ca nu putem gasi alta explicatie decit in formula clasica cui prodest. Cui ii putea folosi o actiune violenta care sa puna Armata Romaniei si formatiunile inarmate ale unui partid in stare de lupta in strada, cu devastari in cartierele evreiesti sarace - atentie la celebrul articol Orasul macelului de Brunea Fox!458 - cu incendierea unor cladiri de institutii ale statului si cu o larga prezentare internationala a tulburarilor din Romania? in nici un caz Germaniei, in lumina informatiilor pe care le avem despre implicarea sovietica in rebeliunea legionara din ianuarie 1941, raspunsul incepe sa fie ceva mai putin neclar. El este legat de o problema controversata a celui de-al doilea razboi mondial, dezbatuta indelung si in publicistica romaneasca in deceniile sapte si opt ale secolului XX, si anume in ce masura Stalin a avut un informator de mare valoare in imediata apropiere a lui Hitler. Banuielile au dus mult timp la Martin Borman, au oscilat in privinta lui Canaris, apoi subiectul a fost abandonat din cauza opacitatii autoritatilor sovietice. Accelerarea activitatii trupelor sovietice de la granita poloneza si romana din iarna anului 1940-1941 si intensificarea activitatilor informative, de spionaj si sabotaj in Romania si Iugoslavia au fost legate de posibilitatea ca Stalin sa fi aflat aproape imediat de existenta planului Barbarosa. in acest context, problemele pe care le-a avut Germania in Iugoslavia si Romania (rebeliunea legionara) au aspectul unor intirzieri strategice menite sa permita Uniunii Sovietice pregatirea apararii. Sau a atacului, deoarece numeroase opinii ale istoricilor occidentali arata ca URSS se pregatea sa atace prima. Stim ca, in timpul vizitei facute de V. Molotov la Berlin intre 12 si 13 noiembrie 1940, Uniunea Sovietica a cerut Germaniei toata Bucovina si dreptul de a trimite trupe in Bulgaria. Daca am incerca macar o clipa sa ne punem in locul sovieticilor - dind la o parte orice resentiment si situindu-ne intr-o postura obiectiva - vom constata ca invitarea intempestiva din ianuarie a lui Antonescu de catre Hitler nu putea fi pusa in legatura decit cu decizia Germaniei de a interveni in ceea ce URSS intelegea prin "sfera sa de influenta', Romania si Bulgaria, in termeni strategici, Germania nu intervenea in Balcani doar pentru a "impinge' Marea Britanic din Mediterana, ci si pentru a-si asigura flancul drept in cazul unui razboi cu Uniunea Sovietica. Odata ocupata Grecia, frontul inca invizibil care despartea cele doua Mari Puteri totalitare cobora de la Cercul Polar la nordul Africii. Pe axa acestui front, Horia Sima reprezenta un punct abia vizibil pentru Germania, insa o posibila "linie de intrerupere' pentru URS S.

Conform versiunii lui Andreas Hillgruber, intrevederea a fost provocata de Ion Antonescu printr-o cerere formulata in jurul datei de 10 ianuarie. Ea ar fi avut drept cauza invitarea lui Horia Sima la Berlin de catre lideri ai partidului nazist. Versiunea pare plauzibila, deoarece Antonescu era hotarit sa transeze problema legionara, fie pentru ca nu reusise la presupusa intrevedere secreta de la Berchtesgaden, fie pentru ca ajunsese la limita rabdarii. Invitatia oficiala a sosit la 12 ianuarie, dar pentru ambii lideri romani. "Initial, Conducatorul statului a respins ideea de a calatori impreuna cu Sima. El s-a declarat de acord abia cind i s-a spus ca la Berghof se pune pret pe prezenta lor concomitenta. Dar nici Sima nu voia sa mearga impreuna cu Antonescu. El a declarat ca acest plan este un aranjament al celor doi Antonescu [Ion si Mihai] si nici ministrul plenipotentiar german n-a reusit sa-1 determine sa-si schimbe hotarirea, desi, la un moment dat, parea ca accepta, in seara zilei de 13 ianuarie Sima a anuntat ca nu va pleca'459. Refuzul lui Horia Sima de a se duce la Berlin, unde putea miza pe sprijinul puternic al NSDAP, al SS-ului si al serviciilor secrete pentru a cistiga partida sau pentru a obtine macar un armistitiu mediat, este si el inexplicabil. Putem presupune ca ii era teama sa nu fie arestat din ordinul lui Hitler, dar atunci declansarea rebeliunii ramine inca o data fara explicatii, fiindca nu putem concepe un succes al revoltei fara un acord al lui Hitler, adica al aceluia despre care presupunea ca vrea sa-1 aresteze in Germania. Ion Antonescu a plecat la Hitler in dimineata zilei de 14 ianuarie si, ajuns in fata Fiihrerului, a atacat direct problema Legiunii. Nota lui Schmidt - care este intotdeauna mai rezervat in relatarea conversatiei - arata ca Antonescu a fost, uitr-adevar, transant si a propus preluarea conducerii Legiunii: "in concluzie, el poate afirma ca-si va asuma el insusi sarcina de a organiza legiunea, intrucit a devenit evident in ultimele 4 luni ca ea este incapabila sa faca aceasta prin propriile sale eforturi'460. Desi pare o concluzie, aceasta a fost trasa de Antonescu abia dupa fraza respectiva, in ultimul pasaj al stenogramei cu referire la problema legionara, Ion Antonescu il atentiona pe Hitler ca el este ales de poporul roman in functia de conducere si ca pe temeiul acestei legitimari este hotarit sa-si salveze tara "cu legiune, fara legiune sau chiar impotriva legiunii'. Om al situatiilor limita, Ion Antonescu a riscat enorm atunci, putind fi el cel arestat si retinut in Germania, iar Horia Sima numit la Bucuresti prim-ministru. Hitler insa a dat un raspuns surprinzator - mai ales pentru noi, cei de astazi - care ridica alte noi intrebari asupra relatiei romano-germane, dar si asupra autenticitatii tezei clasice despre corespondenta ideologica dintre nazism si Miscarea legionara: "Prin urmare, colaborarea germano-ro-mana nu depinde de existenta unei organizatii romane identice sau adaptate dupa Partidul national-socialist. Daca aceasta ar fi o conditie preliminara, in multe cazuri colaborarea dintre Germania si alte tari ar fi complet imposibila. Daca generalul Antonescu anticipeaza un rezultat favorabil de pe urma ruperii relatiilor dintre Partidul national-socialist si miscarea legionara, aceasta nu va insemna pentru Germania un sacrificiu'46'. Fie ca facuse declaratia asta din diplomatie, fie ca era, pur si simplu, opinia sa politica nedisimulata, pentru Hitler Miscarea legionara a lui Horia Sima, ca si pe vremea lui Codreanu, nu reprezenta mare lucru, insa un nou argument, si mai greu de aceasta data, vine sa mareasca si mai mult semnul de intrebare ridicat deasupra rebeliunii, intors in tara la 15 ianuarie impreuna cu Ion Antonescu, Fabricius "a comunicat conducatorilor legionari, prin intermediul unor oameni de incredere, rezultatul convorbirilor de la Berghof: guvernulReichului doreste ca jggjunea sa se subordoneze generalului Antonescu, asigurind astfel linistea si ordinea in tara, de care trupele germane au neaparata nevoie'462, in aceste conditii, nu ne putem reprima impulsul de a intreba inca o data: de ce a mai fost declansata rebeliunea legionara'? Din orgoliul personal al lui Horia Sima? in acest caz, cum credea el ca se poate mentine la Putere si impotriva Armatei romane, si impotriva Germaniei'? Este total ilogic. Stiind ca pregatirile pentru actiunea armata a echipelor fostei Politii legionare si a Corpului Muncitoresc Legionar erau declansate de mult, nu avem decit doua solutii pentru raspuns: ori Horia Sima n-a mai putut controla actiunea, pentru ca ordinele asupra acestor formatiuni veneau din alta parte, ori facea jocul Uniuni Sovietice in mod deliberat. Daca adaugam si intrebarea pusa mai sus: cui ii folosea rebeliunea cel mai bine'?, vom observa ca toate cele trei argumente logice se indreapta catre enigma care framinta istoricii ultimilor ani: implicarea URSS in declansarea rebeliunii legionare din 20-23 ianuarie 1940. Dupa ce este infrinta miscarea din Romania, izbucneste la sfirsitul lui martie rebeliunea sirba in Iugoslavia. Din acest moment incepe si finantarea de catre URSS a miscarii de rezistenta comuniste din Grecia si Bulgaria.

La intoarcerea din Germania, Ion Antonescu a aterizat la Brasov si s-a retras la vila sa din Predeal, epuizat. Gestul pare nefiresc, atunci cind ne gindim ca la Bucuresti avea mari probleme de rezolvat, si cu statul, si cu legionarii, dar probabil ca a mizat pe stabilitatea data de prezenta trupelor germane in tara si pe asigurarile generalilor loiali din Armata. Pe de alta parte, Conducatorul era dupa patru luni de efort fizic si psihic intens, urmarit si de sechele ale vechilor sale boli, iar regimul sau alimentar frugal nu-i dadea energia sa continue in acelasi ritm. De acolo ii scrie o scrisoare lui Horia Sima, datata 15 ianuarie, al carei miez este evidentierea programului comun, dar si a metodei diferite de aplicare a acestuia. Antonescu ii scria: "Sunt si eu pentru luarea bunurilor evreiesti, dar operatia trebuie sa se faca intr-un cadru legal, in etape, deci cu metoda si trebuie sa se faca numai in folosul colectivitatii. [] Sunt si eu pentru distrugerea masoneriei si inlaturarea masonilor din viata publica'463. Dar tot de la Predeal este chemat urgent in Capitala si informat ca noul diriginte al Postei Centrale a observat in cladirea Gardienilor Publici inarmarea legionarilor chiar de catre conducerea militara a institutiei. Cu aceeasi ocazie, inspectind cladirile din jurul Guvernului, Antonescu constata existenta unor cuiburi legionare inarmate si amenajate pentru lupta. Faptele trebuie sa se fi petrecut in preziua datei de 19 ianuarie, cind la Bucuresti este asasinat pe strada maiorul Doring de la Misiunea militara germana pentru Armata de uscat. Conducatorul statului il cheama pe ministrul de Interne Petrovicescu si ii cere demisia, dar acesta se duce la Horia Sima si impreuna stabilesc sa nu asculte ordinul lui Antonescu. Pentru a putea contracara argumentul Conducatorului ca Petrovicescu este responsabil pentru moartea ofiterului de informatii german, dar mai ales pentru a-i convinge pe germani ca poporul este cu ea, nu cu Antonescu, Legiunea organizeaza in zilele de 19 si 20 ianuarie demonstratii de strada in cinstea Germaniei national-socialiste si a Italiei fasciste. Cum la 20 ianuarie Ion Antonescu hotaraste sa nu mai astepte acordul lui Horia Sima pentru schimbarea lui Petrovicescu si il numeste ministru de Interne pe generalul Dumitru Popescu, manifestatia din acea zi organizata in Piata Universitatii ia si un caracter politic direct: "Aici tin discursuri, se impart manifeste si se raspindesc cuvinte de ordine: Vrem guvern legionar; Traiasca Horia Sima, comandantul Legiunii; Moarte masonilor si jidanilor'464. Practic, aceste trei puncte strigate in Piata Universitatii reprezinta singurul program politic cunoscut al Miscarii legionare de sub conducerea lui Horia Sima.

Problema cu masoneria revenise la moda, publicatia Sfarma Piatra ocupindu-se de dezvaluiri senzationale despre activitatile lojilor, ca urmare a capturarii, in urma unor descinderi, a arhivei acestora, in acelasi an, 1941, va fi publicata lucrarea Conspiratia lojilor a lui Toma Petrescu, dar informatiile si documentele circulasera prin presa. Au avut un oarecare impact la populatie fotografiile citorva documente autentice, intre care juramintul masonic in limba romana, ce continea si urmatoarea fraza: "sa execut orbeste si cu fanatism si fara replica si fara comentarii ordinele ce le voi primi de la Francmasoneria Nationala Romana, oricare vor fi ele, pentru a ajunge la scopurile pe care le urmareste'465. Mai erau apoi probe ale controlului extern asupra francmasoneriei speculative romane si dovezi ale folosirii in scopuri oculte a francmasonilor aflati in functii publice importante. Ele se refereau, in principal, la perioada 1929-1930, de maxima activitate francmasonica destinata aducerii lui Carol Caraiman in tara si, nu intimplator, Toma Petrescu ataca violent in cartea sa "defunctul Partid National Taranesc' in al carui program politic se afla un text masonic466. Adevarul este ca Marea Loja Nationala Romana intrase in adormire inca din februarie 1937, ca Marele Maestru Jean Pangal parasise de mult tara si ca mai intruneau tinute, sporadic, loja Mesterul Manole condusa de Victor Eftimiu, loja condusa de Valentin Bibescu, sotul Marthei Bibescu, si loja lui Mihail Sadoveanu. intr-un discurs masonic tinut la sedinta solemna din 27 ianuarie 1935, Mihail Sadoveanu afirma ca "nimeni nu poate pretinde sa impuna altora o parere ori o solutie, nimeni nu poate, prin chiar definitie, sa antreneze pe tovarasii sai de atelier la o actiune cu caracter colectiv in domenii materiale'. De s-ar fi tinut de cuvint!

Revenind la subiectul nostru, trebuie aratat ca noua campanie viza compromiterea lui Ion Antonescu, pe care il si pusesera la pozitia 43 din lista generala a masonilor, pe locul unde era, in realitate, actorul Victor Antonescu. Apoi, au lansat zvonul ca mama sa, care era aromana, ar fi fost, de fapt, de origina albaneza, apoi ca era evreica. Relatiile apropiate intre Conducatorul statului si Willi Fildermann, precum si intelegerile survenite intre acestia pentru protejarea evreilor din tara, au condus la acuzatia ca generalul s-a vindut iudeo-masoneriei. In sfirsit, facilitarea fugii maresalului polonez Edward Rydz-Smigly in decembrie 1940, pentru a putea forma guvernul polonez in exil, la Londra, actiune secreta aprobata de Ion Antonescu in baza unei intelegeri cu reprezentantii Marii Britanii in Romania, au intarit credinta spionajului nazist ca noul Conducator al Romaniei nu a renuntat la simpatiile sale filobritanice. Lozincile acestei diversiuni au circulat prin mai toate orasele in care Legiunea lui Horia Sima a organizat manifestatii in ziua de 20 ianuarie 1941. incepind inca de seara, dar si pe tot timpul noptii, legionarii aflati in functii publice primesc ordinul sa se baricadeze in institutiile respective. Celorlalti li se ordona sa se inarmeze si sa apere sediile si cladirile legionare. Pe strazi ramin doar detasamentele Corpului Muncitoresc Legionar, fapt extrem de semnificativ, care ridica noi banuieli asupra intentiilor lui Horia Sima, in conditiile in care el ii blocheaza practic in cladiri pe toti legionarii vechii garzi, filogermane, desi nimeni nu-i ataca. Ion Antonescu a reusit sa adune ceva forte loiale in cladirea Guvernului, insa prost inarmate, si a cautat sa afle care este situatia trupelor din tara. Reusise sa indeparteze doi generali, pe Dragalina la Brasov si pe Coroama la Iasi, care aveau simpatii legionare, in rest influenta legionara in Armata ramanea destul de puternica, mai ales printre tinerii ofiteri. Aici trebuie subliniat ca dominanta atitudinii lor filolegionare era problema evreiasca, ofiterii considerind ca evreii sunt vinovati, prin masinatiile de culise, pentru pierderile teritoriale si pentru umilirea Armatei. Acest sentiment va conta la momentul trecerii Prutului. Totusi, ingrijorat de extinderea teritoriala a actiunilor legionare violente - in primul rind, tentativele de a ocupa cladiri guvernamentale - Ion Antonescu ii destituie in noaptea de 20 ianuarie pe toti prefectii si numeste militari in locul lor. in multe locuri, acestia si-au putut lua in primire fara probleme noua functie, dar au fost si resedinte de judet unde prefectii militari au luat cladirile cu asalt si, dupa o scurta lupta, au intrat in exercitiul functiei. Incidentele din tara despre care se scrie uneori si se exagereaza in literatura legionara actuala sunt legate de acest aspect limitat. Apoi, sigur, cu comandantii militari la conducerea judetelor, unitatile Armatei dislocate in judete au actionat unitar si destul de repede pentru inabusirea componentei teritoriale a rebeliunii. Conform declaratiilor lui Ion Antonescu, pe strazile Bucurestilor se aflau peste 300 000 de oameni, legionari si cetateni, si nu putea deschide focul impotriva lor, urmarit fiind de amintirea macelului pe care il facuse in 1907 la Galati. Dar in acea dimineata, grupuri ale Corpului Muncitoresc Legionar (CML) au inceput sa deschida focul asupra militarilor care pazeau cladiri ale unor institutii de stat si s-au inregistrat primele victime, in fata evidentei asupra rebeliunii legionare, Ion Antonescu va trece la aplicarea tacticii sale: sa-i lase pe legionari sa se compromita in strada, dindu-le in mod deliberat timp pentru infaptuirea de atrocitati, si folosind el insusi acel timp pentru a aduce trupe combatante in Bucuresti, conduse de ofiteri loiali lui, astfel incit contraatacul sau sa conduca la distrugerea completa a organizatiei teroriste. Marturiile sale, ca si cele ale unor oameni apropiati arata ca Ion Antonescu a vrut atunci sa nimiceasca definitiv conducerea Miscarii legionare a lui Horia Sima, spinzu-rindu-i pe toti liderii acesteia si impuscindu-i pe luptatorii de rind. Probabil ca aceasta intentie i-a determinat pe conducatorii Legatiei germane sa caute febril o negociere de ultima ora cu grupurile rebele. Asadar, zilele de 21 si 22 ianuarie, in care se descriu, de regula, actiunile violente ale Corpului Muncitoresc Legionar pe strazile Bucurestilor, sunt, de fapt, zilele in care Ion Antonescu a lasat deliberat, cum recunoaste singur, sa se desfasoare rebeliunea legionara. La acea data el se bucura de sprijinul lui Hitler, trupele loiale ajunsesera in jurul Capitalei (deja celebra Divizie 3 Infanterie de la Pitesti), iar el rezista cu succes in cladirea Guvernului si reusise sa stabileasca toate legaturile cu unitatile militare prin intermediul telefoanelor de campanie si a stafiilor de radiolocatie mobile. Acoperind foarte bine aceste manevre, Ion Antonescu a cautat sa cistige timp si sa lase impresia unei slabiciuni care sa provoace ceea ce in termeni militari poarta denumirea de "descoperirea fortelor'. Desi istoriografia il prezinta drept un asediat in cladirea guvernului, imagine pe care a intretinut-o si el pentru a-si asigura calitatea de victima agresata, Ion Antonescu nu a facut altceva decit sa aplice tactica "pregatirii pentru contraatac', obligindu-i pe legionari sa-si descopere numarul si puterea de foc a fortelor, amplasamentul si misiunile (in speta, devastarile din cartierele marginase populate de evrei). El a constituit apoi o "punga' in zona centrala a orasului, in care sa atraga detasamentele CML ce actionau in strada si a desemnat forte speciale de asalt, dotate si cu blindate, pentru asedierea cladirilor baricadate, in ziua de 22 ianuarie, Ion Antonescu il cheama pe Fabricius la Guvern si ii cere sa ia legatura cu Hitler. Fabricius va vorbi la telefon cu Ribbentrop, dar in spatele acestuia se afla chiar Fiihrerul. Conducatorul roman va afirma la procesul din 1946 ca nu a inteles ce vorbeau, pentru ca era in germana, dar marturiile germane arata ca atunci Hitler a intervenit si i-a dat mina libera. Conform versiunii lui Armin Heinen, convorbirea telefonica a lui Fabricius cu Berlinul si primirea sprijinului categoric al lui Hitler pentru Antonescu s-ar fi produs in ziua de 22 ianuarie, in jurul prinzului. Ea este urmata de o telegrama explicita, din care reproducem doar punctajul cu mesajul principal:

Ministrului personal Bucuresti, nr. 165,

Telegrama

(Cifrata) 

in continuarea convorbirii telefonice, efectuate chiar acum: Recomandam generalului Antonescu urmatorul mod de procedare:

intrucit intre generalul Antonescu si Legiune a curs singe, nu mai este Ioc pentru jumatati de masura. Numai masuri radicale pot duce la tinta.

Generalul Antonescu, ca sef al statului, ar trebui sa ii proclame pe legionarii rebeli ca rebeli si sa declare ca nu trateaza cu rebelii.

in afara de aceasta, generalul ar trebui sa ceara retragerea imediata cj dizolvarea tuturor formatiilor legionare. In cazul cind acest lucru nu se realizeaza, el trebuie sa-si asigure cu toate mijloacele de forta pe care le are la dispozitie, dominatia in Capitala si in tara.

inca din aceasta noapte generalul ar trebui sa proclame starea exceptionala si sa ordone arestarea tuturor capilor participanti la rebeliune.

Generalul Antonescu ar trebui sa se proclame imediat conducator al Legiunii f

Ion Antonescu a cautat in permanenta sa "traga' informatiile spre postura sa eroica si spre portretul de salvator al neamului, ramas singur si decis sa-si asume responsabilitatea conducerii statului intr-un moment foarte greu. S-a afirmat ca raspunsul venit prin telefon si confirmat prin telegrama lui Ribbentrop au constituit un fel de ghid pentru Conducatorul roman, acesta indeplinind recomandarile de la Berlin punct cu punct. Telegrama a fost expediata tirziu, la 23 ianuarie, ora 3.00, ora la care Antonescu epuizase toate sansele acordate lui Horia Sima. Ea nu a schimbat realitatea raportului de forte si adevarurile tacticii lui Antonescu, pentru ca, desi avea confirmarea interventiei diferitilor demnitari germani pe linga Horia Sima pentru a opri rebeliunea, Conducatorul a ordonat declansarea contraatacului in dimineata de 23 ianuarie, ora 5.00, asa cum era pregatit.

Evenimentele din oras sunt descrise de citiva martori oculari, dintre care am selectat trei, pentru pozitiile diferite in care se aflau si pentru orientarea lor politica distincta:

loan Constantinescu Maracineanu, lider al tineretului liberal in acea perioada si om de ireprosabila tinuta morala si politica astazi, isi aminteste: "Urmaream in centru coloanele in delir ce marsaluiau dinspre Prefectura catre Palatul telefoanelor, printre masele de curiosi, in fata Prefecturii si a Hotelului Grand un pluton de tanchete patrula printre manifestanti. Citeva elemente temerare incercau sa blocheze turelele cu paturi smulse de la ostasi. Citeva rafale de mitraliera trase cu catuse oarbe pentru intimidare si descongestionarea Caii Victoriei au dat prilej tanchistilor sa-si asigure securitatea. [] Ca diversiune, agitatorii au lansat zvonul ca-n tanchete se aflau comunisti travestiti in uniforme militare. Comandantul plutonului de tanchete a comis imprudenta sa iasa din turela, sa linisteasca puzderia de gura-casca de pe trotuar. A fost strivit sub picioare. Nebunia capatase proportii, ordinul de replica din partea comandamentului militar intirzia sa vina'. Aflat, probabil, inca sub impresia celor vazute in timpul revolutiei din decembrie 1989, martorul va descrie o scena din dreptul bisericii Zlatari astfel: "Un pieton lovit mortal de-un glonte ratacit zacea pe-un strat de flori in fata bisericii. Agitatorii il declarasera erou, desi facea parte ca si mine din masele de gura-casca. Pentru ei, vinovatii erau ostasii care asteptau in liniste ordinul de interventie. Puhoaiele dementei isi defilau ura si dezaprobarea intr-un pelerinaj cu luminari aprinse organizat in jurul corpului neinsufletit, prilej de propaganda prin cultul mortilor, pentru orbirea naivilor care bijbiiau in confuzie si teama. Pe Calea Dudesti, Calea Vacaresti si Calea Rahovei se devasta si se jefuia la drumul mare. inarmati cu rangi si tirnacoape, gusterii, cot la cot cu infractorii de drept comun, cu tiganii avizi de jaf, confiscau marfurile din magazinele evreiesti si ale celor banuiti ca ostili'.

Stefan Logigan, legionar participant la rebeliune, avea misiunea de a apara Primaria Capitalei, impreuna cu alti 14 legionari inarmati. Imediat dupa miezul noptii de 21 spre 22 ianuarie, colegul sau, un anume Balanescu, vine la Primarie cu un taxi si ii raporteaza ca in cartierul Dudesti se petrec scene groaznice de devastare si crime impotriva evreilor, ca politia cartierului a disparut, ca intregul cartier este inconjurat de trupe militare, dar ca acestea, desi martore ale violentelor, nu intervin. Lui Balanescu ii era teama "ca intreaga vina va cadea asupra Legiunii'. Stefan Logigan ia o grupa de legionari inarmati si se deplaseaza cu doua masini la fata locului. Aceasta este ceea ce a vazut si facut: "Scena care se petrecea in cartierul Dudesti era zguduitoare. Sute de femei, copii si barbati, evrei si neevrei, fusesera scoase in acea noapte din locuinte si aduse in strada. Acolo, oamenii erau paziti de trei sau patru indivizi in uniforme verzi legionare, intre timp, nenumarati indivizi, majoritatea beti, jefuiau casele si gospodariile evreilor si neevreilor. Obiectele jefuite erau transportate cu carucioare de mina, camioane si carute. Era o larma de nedescris, un tipat si un plinset. Citiva evrei, care incercasera sa se opuna, fusesera doboriti cu bastoane de cauciuc si revolvere si fusesera lasati sa zaca pe caldarim. Femei si copii tipau, dar nimeni nu-i putea ajuta. Oamenii mei erau toti in uniforma legionara: scurta de piele neagra, cizme inalte, negre, camasa verde si caciula de blana neagra. Pentru a ma putea face auzit, le-am ordonat mai intii sa traga o salva in aer. Apoi am inaintat cu un megafon - ca la meciurile de fotbal - pentru a opri jaful. Am intrebat cu voce tare cine sunt acei legionari si din al cui ordin pornisera aceasta nemernica actiune. Cei mai multi dintre acele camasi verzi s-au risipit imediat. Am reusit sa prindem doar doi, in stare de ebrietate, si pe unul dintre jefuitori si le-am pus catusele. A doua zi am fost nevoit sa le dau drumul'472. Marturia, dominata de acuratete si simplitate, vine sa confirme tezele recente asupra aspectelor nebuloase ale acestei rebeliuni. Verificind dupa inca o zi apartenenta celor arestati, in conditiile in care, asa cum am aratat mai sus, participase in septembrie 1940 la refacerea listelor organizatiei legionare Bucuresti, Stefan Logigan constata ca respectivii erau muncitori, dar ca nu figurau in nici o evidenta. Niciunul nu a putut sau nu a vrut sa spuna de unde are camasa verde. Reamintesc: toata zona centrala a Capitalei, locuita de evrei bogati si strabatuta trei nopti la rind, in voie, de detasamente legionare inarmate, rarnine neatinsa, cum observa si Brunea-Fox. Sunt devastate cartierele marginase si sarace, obiect tipic al tuturor actiunilor diversioniste instigate si conduse de G.P.U., dupa cum arata toate istoriile acestei organizatii, pentru a asigura caracterul de clasa al agresiunii si pentru a mobiliza apoi masele nevoiase la razbunare. Nichifor Crainic ne furnizeaza o informatie interesanta pe aceasta tema: "Dupa rebeliune, m-a vizitat un personaj german, care venea de la Roma si s-a recomandat consul general. Venise sa-mi comunice ca rebeliunea a fost instigata si subventionata de Soviete prin lucratorii comunisti incadrati in Legiune. El mi-a dat amanuntele urmatoare: Sovietele, prin luarea Basarabiei si a Bucovinei nordice, au pus mina pe doua miliarde de lei, pe care le-au negociat fara succes pe piata Berlinului si a Romei. Aceasta suma ar fi fost pusa la bataie pentru a stimula tulburarea din ianuarie'. Un document din arhiva SSI, scos la lumina de istoricul Cristian Troncota, arata ca "in ziua de 12 ianuarie a.c., la Cernauti, functionarii sovietici raspundeau celor ce voiau sa vie in Romania sa nu mai insiste, caci in curind vor putea trece fara autorizatie, deoarece intre 20-25 ianuarie va izbucni o revolutie in tara romaneasca, iar URSS va ocupa o mare parte din teritoriul romanesc. De altfel, insisi militarii sovietici raspindeau stirea ca URSS va ocupa Romania, motiv pentru care tineau atitea trupe in Bucovina'474. Ca argument suplimentar aducem faptul ca uniforma legionara (camasa verde, diagonala, suman etc.) se putea cumpara liber de la magazinele de pe Lipscani, ca orice produs de confectii textile, unele magazine care vindeau uniforme legionare avind chiar proprietari evrei.

Mihail Sebastian, scriitor roman de origina evreiasca, implicat in activitatea ilegala a Partidului Comunist din Romania, a fost surprins de rebeliune in centrul Capitalei, in seara de 22 ianuarie, el a consemnat in jurnalul sau: "Se trage mereu. Se aud pusti, mitraliere si uneori lovituri de tun. Dimineata, zgomotele erau departate, pareau ca vin de la marginea orasului. Pe urma s-au apropiat de centru. Pe la l, cind am coborit eu, autobuzele nu mai mergeau. Am avut citeva momente de ezitare: sa ma duc, sau nu, s_re Antim? Dincolo de bulevardul Elisabeta circulatia nu mai era posibila. M-am intors deci la mine, hotarit sa nu mai ies. Am mai apucat sa dau un telefon acasa si sa spun ca nu vin - pe urma au amutit toate telefoanele. Strada totusi era inca vioaie, aproape normala'475, in dupa-amiaza de 22 ianuarie, schimburile de focuri au renascut intr-un oras cu strazile pustii si magazinele inchise cu obloane. "Totul a durat o ora - avea sa noteze mai departe cunoscutul dramaturg. Pe urma manifestantii s-au departat crntind - fara sa-mi pot da seama daca spre Ateneu, respinsi, sau spre Finante, trecind peste cordon', in zilele urmatoare, Sebastian va afla si detaliile devastarilor si crimelor din cartierele evreiesti. Astazi suntem mai bine informati asupra asasinatelor metodice de evrei, si anume cazurile particulare ale rebeliunii - Padurea Baneasa si Abator. Asasinatele din Padurea Baneasa au fost facute de fostul sef al Politiei legionare, acelasi Ion Boian (Moisescu), la instigarea atasatului de Politie german Geissler, care 1-a si inarmat si ajutat sa savirseasca acele crime476. Este interesant ca acest Boian a fost trecut clandestin in Bulgaria de catre SS, s-a refugiat in Germania, de unde a venit din nou in tara, in conditii neelucidate, in anul 1942 sau 1943, a fost arestat imediat si inchis. Este eliberat de Lucretiu Patrascanu la 23 august 1944, iar "in 1952 sau 1953 s-a infiltrat in armata partizanilor din Muntii Fagarasului condusi de ing. Ion Gavrila si impuscat ca agent al Securitatii de Stat'477. Crimele de la Abator au fost facute in alta parte, citeva cadavre au fost aduse intentionat acolo, agatate in cirligele pentru carne si li s-a atirnat o pancarda pe care fusese scris in batjocura "carne caser'. Este important de subliniat ca la aceasta scena au ajuns primii fotoreporterii publicatiilor germane acreditate la Bucuresti sub conducerea spioanei Edith von Koller, inainte ca autoritatile sa afle de caz. Cind fotografiile de la Abator au inceput sa circule prin lume, fiind preluate pentru prima oara in mod neasteptat din presa nazista de catre presa americana si britanica, Mihai Antonescu a ordonat o ancheta care a stabilit - asa cum am mai aratat in acest volum - ca acest grup germano-maghiar avea misunea de a compromite Romania, ca stat asasin de evrei. Cercetarile Procuraturii au demonstrat ca a fost vorba de o inscenare.

in timpul rebeliunii, conform declaratiilor lui Ion Antonescu, s-a petrecut si un fapt straniu, care ramine si astazi foarte delicat de abordat, deoarece il priveste pe regele Mihai I. Aghiotantul regal, It.col. Tomescu, simpatizant legionar, s-a deplasat la Sinaia impreuna cu doi legionari si 1-au rugat pe rege sa vina fri Bucuresti pentru a prelua Puterea. Nici regele, nici regina-mama nu 1-au informat pe Antonescu asupra acestui demers. In mod surprinzator, cu toate ca literatura regalista vorbeste de o "rapire', suveranul abia "coborit in rihdurile Legiunii' la Iasi a hotarit sa vina la Bucuresti. Informat prin intermediul servicilor speciale, Antonescu suna la Sinaia si ii cere regelui Mihai sa nu faca greseala de a se amesteca. Trebuie sa fie totusi ceva adevarat cu "rapirea', altfel nu se poate explica de ce regele Mihai I, chiar si dupa acest avertisment, pleaca spre Bucuresti impreuna cu cei trei legionari, in timpul anchetei din 1946, Ion Antonescu a parut foarte afectat de acest incident, il vom reda, subliniind insa cuvintele si pasajele care dau nuanta evenimentului:

"(Antonescu): Si atunci a ramas stabilit sa nu plece de la Sinaia; a trecut citva timp si cineva m-a informat ca regele a plecat spre Bucuresti, cu 2 legionari si cu Tomescu. Riosanu era linga mine; i-am spus imediat sa caute sa il opresca pe rege. A reusit sa-1 prinda la Cimpina, la podul peste apa. I-a comunicat: «D-l general va roaga sa va inapoiati la Sinaia, altfel riscati sa pierdeti Tronul». RegeJe s-a inapoiat.

(Anchetator A. Bunaciu): Ceilalti doi legionari ce au facut,

(Antonescu): Nu stiu ce s-a petrecut. I-am spus, categoric, M.S. Regina ca daca nu era gasit, nu puteam sa-1 scot din mina legionarilor si ca, in viitor, sa rezolve cu mai multa seriozitate problemele de natura politica.

(Bunaciu): Care a fost raspunsul ei'?

(Antonescu): Mi se pare ca mi-a spus ca altii au staruit si ca nu a cunoscut hotarirea regelui. Astfel a esuat si tentativa legionara de a pune pe rege pion in jocul lor ()'478.

Ramine fara raspuns cum a fost posibil sa se intoarca de la Cimpina, in timp ce era luat cu forta, rapit de legionari!

in noaptea de 22 spre 23 ianuarie, Ion Antonescu se retrage din cabinetul sau si se culca pentru a-si reface conditia fizica si psihica. La 3 dimineata se trezeste si, bine odihnit, intocmeste planul de contraatac, pe care il da generalului Sanatescu sa-1 execute, in acel moment, Mihai Antonescu il informeaza telefonic pe Neubacher, atasatul economic al Germaniei, de iminenta atacului, in jurul orei 4.00, Neubacher se duce la sediul conspirativ in care se afla Horia Sima si il convinge ca nu are nici o sansa. "Neubacher a dictat ordinul de evacuare a baricadelor, pe care Sima 1-a semnat'479. Dupa inca o ora, in jurul orei 5.00, Ion Antonescu da ordinul de atac, ceea ce, dupa versiunea germana, i-a facut pe legionarii lui Sima sa creada ca intelegerea a picat. Luptele cele mai inversunate se duc in aceasta dimineata, cu avantaj tactic de partea Armatei in toate privintele, cuiburile legionare fiind obosite, derutate si cu munitia imputinata. Informat ca Ion Antonescu este pornit sa lichideze toata conducerea Legiunii si sa distruga organizatia, functionarii nazisti ai Legatiei vor hotari transportarea lor urgenta in Germania, prin Bulgaria si Iugoslavia.

in dupa-amiaza de 23 ianuarie 1940, Ion Antonescu era stapin pe situatie si cistigase adeziunea populara, dornica oricind de liniste dupa o criza de proportii. Armata primea un prim semnal incurajator de revenire la imaginea sa pozitiva. Oamenii obisnuiti, mai ales evreii, erau fericiti ca scapasera dintr-un cosmar, care nu ameninta neaparat prin ceea ce se intimplase in strada, cit prin perspectiva foarte vie a instalarii unui regim de teroare fara alta doctrina decit teroarea. Deoarece replica a fost deja publicata, dar mai ales pentru savoarea sa, vom indrazni sa inlocuim concluzia noastra cu "teribila vorba spusa in gura mare, la o repetitie, de Natasa Alexandra, teribila mai ales pentru ca Marietta [Sadova, simpatizanta legionara, n.a.] era de fata: «Unde e Generalul, sa-i pup coaiele, sa-i sug puia, ca ne-a scapat de legionari». Maximum de entuziasm!'480