Romanitatea romanilor in viziunea Istoricilor

Romanitatea romanilor in viziunea Istoricilor

Romanitatea romanilor a retinut atentia cronicarilor, filologilor, etnografilor si altor oameni de stiinta, dar cei care s-au ocupat cel mai mult de aceasta tema au fost istoricii. Ei au staruit sa demonstreze continuitatea romana in Dacia dupa retragerea aureliana, originea latina a limbii romane, formarea constiintei de neam, a originii romane a romanilor. Romanitatea romanilor a determinat, de aceea, multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total gresite, unele urmarind alte scopuri decat cele stiintifice.

Ce trebuie sa intelegem prin romanitatea romanilor? In primul rand descendenta romana a romanilor din colonistii adusi de romani in Dacia Traiana si latinitatea limbii romane, ceea ce presupune continuitatea geto-dacilor dupa razboaiele daco-romane si dupa retragerea aureliana, in perioada migratiilor, unitatea de neam a romanilor din intreg teritoriul locuit de ei, pastrarea esentei romane in datini si obiceiuri. Dovezile acestei continuitati sunt de ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.

Romanitatea orientala este o realitatece nu poate fi pusa in discutie si ea se identifica cu poporul roman. Acesta apare documentar la cumpana dintre primul si cel de-al doilea mileniu al erei crestine sub numele de vlahi(volohi, blachi, valahi), termen care desemneaza un neslav, un popor de origine romanica. Numele de vlahi, valahi, dat de catre straini romanilor marcheaza sfarsitul etnogenezei poporului roman si exprima caracterul sau romanic. Romanii nu s-au numit niciodata pe ei decat romani, dupa numele cetatii mame, care a fost Roma, fapt confirmat si de imparatul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul(912-959). El denumeste populatia neslava din Balcani, in contextul asezarii slavilor, cu numele de romani, in opozitie cu bizantinii, care sunt denumiti romei.

Originea latina a limbii si a poporului roman, precum si prezenta neintrerupta a romanilor in teritoriile nord-dunarene, au fost pentru multe secole un fapt de constiinta istorica europeana, in conditiile aparitiei si dezvoltarii pericolului otoman.

Primii care s-au referit la originea romana a romanilor au fost cronicarii(bizantini, slavi, maghiari etc.). Sursele bizantine mentioneaza la nord de Dunare, intre secolele X -XIII, populatii sub numele de "daci" si « geti ». Aceste denumiri se refera la romani. Autorii bizantini au constiinta faptului ca locuitorii din tinuturile carpato-dunarene (romanii) sunt descendentii populatiilor omonime antice ce locuiau in aceleasi teritorii. Cronicarii maghiari, Anonymus si Simon de Keza, admit explicit prezenta «vlahilor » sau a « pastorilor si colonilor » romanilor in bazinul Dunarii, inainte de cucerirea lui Arpad sau chiar de cea a lui Attila.

In veacurile XV-XVI, umanisti ca Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Francesco della Valle, Johannes Leunclavius, Antonio  Bonfinius sunt preocupati sa explice existenta insulelor de romanitate din Europa rasariteana si sa cunoasca poporul roman care daduse mari luptatori antiotomani si pentru cauza crestinismului, ca Mircea cel Batran, Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul. La toti, ideea descendentii romanilor din « coloniilor romanilor », aduse de Traian la nord de Dunare, sta la baza teoriei umaniste asupra autohtoniei romanilor, asociata cu latinitatea limbii lor. Unul din argumentele de capetenie in sprijinul romanitatii si atohtoniei romanilor este numele de « romani » pe care romanii insisi si-l dau.

In secolele XVII-XVIII, ideea descendentei romanilor din « coloniile  romane » ale lui Traian a prins si mai mult contur, iar marturiile aspura originii romanilor sunt tot mai numeroase si atestate pe tot continentul european. In afirmarea autohtoniei romanilor in tinuturile carpato-dunarene un rol important l-au jucat carturarii sasi din Transilvania, aflati in contact direct cu romanii, care arata ca « atat cei de dincolo de Carpati, cat si cei din Transilvania, isi trag originea si numele, ba chiar si limba romana, din colonistii adusi de Traian »(David Hermann).

Unii din carturarii maghiari, inca de la sfarsitul veacului al XVI-lea, isi exprima neincrederea fata de teoria originii romane a romanilor si a autohtoniei lor, ca Istvan Szamoskoszy, dar nu lipsesc si cei ce sustin teoria descendentei romanilor din romani, ca Andrei Huszti, la mijlocul veacului al XVIII-lea.

In ceea ce priveste carturarii romani, ei exprima sustinut autohtonia si romanitatea romanilor. Primul este Nicolaus Olahus(1493-1568), personalitate de anvergura europeana, umanist, care considera ca romanii din Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania sunt descendentii colonistilor romani, ceea ce explica limba lor latina. Cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino si Dimitrie Cantemir exprima cu totii in scrierile lor, bazate pe traditiile locale si scrierile umanistilor straini, autohtonia si romanitatea romanilor. Invatatul domn Dimitrie Cantemir in lucrarea sa cu titlu sugestiv « Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor », spune ca « Acestia dara () vestiti romani () sunt mosii, stramosii nostri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor () »

In secolul al XVIII-lea in conditiile luptei romanilor din Transilvania pentru afirmare nationala, este lansata si dezvoltata teoria imigrationista, ce contesta autohtonia si romanitatea romanilor. Replica romaneasca a venit din partea reprezentantilor Scolii Ardelene: Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai, Ion Budai-Deleanu. Acestia, cu argumente preluate din cronicile maghiare, de la carturarii romani si eruditii europeni, studiate in bibliotecile din Viena si Roma, au respins ca fiind nefondata teoria imigrationista si au afirmat cu tarie originea romana pura a romanilor( o exagerare menita sa arate nobletea romanilor) si continuitatea neintrerupta a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii. Pe plan european, teoria imigrationista nu a gasit ecou in lumea stiintifica, ea urmarind clare scopuri politice.

Dupa ce, in anul 1867, s-a realizat dualismul austro-ungar, care ingloba Transilvania, Banatul si Bucovina in monarhia bicefala, teoria imigrationista a fost reluata de catre Robert Roesler, in lucrarea "Studii romanesti. Cercetari cu privire la istoria veche a Romaniei", tiparita la Leipzig in 1871. Roesler incearca sa fundamenteze "stiintific" ideea ca romanii s-au format ca popor la sud de Dunare, de unde, in secolul XIII-lea, au migrat la nordul acesteia, in teritorii care fusesera deja ocupate de unguri si sasi. El se foloseste de progresele inregistrate de cercetarea filologica, are abilitatea de a inlantui adevarul cu falsul intr-un ansamblu coerent, insotit de un aparat stiintific menit sa convinga pe unii contemporani de renume sa sustina aceasta teorie. George Baritiu observa disputa pe aceasta tema  "nu a fost atat dorinta sincera de a descoperi adevarul, cat mai vartos tendinte curat politice()"

Primul istoric roman care ia atitudine fata de noua versiune a teoriei imigrationiste, dar si fata de exagerarile latiniste este Bogdan Petriceicu Hasdeu. Acesta sustine in lucrarile sale supravietuirea elementului autohton geto-dac in urma cucerii Daciei, continuitatea daco- romanilor si apoi a romanilor in tot cursul Evului Mediu la nord de Dunare. Este urmat de A. D. Xenopol, care a dat cea mai sistematica si viguroasa replica imigrationistilor bazandu-se pe argumente solide. Acelasi lucru l-a facut si filologul Philippide, care deomnstreaza caracterul latin al limbii romane. Romanitatea romanilor a fost sustinuta si de D. Onciul, D. Photino, Mihail Kogalniceanu, care admit ca vatra de formare a poporului roman si teritoriul de la sud de Dunare.

Mai tarziu, o noua pleiada de istorici romani de mare anvergura au sustinut autohtonia romanilor si romanitatea lor. Printre ei se numara Nicolae Iorga. Evidentiaza aceste adevaruri in baza unei documentatii impresionante de izvoare scrise in contextul larg al istoriei europene. Lui i se alatura Vasile Parvan, cu numeroase argumente arheologice ce pun in evidenta ideea latinitatii poprului roman. Un raspuns bine argumentat cu privire la continuitatea si romanitatea romanilor l-a dat istoricul Gheorghe Bratianu in lucrarea « O enigma si un miracol : poporul roman »(1937) in care demonstreaza fara drept de apel, in context european, ca romanitatea si continuitatea romanilor sunt procese reale si nu miracole. Acestor mari savanti li s-au alaturat si alti istorici si filologi romani de renume, ca Aurelian Sacerdoteanu, Constantin C. Giurescu, David Prodan, Constantin Daicoviciu, Sextil Puscariu, N. Dragan, Emil Petrovici. Ei demonstreaza, in baza unui imens material arheologic si istoric, romanitatea romanilor si continuitatea lor intr-un spatiu ce corespunde vechiului spatiu traco-geto-dac. Realitatea istorica este existenta poporului roman, continuator al romanitatii orientale si fauritorul unei civilizatii de factura romana, parte componenta a civilizatiei europene. Romanii au avut constiinta originii comune, a unitatii de neam, a vechimii si originii latine in tot cursul secolelor trecute, ceea ce a stat la baza formarii constiintei nationale si fauririi statului roman modern

Viziuni despre modernizare in Europa

a.    Curente politice si politici culturale

Secolul al XIX-lea in Europa poate fi considerat un secol al revolutiilor. Fie ca au fost revolutii sociale sau nationale, industriale sau culturale ele au ca rezultat modernizarea statelor europene. In acelasi timp, secolul al XIX-lea a fost secolul in care s-au cristalizat noi ideologii cu o contributie marcanta la schimbarile majore pe care le cunoaste Europa in secolul al XIX-lea, cu prelungire si in secolul urmator.

Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost conservatorismului, liberalismului, socialismul, iar cele ale secolului al XX-lea fascismul si comunismul. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat influente in plan cultural, dar si invers :actul cultural a reprezentat o sursa de inspiratie pentru unele ideologii.

Liberalismul. Este doctrina politica si economica care proclama principiu libertatii politice si economice a indivizilor si se opune colectivismului, socialismului, etatismului si in general tutror ideilor politice care pun interesele societatii, ale statului sau natiunii inaintea celor individuale.

Liberalismul "clasic" a aparut in Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent filosofic ce pleca de la ideea ca fiecare fiinta umana are, prin nastere, drepturi naturale precum: dreptul la viata, la libertate si propietate. A fost fundamentat teoretic de ganditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza si John Locke si de iluministii francezi, iar ca ideologie politica, de englezul John Mill si fiul acestuia John Stuart Mill.

Liberalismul economic este componenta cea mai importanta a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse de creatorii englezi ai economiei politice moderne, in primul rand de Adam Smith si de fiziocratii fracezi.

Adam Smith publica in 1776 cartea « Bogatia natiunilor » considerata a fi la originea economiei politice ca stiinta. El considera ca bogatia unui popor consta in marfurile create atat in industrie cat si in agricultura. Pentru a asigura cresterea acestei bogatii trebuie asigurate diviziunea muncii si libertatea concurentei. Dupa Adam Smith statul nu trebuie sa intervina in economie, deoarece oamenii actioneaza liber in cautarea propriului interes.

Fiziocratii sunt promotorii unui suflu nou, lansand lozinca "laisser faire, laisser passer"(lasati sa se faca, lasati sa treaca) care a devenit deviza liberalismului de mai tarziu. Bogatia unei natiuni nu consta numai in bani sau metalele pretioase pe care le detin, ci si in produsele utile care pot satisface diferitele trebuinte.

Pornind de la aceste idei din secolul al XIX-lea se afirma ideologia liberala, considerand ca economia se dezvolta atunci cand este asigurata libertatea individuala, care impune concurenta si reglementeaza raporturile economice pe baza legii « cererii si ofertei ». este totodata respinsa orice interventie a statului in economie. In conceptia liberalilor statul trebuie sa asigure ordinea publica si sa realizeze protectia intreprinzatorilor, sa respecte libertatile individuale si sa aplice aceiasi lege pentru toti.

In Romania liberalismul a avut pronuntate trasaturi nationale. Liberalii romani au adoptat principiul protectionismului, sustinand politica "prin noi insine" care sa duca la dezvoltarea societatii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea capitalului strain, insa considerau ca acesta trebuie sa fie subordonat intereselor tarii. Liberalii romani au constituit in 1875 Partidul National Liberal, participand la guvernarea tarii, in alternanta cu Partidul Conservator, pana la primul razboi mondial.

Liberalismul a fost unul dintre cele mai reprezentative curente social politice ale secolului al XIX-lea. Aplicarea modelului liberal a asigurat dezvoltarea si modernizarea societatii prin sustinerea liberei initiative si larga participare a cetatenilor la viata publica.

Conservatorismul. In ultimele doua secole termenul de conservatorism a fost folosit mai mult in sensul de opozitie fata de progres. Conservatorismul nu trebuie confundat cu traditionalismul care se opune la ce este nou fata de schimbare si reforma. Ideologia conservatoare a aparut ca reactie la schimbarile provocate de revolutia franceza, dar si fata de liberalism pe care il considera a fi o conceptie revolutionara. Esenta acestei ideologii se afla in dictonul contelui Falkland care spunea: "atunci cand nu este necesar sa schimbi ceva, este necesar sa nu schimbi nimic".

Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost englezul Edmund Burke. In lucrarea sa "Reflectii pe marginea revolutiei din Franta" arata ca a distruge o veche ordine sociala pentru a o inlocui cu alta duce la o inutila varsare de sange si la despotism. Numai statul poate garanta libertatea oamenilor. In afara statului nu poate exista nici libertate si nici drepturi. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate. Oamenii sunt prin natura lor intima inegali. Nu se opun reformelor, dar doresc sa amelioreze o situatie si sa nu o schimbe, fiind preocupati de continuitate cu trecutul, sustinand respectarea ordinii traditionale, in care fiecare om sa-si accepte pozitia mostenita in ierarhia sociala. Monarhia si aristocratia trebuie pastrate, iar biserica sa-si mentina autoritatea spirituala.

Conservatorismul romanesc se aseamana cu cel european. A aparut ca o reactie la liberalism si a militat pentru dezvoltarea organica a societatii prin pastrarea traditiilor. Crearea institutiilor moderne trebuie sa se faca, in conceptia lor, in masura in care societatea insasi le simtea nevoia. Promova politica "pasilor marunti". Ceea ce inseamna un ritm mai lent dar temeinic de infaptuire a progresului.

Socialismul. Ideologia socialista este un produs al lumii moderne si in special al dezvoltarii capitalismului industrial in secolul al XIX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei in ascensiune. Socialistii preconizau o forma de organizare sociala, in care interesul societatii primeaza in fata interesului individual sau al unui grup restrans.

Primele manifestari ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic deoarece solutiile propuse se bazau pe existenta egalitatii depline intre membrii societatii. Cei mai de seama reprezentanti ai socialismului utopic din secolul al XIX-lea au fost englezul Robert Owen si francezii Charles Fourier si Saint Simon.

Ideologia socialista propriu-zisa, asa numitul   "socialism stiintific", a fost fundamentata de germanii Karl Marx si Friedrick Engels. Acestia publica in 1848 lucrarea "Manifestul Partidului Cmunist" care devine baza teoretica a ideologiei socialiste. Marx sustinea ca societatea capitalista este impartita in clase sociale antagonice datorita modului inechitabil de repartitie a mijloacelor de productie si a bunurilor. Socialismul marxist este o teorie bazata pe conceptia materialismului istoric care sustine ideea ca "lupta de clasa" este motorul istoriei. Clasa muncitoare este cea oprimata si munca ei exploatata de burghezie. De aceea "proletariatul" era clasa revolutionara care va inlocui capitalsmul cu o noua societate, cea socialista in care se va institui  propietatea comuna, va avea loc o repartitie echilibrata a bunurilor, iar membrii societatii se vor bucura de egalitate deplina.

Ideologia socialista a cunoscut insa forme diverse de interpretare, detarminand ample confruntari ideologice in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Socialistii anarhisti criticau mult mai radical societatea capitalista si toate formele de guvernare, inclusiv statul si partidele politice. Ei sperau ca o greva generala spontana va provoca prabusirea acestuia. Folosesc atentatul ca instrument politic de destabilizare a societatii. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea castiga tot mai multi adepti de cucerire a puterii

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea ideile socialiste au patruns si in Romania. Principalul teoretician al socialismului a fost Constantin Dobrogeanu Gherea, care a publicat in 1886 manifestul «Ce vor socialistii romani ?». ideile cuprinse in acest manifest au stat la baza programului Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din Romania, infiintat in 1893.

Politici culturale. Fiecare din ideologiile mentionate au promovat curente de gandire si politici proprii. Invatamantul este domeniul a carui modernizare au promovat-o, cu unitati de masura diferite, toate curentele politice si toate statele europene. Democretizarea si industrializarea au fost strans asociate de instructia scolara. Individul societatii moderne nu se putea afirma decat printr-o pregatire adecvata, realizata sistematic. Cel mai bine au inteles acest lucru guvernarile liberale care au sustinut consecvent modernizarea si dezvoltarea sistemului de invatamant.

Actiunea de modernizare a invatamantului porneste din Europa Occidentala aflata in plina revolutie industriala. A fost elaborata o legislatie scolara corespunzatoare. In Franta, cu toate schimbarile politice ce au avut loc, invatamantul a fost o preocupare constanta. Prin "legea Guizot" din 1833 s-a impus fiecarei comune obligatia de a intretine o scoala elementara.

In celelalte tari europene atentia guvernelor a fost canalizata in primul rand asupra invatamantului primar, menit sa asigure baza instruita a natiunii. In Belgia legislatia scolara a determinat o vie disputa intre catolici, care doreau mentinerea controlului bisericii asupra invatamantului si liberali care au introdus invatamantul public, laic si partial gratuit. Diferitele tipuri de scoli au realizat difuziunea culturii in functie de cerintele fiecarui nivel social. Sporirea numarului cititorilor, alaturi de inmultirea mijloacelor tehnice au asigurat extinderea activitatii editoriale, a publicatiilor periodice.

Secol al complexitatii si dezvoltarii accelerate, secolul al XIX-lea este caracterizat printr-o exprimare artistica de o mare varietate. Marii creatori au demonstrat ca in arta singura valoare care se impune timpului este cea individuala.

b.    State nationale si identitate europeana

Secolul al XIX-lea a fost denumit "secolul nationalitatilor" deoarece in acest secol a avut loc o puternica afirmare a ideologiilor nationale si a actiunilor in vederea punerii lor in practica

In prima jumatate a secolului al XIX-lea se afirma cu precadere nationalismul romantic, reprezentat de ganditori si oameni politici precum Jules Michelet, Giusseppe Mazzini, Nicolae Balcescu. Ei porneau de la ideea ca nu poate construi nimic durabil decat pornindu-se de la istorie. Lupta pentru eliberare si unitate nationala a popoarelor aflate sub dominatia unor state de alta nationalitate si religie este legitimata prin intrebuintarea unei limbi comune si apartenenta la aceiasi religie. Asociat cu ideea liberala, nationalismul romantic considera statul national ca fiind ideal pentru dezvoltarea societatii moderne

Miscari nationale in prima jumatate a secolului al XIX-lea. In zona Balcanilor se dezvolta dupa 1815 primele miscari nationale, care pun in cauza Actul final al Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor formeaza un veritabil mozaic etnic dar intre provinciile din zona respectiva exista o anumita unitate data de religia ortodoxa.

In 1821 grecii incep lupta de eliberare nationala prin rascoala antiotomana condusa de Alexandru Ipsilanti si sprijinita de Rusia. In ianuarie 1822 Grecia isi proclama independenta la care turcii raspund cu masacrarea a 22000 de greci din insula Chios. Masacrul de la Chios determina interventa puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit sa recunoasca statul grec prin tratatul de la Adrianopol din 1829. la 3 februarie 1830 ia nastere statul national grec. Miscarea nationala s-a extins in perioada urmatoare. Apar tot mai multe societati secrete: "carbonarii"in Italia, "communeros" in Spania, "Burchenschaften" in statele germane, "Fratia" in Tara Romaneasca, care vor impulsona miscarea liberala si nationalista.

In 1830 in Belgia izbucneste o revolutie burgheza si nationala impotriva hotararii marilor puteri din 1815, de unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat independenta Belgiei la 4 octombrie 1830, independenta recunoscuta de Olanda in 1839

Aspriratiile nationale au avut un rol deosebit in Imperiul Habsburgic in timpul revolutiilor de la 1848. ele au determinat fie o miscare de desprindere a natiunilor dintr-un imperiu formandu-se state nationale- cazul Imperiului Habsburgic- fie una de reunire intr-un stat national a unor unitati statale separate (Germania), fie mixta, de deprindere de sub dominatia straina si de reunire (Italia, Romania).

Unificarea nationala. Dupa 1848 in centrul vietii politice si social-culturale a Principatelor Romane se afla ideea infaptuirii unitatii nationale. Situatia internationala dupa razboiul din Crimeea (1853-1856) devine favorabila indeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor Romane este luata in discutia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind o problema europeana. Marile puteri au hotarat aici consultarea romanilor cu privire la unire, prin intermediul unor Adunari ad-hoc. Acestea, convocate in vara anului 1857 la Bucuresti si Iasi, se pronunta in unanimitate pentru unirea Principatelor Romane intr-un singur stat sub numele de Romania. Ignorand propunerile adunarilor ad-hoc, Conventia de la Paris din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru unirea celor 2 Principate Romane. Trecand peste prevederile Conventiei si impunandu-si propria vointa romanii aleg, la 5 ianuarie 1859 in Moldova si la 24 ianuarie 1859 in Muntenia, Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea aceluiasi domnitor in ambele Principate a avut rolul hotarator in infaptuirea Unirii.

Unificarea Italiei s-a realizat in mai multe etape, prin mijloace diferite: razboiul, actiunea revolutionara si calea diplomatica. Initiativa actiunii de unificare a avut-o Piemontul al carui rege, Victor Emanuel al II-lea(1849-1878) se bucura de sprijinul nationalistilor italieni. Artizanul acesteia a fost insa Camillo Cavour, ajuns prim-ministru din 1852.

Prima etapa a fost razboiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei. Cavour a obtinut promisiunea de sprijin din partea Frantei. Armata franco-piemonteza ii invinge pe austrieci la Magenta si Solferino. Prin pacea incheiata, Piemontul elibereaza Lombardia, dar Venetia ramane austriecilor. Franta primea in schimb Nisa si Savoia.

A doua etapa este reprezentata de cele doua actiuni revolutionare: ducatele Parma, Modena, Romagna si Toscana care au rasturnat vechiul regim si s-au unit cu Piemontul, iar apoi s-a declansat o revolutie nationala in Sicilia care apartinea regatului Neapole. Sub conducerea lui Giusseppe Garibaldi 1000 de voluntari au eliberat Sicilia si apoi Neapole, care s-au unit cu Piemontul. Noul stat italian care reunea cea mai mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege pe Victor Emanuel al II-lea. Ramaneau in afara statutului razboiul dintre Prusia si Austria, Italia se aliaza cu Prusia si in urma victoriei asupra Austriei, Italia obtine Venetia. Unificarea Italiei se incheie in 1870 cand trupele franceze se retrag din Roma care este proclamata capitala statului italian.

Unificarea Germaniei a fost pregatita economic prin uniunea vamala(Zollverein) initiata de Prusia in 1828, la care au aderat cea mai mare parte a statelor germane. Austria dorea ca unificarea statelor germane sa se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria si Prusia a dominat procesul de unificare a Germaniei. Unificare, sustinuta de cancelarul Bismark, s-a realizat in urma a trei razboaie initiate de Prusia.

Primul, in 1864, impotriva Danemarcei, pentru ducatele germane Schlleswig si Hollstein. Prusia, aliata cu Austria, declara razboi Danemarcei, pe care o inving. Danemarca cedeaza ducatele care sunt impartite intre Prusia si Austria.

In 1866 izbucneste conflictul intre Prusia si Austria din care victorioasa iese Prusia, in batalia de la Sadowa. Prin tratatul de la Praga, din august 1866, Austria este exclusa din Confederatia Germana. Prusia pune bazele Confederatiei Germane de Nord. Din Confederatie nu fac parte statele din sud, care erau sustinute de Franta.

Unificarea Germaniei se incheie in urma razboiului Prusiei cu Franta, din 1870-1871. Armata franceza sufera o umilitoare infrangere si capituleaza la Sedan. Statele germane din sud intra in Confederatie. Acest moment marcheaza practic incheierea procesului de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei Wilhelm I s-a proclamat imparat al Germaniei in Sala Oglinzilor din Versailles. Germania anexa doua provincii franceze: Alsacia si Lorena.

Dupa 1871 ideea nationala si-a schimbat in parte esenta. In anumite state (Franta, Germania) ideea nationala a fost exacerbate ajungandu-se uneori pana la sovinism si xenofobie. La alte popoare, indeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor nationala sau desavarsirea unitatii nationale(polonezi, romani, cehi si slovaci, slavii sudici), nationalismul isi pastreaza forma romantica liberala.

Mentinerea imperiilor multinationale la sfarsitul secolului XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea a facut ca problema nationala sa devina tot mai tensionata.

La inceputul secolului al XX-lea in centrul si sud estul Europei multe natiuni se aflau inca in granitele imperiilor multinationale: austro-ungar, rus, german si otoman. Altele, desi se constituisera in state nationale, nu-si desavarsisera unitatea nationala( romani, iuboslavi). In 1912 are loc primul razboi balcanic dintre Grecia, Serbia si Bulgaria pe de o parte si Imperiul Otoman pe de alta parte, pentru eliberarea de sub stapanirea otomana a tuturor teritoriilor balcanice. Neintelegerile privind impartirea acestora duc la izbucnirea, unui nou razboi, in 1913, intre Bulgaria si fostele aliate Grecia si Serbia, in care se va implica si Romania. Pacea de la Bucuresti din 1913 punea capat conflictului printr-o noua impartire a teritoriilor eliberate. Se constituia si statul national albanez.

Primul razboi mondial a reprezentat ultimul act in procesul de formare a statelor nationale din Europa. De la un continent dominat de imperii multinationale s-a ajuns la unul in care, in linii generale, a invins principiul autodeterminarii nationale.

Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost unul din cele 14 puncte ale programului propus de presedintele american W. Wilson la Conferinta de Pace de la Paris(1919-1920). Aplicarea acestui principiu a permis constituirea a noi state nationale in urma dezmembrarii Imperiiului Austro-Ungar si Rus. Se formeaza astfel Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda. Slavii sudici din fosta monarhie austro-ungara s-au unit cu Serbia in regatul Sarbo-Croato-Sloven, care din 1929 a luat denumirea de Iugoslavia. Romania si-a desavarsit unitatea nationala prin unirea Transilvaniei, Bucovinei si Basarabiei cu Vechiul Regat.

Dupa primul razboi mondial nationalismul a luat forma radicala a ultra-nationalismului care a stat la baza ideologiilor fasciste. S-au instaurat regimuri totalitare in mai multe tari europene, unele dintre ele promovand o politica revizionista, care a condus la declansarea unui razboi mondial.

Ascensiunea totalitarismului si amenintarea declansarii unui nou razboi determina aparitia unor initiative privind adancirea colaborarii intre state, asigurarea securitatii colective si eliminarea divizarii Europei. Treptat ideea de realizarea unei Europe unite, bazata pe integritatea politico-economica a statelor, a inceput sa prinda contur ajungandu-se la crearea unei miscari paneuropene si la diverse initiative diplomatice. De remarcat este initiativa lui Aristide Briand, ministrul francez de externe, care la 7 septembrie 1929 propune Adunarii Generale a Societatii Natiunilor sa creeze o legatura federala a statelor europene, dar fara se aduca atingerea suveranitatii acestor state. Spre sfarsitul celui de al doilea razboi mondial pare ca pentru Europa se deschidea epoca realizarilor efective. In tarile ocupate numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat in favoarea unei viitoare unitati europene: in Franta miscarea "Lupta", in Italia grupul numit "Partidul de actiune".

Dupa razboi, la 19 septembrie 1946, fostul premier englez Winston Churchil, cu prilejul unei conferinte la Universitatea din Zurich, propune constituirea unor state unite ale Europei. In acelasi an presedintele Frantei, Charles de Gaulle, lanseaza ideea Casei Comune a Europei de la Atlantic la Urali. In anul 1950 tarile din vestul Europei au actionat pentru infaptuirea unitatii europene.