Romanitatea romanilor in viziunea istoricilor

ROMANITATEA ROMANILOR IN VIZIUNEA ISTORICILOR

A. ETNOGENEZA ROMANEASCA

1. Geto-dacii si lumea romana in secolele I i.Hr. - II d.Hr. Geto-dacii au intrat in contact cu lumea romana inca dinainte de instaurarea stapanirii imperiale in zona dunareana (faza preliminara a romanizarii geto-dacilor). Amenintarea romana directa a inceput sa se manifeste din timpul regelui Burebista, intemeietorul statului dac (82-44 i.Hr.). Romanii urmareau sa-si impuna controlul asupra coloniilor grecesti vest-pontice, sa aiba acces la resursele zonei nord-dunarene (aur, argint, grane) si sa beneficieze de pozitia strategica avantajoasa. Legaturile daco-romane s-au intensificat in secolele I i.Hr. - I d.Hr., dar, dupa instaurarea stapanirii imperiale pe teritoriul locuit de geto-daci, s-a trecut la o noua etapa, mani­festata printr-o romanizare intensa. Geto-dacii din Dobrogea de astazi au intrat sub stapanirea romana din anul 46 d.Hr., facand parte din provincia Moesia. La sfarsitul secolului I d.Hr., regele dac Decebal (87-106 d.Hr.) a refacut unitatea statului dac si s-a confruntat cu armatele trimise de im­paratul Domitian, in anii 87 si 88 d.Hr. Prin pacea din anul 89 d.Hr., Dacia devenea regat clientelar Romei. Situatia s-a schimbat dupa ce, la Roma, imparat a devenit Traian, statul dac fiind considerat o amenintare la adresa securitatii Imperiului Roman. Razboaiele daco-romane, desfasurate in anii 101-102 si 105-106 d.Hr. si incheiate cu victoria romanilor, au dus la transformarea unei parti a Daciei (106 d.Hr.) in provincie romana.

2. Romanizarea geto-dacilor. In Dacia romana si in Dobrogea, procesul romanizarii s-a desfasurat in conditiile actiunii mai multor factori: armata si administratia romana, veteranii, colonistii latinofoni, adusi din toata lumea romana, viata economica (spatiul dacic era integrat economiei im­periului), urbanizarea (orasele au fost adevarate focare ale romanizarii), dreptul roman, viata culturala si viata religioasa. Atunci cand imparatul Aurelian a decis, din ratiuni strategice, retragerea armatei si administratiei din provincia imperiala Dacia, in anul 271 d.Hr., majoritatea populatiei a continuat sa traiasca la nord de Dunare. In urma procesului de romanizare, s-a format populatia daco-romana. Dupa abandonarea provinciei Dacia de catre romani, procesul de romanizare a continuat. Astfel si dacii liberi, care nu facusera parte din provincia Dacia, intrand in contact cu daco-romanii, s-au romanizat. Totodata, legaturile cu Imperiul Roman s-au mentinut. Crestinismul a avut, la randul sau, o contributie importanta in procesul de romanizare a autohtonilor, noua credinta fiind raspandita in limba latina de misionarii veniti din imperiu.

3. Etnogeneza romaneasca. Continuitatea de locuire pe teritoriul ro­manesc. Chiar daca, in primul mileniu crestin, in zona nord-dunareana s-au perindat numeroase populatii migratoare (huni, vizigoti, gepizi, avari, slavi, bulgari etc.), continuitatea daco-romanilor este atestata de numeroa­sele descoperiri arheologice, dar si de o serie de marturii scrise. In perioada secolelor al IV-VIII d.Hr., limba latina vulgara, vor­bita de daco-romani, s-a transformat, mai intai, intr-o limba protoromana. Procesul etnogenezei romanesti s-a desfasurat, in prin­cipal, la nord de Dunare, dar si la sud de fluviu, incheindu-se spre sfarsitul secolului al VIII-lea. Limba romana este o limba neolatina, cu urmatoarea structura: substratul daco-moesic (traco-getic) 10%, stratul latin 60% si adstratul slav meridional 20% (definitivat in secolul X).

B. ISTORICII DESPRE ROMANITATEA ROMANILOR

1. Romanii in sursele medievale timpurii. Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei crestine, care ii mentioneaza pe romani, sunt re­lativ putine, dar sunt suplinite de numeroase descoperiri arheologice. Dintre acestea se remarca cele datand din perioada secolelor VII-XI, diverse vase, unelte, podoabe, arme si alte obiecte apartinand comunita­tilor autohtone fiind descoperite in asezari precum Brateiu (judetul Sibiu), Poian (judetul Covasna), Alba Iulia. Acestea dovedesc continuitatea de locuire a romanilor pe teritoriul pe care ei s-au format. Incepand din secolul al VII-lea, autohtonii incep sa fie mentionati in izvoarele documentare ale vremii ca un popor romanic distinct constituit. Printre acestea s-au numarat tratatul militar Strategikon, scris de imparatul bizantin Mauricius in secolul VII, lucrarea Despre administrarea imperiului, a imparatului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (secolul X), corespondenta imparatului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-XI). Alti autori bizantini, armeni, arabi, germani au scris despre prezenta romanilor pe acest teritoriu. Ulterior, dovezile scrise despre romani au devenit din ce in ce mai numeroase, ei fiind numiti in documentele vremii vlahi, blachi, valahi.

2. Preocupari ale cronicarilor si invatatilor din secolele al XV - XVIII privind originea romanilor. Din secolul XV, o serie de scriitori umanisti din Europa, calatori straini sau cronicari romani, au manifestat un interes deosebit fata de trecutul poporului roman. Nicolaus Olahus sau Grigore Ureche, in secolul al XVI-lea, Miron Costin, un secol mai tarziu, au afirmat originea latina a romanilor si unitatea lor de neam. In secolul XVIII si la inceputul celui urmator, carturari precum Dimitrie Cantemir sau membrii Scolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai, Ioan Budai Deleanu), au pus in evidenta originea latina a limbii romane si continuitatea romanilor.

Pana in secolul al XVIII-lea, continuitatea populatiei romanice in tinuturile carpato-dunarene nu a fost pusa la indoiala, fiind conside­rata un fapt normal si logic. Insusi imparatul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), ii socotea pe romani "incontestabil, cei mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei". De asemenea, contele Teleki, presedinte al Cancelariei Aulice Transilvane, recunostea in 1791 ca "romanii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei", iar istoricul Huszti Andras afirma in acelasi an: "Nicio natiune nu are limba atat de apropiata de acea veche romana ca natiunea vala­hilor, ceea ce este un semn sigur si care nu poate insela ca ei sunt in Transilvania urmasii vechilor colonii romane".

Dar, pentru populatia majoritara a Transilvaniei, secolul al XVIII-lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate secole de-a randul de "natiunile privilegiate". De aceea, multi eruditi, mai ales germani, din secolul al XVIII-lea s-au con­vins ei insisi, si s-au straduit sa dovedeasca intregii lumi savante si politice a vremii, ca este cu neputinta ca romanii din Transilvania sa fie urmasii directi ai populatiei romane si romanizate din provincia Dacia. Unirea cu Roma da, in schimb, un nou imbold aspiratiei romanilor pentru drepturi egale cu celelalte natiuni si confesiuni crestine din tinuturile transcarpatice. Inceputa de episcopul Inocentiu Micu-Klein si continuata de grupul de intelectuali din Scoala Arde­leana - Gheorghe Sincai, Petru Maior, Samuil Micu, lon Budai-Deleanu -, lupta de emancipare a romanilor ardeleni are drept principala directie afirmarea legitimitatii revendicarilor populatiei romanesti din imperiu in calitatea sa de mostenitoare directa a Romei antice. Savantii din Scoala Ardeleana au dovedit latinitatea limbii romane si a poporului roman, ceea ce argumenta existenta sa neintrerupta ca populatie autohtona in Transilvania, ca si in celelalte tinuturi locuite de romani. Argumentele acestor revendicari au fost sintetizate intr-un lung memoriu, Supplex Libellus Valachorum, adresat in 1791 Curtii de la Viena. In Supplex se subliniaza ca romanii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmasi ai colo­nistilor lui Traian. Tot in aceasta perioada, reprezentantii Scolii Ardelene sustin ideea originii latine a romanilor, aparand insa si asa-numitele exagerari latiniste, care neaga complet rolul componentei dacice in formarea poporului roman, afirmand originea romana pura a romanilor.

3. Romanitatea romanilor in viziunea istoricilor din secolele XVIII - XX. La sfarsitul secolului XVIII si in secolul XIX au fost formulate o serie de teorii istoriografice referitoare la procesul etnogenezei romanesti, care porneau de la contestarea continui­tatii de locuire a populatiei autohtone la nordul Dunarii. Disputa in jurul continuitatii romanilor s-a desfasurat intr-o perioada in care romanii tran­silvaneni si-au intensificat lupta pentru obtinerea de drepturi nationale, atat in epoca stapanirii habsburgice, cat si in timpul regimului dualist austro-ungar (dupa 1867).

Teoria imigrationista, care ii prezenta pe romani ca fiind un popor for­mat la sud de Dunare, de unde ar fi imigrat la nord de fluviu abia prin secolul XIII, a fost sustinuta, spre sfarsitul secolului XVIII, de Fr.J. Sulzer si de I.C. Eder. Aceasta a fost combatuta de membrii Scolii Ardelene, care, in dorinta lor de a demonstra vechimea si continuitatea de locuire a romanilor, au pus accent pe caracterul exclusiv latin al romanilor. In secolul XIX, Robert Roesler a dezvoltat teoria imigrationista(Studii romanesti, Viena, 1871) care, din aceasta cauza, se mai numeste si teoria roesleriana. Folosind izvoare istorice latine tarzii si nesigure, el afirma, in lucrarea sa Studii romanesti, aparuta la Viena (1871) ca: dacii ar fi fost exterminati in razboaiele cu romanii; toponimia dacica ar fi disparut ca urmare a acestei exterminari; perioada de 165 de ani (foarte scurta la scara istorica), cat a durat administratia imperiala in Dacia, nu ar fi fost suficienta pentru romanizarea provinciei; imparatul Aurelian ar fi retras intreaga populatie romanizata din provincia Dacia la sud de Dunare, unde s-ar fi format limba romana si poporul roman; deoarece dacii ramasi in viata traiau izolati, la retragerea aureliana Dacia a ramas pustie; poporul roman si limba romana s-au for­mat in sudul Dunarii, in centrul sau vestul Peninsulei Balcanice, de unde au trecut in stanga fluviului; romanii ar fi un popor de pastori nomazi; nu exista stiri care sa ateste prezenta romanilor la nord de Dunare in "mileniul intunecat"; la venirea maghiarilor in Europa, Transilvania ar fi fost un tinut pustiu, pe care coroana ungara I-ar fi anexat si populat, instaland apoi si colonisti germani pentru a-i apara granitele. Abia dupa marea ciuma din secolul al XIV-lea, tinuturile de dincolo de Carpati, pustiite de molima, ar fi fost colonizate cu pastori vlahi de la sud de Carpati si de Dunare. In asa-zisa argumentare a faptului ca romanii s-ar fi format ca popor la sud de fluviu, Robert Roesler se refera la existenta unor elemente lexicale comune in limbile romana si albaneza, la lipsa elementelor germanice din limba romana, la asemanarea dintre dialectul daco-roman si macedo-roman. Varietatea izvoarelor istorice demonstreaza netemeinicia teoriei imigrationiste.

Teoriile roesleriene, criticate in mediile academice contemporane, au fost preluate nu numai de alte lucrari savante, ci si de manualele scolare din Ungaria secolelor XIX-XX. Teoria roesleriana a fost demontata cu dovezi arheologice si epi­grafice ale prezentei dacilor sub stapanirea romana si ale ramanerii populatiei daco-romane in fosta provincie, stiinta istorica romaneasca si straina aducand argumente si dovezi incontestabile privind latinitatea si continuitatea romanilor. Istoricii si lingvistii romani din secolul al XIX-lea (M. Kogalniceanu, A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare numar de dovezi referitoare atat la vechile populatii getice si dacice din spatiul carpato-danubian, cat si la continui­tatea populatiei romanizate pe teritoriul fostelor provincii Dacia si Moesia, demonstrand subrezenia multora dintre argumentele invocate de istoriografia oficiala maghiara.

Dupa Marea Unire din 1918, negarea continuitatii romanesti in tinuturile de dincolo de Carpati si teoretizarea pretinsei inferioritati a lumii rurale romanesti in raport cu ierarhiile nobiliare maghiare si cu cultura aulica si urbana a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a provocat destramarea monar­hiei austro-ungare si politica revizionista maghiara. In aceiasi ani, scoala istorica si lingvistica romaneasca produce opere stiintifice importante pentru intelegerea etnogenezei romanilor: Inceputurile vietii romane la gurile Dunarii si Getica lui Vasile Parvan, primele volume ale monumentalei Istorii a romanilor a lui Nicolae lorga, Istoria limbii romane de AI. Rosetti sau cartea lui Gh. I. Bratianu, O enigma si un miracol istoric: poporul roman (1937). Pe de alta parte insa, miscarile de extrema dreapta dezvolta - asemenea extremei drepte germane, fascinata de trecutul legendar al "indo-germanilor" si al gotilor - un discurs autohtonist, care supraevalua importanta elementului dacic in contrast cu civilizatia mediteraneana, pe care o considera decadenta.

Istoriografia comunista. Dupa al Doilea Razboi Mondial, cand atat Ungaria, cat si Romania au devenit state-satelit ale U.R.S.S., teoriile staliniste despre caracterul "imperialist" al stapanirii sclavagiste romane si despre importanta civilizatoare a slavilor in istoria Europei au modificat dramatic intregul context istoriografic. In actiunea sa de consolidare a puterii obtinute in 1965, N. Ceausescu a declansat o mare operatie de reinviere a sentimentului national al romanilor. In acest context, a putut fi reevaluata si contributia limbii latine si a civilizatiei romane la crista­lizarea civilizatiei vechi romanesti. Numai ca, destul de repede, ideologia si istoriografia oficiala au ajuns sa fie dominate de teorii care minimalizau aportul factorului roman, din nou denuntat ca asupritor, de asta data in favoarea civili­zatiei locale a geto-dacilor. Continuitatea si unitatea acestei civilizatii erau obsesiv afirmate, trecandu-se sub tacere particularitatile locale; diferiti diletanti susti­neau ca limba daca, nu latina, reprezinta matricea limbii romane; lucrari oficiale se straduiau sa probeze ca romanii erau deja formati ca popor cu mult inainte de cucerirea romana, deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare romanice.

O polemica tot mai acerba cu istoricii maghiari si bulgari traducea, in anii 1980 ai secolului trecut, tendinta regimurilor comuniste in declin de a folosi instrumentele nationalismului agresiv pentru salvarea dominatiei exercitate de partidele comuniste. In aceasta disputa, arheologia a dobandit un loc tot mai important, cu atat mai mult cu cat sursele istorice scrise pentru secolele IV-X sunt aproape absente. Din pacate, elementele de cultura materiala nu pot raspunde prin ele insele unor intrebari referitoare la originea etnica ori la limba vorbita de purtatorii lor, astfel incat pot fi invocate ca argument de ambele parti.

In conditiile actuale, cand Romania, ca si statele vecine, Ungaria si Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeana, argumentul intaietatii istorice nu mai are valoare politica, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecinte pentru drepturile inalienabile ale cetatenilor si comunitatilor acestei regiuni. Romanitatea romanilor nu mai are a fi demonstrata si cu atat mai putin contestata; poate fi acum recunoscuta ca fapt istoric cert. Dezba­terea stiintifica poate astfel progresa spre o mai buna intelegere a cailor si etapelor concrete prin care identitatea romaneasca s-a cristalizat si s-a transmis din generatie in generatie.