Romanii si Cruciadele Antiotomane din secolul al XVI-lea

Romanii si Cruciadele Antiotomane din secolul al XVI-lea

Secolul al XVI-lea a reprezentat ultimul secol de mari confruntari internationale intre cel doua civilizatii care predominau in acea epoca: civilizatia turco-islamica si civilizatia european-crestina.

Incepand cu domnia lui Baiazid al II-lea(1481-1512), continuand sub Selim I(1512-1520) si apoi in timpul lui Soliman Magnificul-Legiuitorul(1520-1566), ofensiva otomana s-a manifestat cu o vigoare crescanda, impingand conflictul musulmano-european in secolul al XVI-lea catre o noua etapa.

Extinderea stapanirii otomane in regiunile arabe din Asia si Africa in timpul sultanului Selim I si preluarea titlului de calif suprem in 1517 au transformat sultanatul otoman dintr-un sef de gazii intr-un protector si conducator al intregii lumi musulmane.

Intensia turcilor de a inainta spre vest, prin Mediterana si Ungaria, strangand Europa ca intr-un cleste, devenise vizibila, iar stavilirea lor nu era cu putinta fara o unitate de actiune a tarilor direct amenintate. De aceea in secolul al XVI-lea, asistam la reactualizarea conceptiei politice despre "corpul crestin" sau "respublica christiana", capabila sa reia sau sa reorganizeze, intr-o unitate a statelor europene, rezistenta impotriva expansionismului otoman sub forma de cruciada antiotomana.

Cele doua mari probleme ale secolului al XVI-lea au fost: lupta cu Imperiul Otoman si Reforma care ameninta autoritatea Bisericii Catolice in spatiul european. Amandoua amenintau acea republica crestina prin care se incerca o unitate a statelor europene, iar cruciada ramanea singura solutie de a indeparta pericolul otoman pe de-o parte si de a reda prestigiul universalismului catolic pe de alta parte.

In tot secolul al XVI-lea accentul luptei antiotomane va fi pus pe seama Imperiului Romano-German, fara a nega rolul Bisericii Catolice prin vocea papei ca autoritate morala intr-o asemenea actiune militara de amploare.

Inca de la inceputul secolului al XVI-lea, la staruintele clerului bavarez intrunit in Conciliul din 1501, s-a propus un plan de cruciada antiotomana, proiect la care adera si domnul Moldovei, Stefan cel Mare,care era numit capitan de oaste cu dreptul de a avea initiative militare. In colitie trebuiau sa intre Moldova, Tara Romaneasca, Venetia, Spania, Portugalia, Imperiul German, Ungaria, Polonia si se incerca si atragerea Moscovei.

Se dorea o grupare de forte militare din vest si est de o amploare nemaiantalnita, ea urmand a fi finantata prin contributia laicilor dar mai ales a Bisericii si Papalitatii, dar proiectul nu avea sa fie pus niciodata in aplicare.

Acestui proiect de cruciada ii vor urma si altele in anii 1504, 1507, 1513, 1517, 1527, 1533, 1536, 1542, 1556, 1563, niciunul din aceste proiecte nefiind realizate datorita disputelor politice dintre marile state europene.

In planurile de cruciada ale secolului al XVI-lea, Tarile Romane vor fi mereu incluse, acestea avand un rol decisiv datorita experientei in luptele cu otomanii si cunoasterii tacticii de lupta a acestora.

Asfel vom vedea ca in proiectul de cruciada din 1507 propus de diplomatul polonez Ieronim Lasky, la initiativa papei Iuliu I in 1506, Tara Romaneasca prin Radu cel Mare(1495-1508) si Moldova prin Bogdan al III-lea(1504-1517), vor avea un loc de seama.

In anul 1507, Curtea de la Targoviste devine centrul unei intense activitati diplomatice. Radu cel Mare incheie o alianta cu regele Ungariei Vladislav al II-lea(1490-1516) in vederea unei actiuni comune ce se incadra in planul de cuciada antiotomana europeana. In acelasi an, la 3 decembrie, domnul Tarii Romanesti semna un act de intelegere perpetua cu orasul Sibiu si cu cele sapte districte sasesti din Transilvania, conventie in ale carei clauze era mentionata si colaborarea in cazul unui razboi cu turcii.

La aceasta cauza antiotomana, Radu cel Mare il convinge si pe domnul Moldovei, Bogdan al III-lea, sa se alature. Asfel ca afland despre o solie a papei Iuliu al II-lea care se indrepta spre sahul Persiei cu insarcinarea de a-l atrage in lupta conjugata impotriva turcilor, cei doi domni trimit si ei o solie pe urmele celei dintai pentru a intarii spusele papei cu angajamente concrete, militare, si a-l determina pe sahul Persiei sa dea un atac simultan cu cel al fortelor crestine dusmanului comun.

Sultanului Baiazid al II-lea nu-i erau straine evenimentele diplomaitce ce se derulau la nord de Dunare si in cursul anului 1507 il cheama pe domnitorul Radu cel Mare la Istambul pentru a da socoteala, dar boala domnului il va impiedica pe acesta sa se prezinte in fata sultanului.

Important de retinut este faptul ca la inceputul secolului al XVI-lea si pe tot parcursul acestui secol, statele europene vor pune accent pe participarea romaneasca, aceasta datorandu-se pe de-o parte de indisciplina si mentalitatea invechita care domina armatele din vestul Europei si pe de alta parte se stia ca romanii erau darzii in lupta, uniti in jurul domnului si disciplinati pe campul de lupta.

Cronicarul Matteo Muriano afirma ca cele trei tari romane puteau sa ridice o oaste de circa 40000-60000 de luptatori, care se dovedeaua fi buni calareti si pedestrasi incercati: "toti barbati viteji si aprigi, ageri, nu facuti sa stea pe perne, ci la razboi pe campul de lupta."

Si alti cronicari ca Ieronim Lasky , Felix Petancici sau Michael Bocignoli , care in calitatea lor soli au ajuns si in Tarile Romane, apreciau la romani pe langa supunerea fata de domn, rezistenta fizica si disciplina, sistemul lor de lupta asemanator cu cel al turcilor, constand in atacuri repezi, capcane si viclesuguri,lucru deosebit pe campul de lupta. Apoi romanii aveau pe langa o cavalerie destul de numeroasa, cum spunea Anton Verancsics, "si o armata taraneasca atat de priceputa si atat de darza in atacarea dusmanului in asemenea locuri grele, incat cei ce nu ar vedea acest lucru, cu greu ar putea fi facuti sa creada."

Tarile Romane la aceea vreme erau singurele care mai puteau mobiliza o armata populara numeroasa, capabila sa faca fata armatelor turcesti, fapt remarcat de secretarul si consilierul regal Georg Reicherstorffer.

Planul de cruciada din anul 1507 nu a mai fost pus in aplicare si aceasta nu din cauza domnilor romani, ci datorita declansarii razboaielor italiene dintre regele Frantei Ludovic al XII-lea si imparatul german Maximilian I pe de-o parte si slabiciunii papei de a se interpune intre cei doi.

In anul 1508 Radu cel Mare se stingea din viata, urcand pe tronul Tarii Romanesti Mihnea cel Rau(1508-1510), fiul lui Vlad Tepes, primul domn al Tarii Romanesti impus de turci.

Acesta chiar daca era agreat de turci se alatura cauzei crestine de lupta antiotomana, reannoind aliantele predecesorului sau.

Dar datorita conflictelor dintre marile puteri ale apusului, cruciada antiotomana va trece pe locul doi. Seaccentua disputa pentru suprematia asupra Italiei dintre monarhii Frantei, Ludovic al XII-lea, si Maximilian I al Imperiului Romano-German, primul luandu-si titlul de duce al Milanului.

Un alt proiect de cruciada al nivel european in care se dorea si participarea Tarilor Romane va fi lansat in 157 de catre papa Leon al X-lea. Acesta era ingijorat de progresele turcilor la Dunare, de imixtiunea tot mai crescanda a acestora in treburile interne ale Tarii Romanesti si mai ales de victoria obtinuta de armatele turcesti asupra persilor in batalia de la Caldiran in 1514.

Asigurandu-si granita de rasarit prin victoria obtinuta, armatele otomane aveau acum posibilitatea sa-si concentreze toate fortele asupra Europei.

In 1516, turcii obtineau o noua victorie in Orientul Apropiat, cucerind Damascul, iar in 1517 intrau triumfatori in Cairo, Egiptul devenind provincie otomana.

Prin aceste victorii inaintarea armatelor turcesti spre Marea Mediterana si spre Ungaria nu mai era decat o chestiune de timp. Acest pericol ve fi constientizat de regele Ungariei, Vladislav al II-lea, care pe patul de moarte, in 1516, il incredinta pe fiul sau minor Ludovic al II-lea protectiei papale cu rugamintea de a nu lasa regatul "Sfantului Stefan" sa cada in mainile turcilor.

La 7 martie 1517, papa Leon al X-lea proclama in Conciliul de la Latran, chemarea la Cruciada a intregii crestinatati europene.

In cadrul acestui conciliu s-a propus realizarea a trei proiecte de cruciada: papal, francez si imperial. Toate trei proiecte aveau in comun atacul de pe apa si de pe uscat asupra Istanbulului( Constantinopol) si punea accent pe participarea romaneasca , romanii fiind dupa spusele lui Ieronim Lascky, solul polon la Roma, singurii capabili sa se masoarea curajos cu turcii.

Se preciconiza a participa la atacul naval 100 de vapoare, iae cheltuielile pentru armata erau evaluate la suma de 800 000 de ducati, bani ce urmau a fi stransi de un organ coordonator aflat sub supravegherea papei.

Atat domnul Tarii Romanesti, Neagoe Basarab(1512-1520) cat si domnul Moldovei, Stefanita Voda(1517-1527), isi vor da acordul de a participa la coalitia antiotomana care se pregatea.

Astfel cei doi domni vor incheia tratate de alianta, Neagoe Basarab cu regele Ungariei Ludovic al II-lea si Stefanita Voda cu Sigismund I al Poloniei.

Prin tratatul de alianta incheiat cu Ludovic al II-lea la 17 martie 1517, Neagoe Basarab se angaja sa fie "prieten prietenilor regatului maghiar si dusman dusmanilor acestuia" iar daca turcii ar ataca prin Transilvania si Ungaria "apoi Domnia Mea si cu boierii domniei mele si cu toata tara daca ni se va parea ca putem sta inaintea lor, ca sa-i oprim, apoi noi sa stam, ca sa-i oprim; iar daca vom vedea ca nu putem sta inaintea lor, apoi noi sa dam de stire domnului nostru, inaltimii craiesti si brasovenilor si Tarii Barsei."

In urma acestui tratat, Neagoe Basarab, primea domeniul Geoagiului in comitatul Hunedoarei, cu 19 sate in jur, pentru Tara Romaneasca. Aceasta danie era oferita domnului muntean ca loc de refugiu si de refacere a fortelor pentru cazul in care ar fi fost nevoit sa paraseasca domnia.

La randul sau si domnul Moldovei, Stefanita Voda, incheia la Harlau, la 4 mai 1518, un tratat de alianta cu regele Poloniei Sigismund I, tratat incheiat in termeni de absoluta egalitate.

Prin acest tratat cei doi suverani isi promiteau reciproc "pace si liniste vesnica", cooperare impotriva tatarilor si altor dusmani: "cu sabia si cu oameni", sa aiba aceeasi prieteni si aceeasi adversari, sa nu dea azil pretendentilor la tron; daca Sigismund "prea stralucitul prieten al meu"- si regele Ludovic al Ungariei vor mrge in persoana in campania turcilor, atunci Stefanita cu toate puterile sale( sau fratele sau Petru), ii vor insotii; voievodul Moldovei va transmite si toate informatiile privind miscarile otomane, iar deaca, printr.o imprejurare de forta majora, ar fi nevoit sa se alature Portii, acest gest nu va fi socotit potrivnic pacii dintre cele doua parti.

Ambii domni vor stabili legaturi diplomatice si cu Venetia si cu Scaunul Pontifical, astfel ca in ianuarie -martie 1518 Neagoe Basarab il trimetea la vanatia pe Heronim Matievici pentru a face cunoscut vointa domnului muntean de a participa la cruciada antiotomana.

Importanta este insa misiunea lui Anton Paicalas, in iunie 1519, la Roma, ca reprezentant atat al Tarii Romanesti cat si al Moldovei. Papa Leon al X-lea primeste propunerile celor doi domni romani de a participa cu armatele lor alaturi de alti principi crestini, la expeditiile ce se vor organiza impotriva otomanilor. In cazul in care paplitatea va incheia un tratat de pace cu Poarta, Neagoe Basarab si Stefanita Voda, vor fi considerati ca aliatii papalitatii si in caz de victorie, vor fi "partasi" la teritoriile ce vor fi recucerite.

In aceeasi linie politica antiotomana se inscrie si solia lui Luca Carja din 1522 in Polonia, la Cracovia, ca trimis special al voievodului Stefanita Voda.

Prin aceasta solie domnul Moldovei, propunea regelui Poloniei acum cand sultanul isi avea fortele militare ocupate cu asediul Rodosului, sa se organizeze o coalitie europeana antiotomana, comandantul ei sa fie suveranul polon. Voievodul atragea atentia, ca si bunicul sau Stefan cel Mare, asupra importantei Moldovei la granita de rasarit a crestinatatii europene: "daca dumnezeu va ingadui si va distruge tara si domnia noastra, maria voastra sa stie, ca asa sa ve intampla si altor principi crestini"- si adauga- "Maria Voastra binevoiti a baga de seama solia noastra, caci este solie importanta."

Toate aceste demersuri diplomatice intreprinse de cei doi domni, demonstreaza cat de hotarati erau de a participa la coalitia antiotomana si cat de constienti erau de pericolul pe care il reprezenta expansiunea otomana atat pentru Tarile Romane cat si pentru Europa.

Pregatirile pentru marea cruciada erau in toi, la Roma organizandu-se cea mai grandioasa procesiune inchinata pacii in europa si intreprinderii cruciadei antiotomane. Dar cruciada mult asteptata era amanata pentru anul urmator ironia facand ca nici in 1519 cruciada mult trambitata sa nu fie intreprinsa.

Odata cu moartea imparatului Maximilian I, principalul artizan al Cruciadei, se deschide competitia pentru ocuparea tronului imperial, candidat fiind insusi regele Francisc I al Frantei, iar flota trimisa in Mediterana de catre regele francez era trimisa spre Italia.

Regele Poloniei Sigismund I se retrage din coalitie care i se parea o alianta nesigura urmandu-i exemplu si regele maghiar Ludovic al II-lea, care in 1519 incheia un tratat cu turcii, astfel coalitia care la inceput era reclamata de monarhii Europei se destrama iar planul de cruciada propus in 1517 era abandonat.

Statele occidentale Spania, Portugalia, Anglia prin atitudinea lor pasiva nu au intreprins nimic serios pentru punerea in aplicare a declansarii cruciadei, iar alegerea lui Carol Quintul, rgele Spaniei ca imparat al Imperiului Romano-German, schimba optica politica privind campania antiotomana.

Aceasta stare de incertitudine politica manifestata de Occident va determina pe domnii romani, ramasi singuri in fata pericolului otoman si care riscasera chiar independenta Tarilor Romane ducand tratative cu statele vest-europene, sa aleaga calea tratativelor diplomatice cu Imperiul Otoman.

Odata cu urcarea pe tronul Imperiului Otoman al lui Soliman Magnificul sau Legiuitorul(1520-1566), pericolul unei invazii asupra europei devenea iminent, noul sultan concentrandu-si politica externa spre continentul european.

Profitand de divizarea politica ce se instaurase in Europa, Soliman Magnificul porneste campania de cucerire a cetatii Belgrad, pe care o ocupa la 29 august 1521, iar la 21 ianuarie 1522 cucereste insula Rhodos, cheia Marii Mediterane de est.

Tot in aceasta perioada se deschide conflictul armat pentru stapanirea Milanului intre Carol Quintul si Francisc I, razboi ce se incheie cu victoria proaspatului imparat Carol si luarea in captivitate in urma bataliei de la Pavia in 1525 a lui Francisc I, regele Frantei, efectele acestui conflict reflectandu-se mai tarziu in structura politica a statelor europene prin evenimentele majore care se vor derula.

Era cunoscut faptul ca planul politic al sultanului Soliman Magnificul era acelasi ca si al inaintasilor sai: de a pune stapanire pe centrul Europei, tinta finala fiind Roma, unde visul Sultanilor era de a inlocui Crucea de pe Catedrala Sfantului Petru cu Marul de Aur, simbolul primordial al dorintei si al fericirii in traditia musulmana.

Profitand de ambiguitatea politica a marilor state europene, sultanul va indrepta spre Ungaria, poarta spre centrul Europei, o mare forta militara cu obiectivul precis, de a cucerii regatul maghiar.

In fata acestui pericol care batea la portile Ungariei, tanarul rege Ludovic al II-lea va incerca zadarnic spijin la marile puterii europene. Papa Clement al VIII-lea la randul sau, prin scrisori adresate capetelor incoronate ale Europei, cerea sprijin militar pentru apararea Ungariei. Dar toate eforturile si rugamintile atat ale papei cat si ale regelui maghiar au ramas fara ecou. Imparatul Carol Quintul era preocupat de cruciada navala din Mediterana, lasand in grija fratelui sau Ferdinand de Austria problemele Germaniei si mai cu seama cele de la granita de rasarit, regele Frantei Francisc I tindea spre o alianta cu otomanii pentru a contrabalansa puterea imparatului german, statele italiene erau divizate datorita conflictelor interne iar papalitatea nu mai beneficia de autoritatea si puterea financiara si morala asupra monarhilor ca altadata. De aceea in ajunul marii confruntari de la Mohacs, Ungaria se afla singura in fata pericolului otoman, lipsita de orice ajutor atat extern cat si intern.

Singurul care se va opune invaziei otomane a fost domnul Tarii Romanesti Radu de la Afumati(1522-1529), care in cele 19 batalii cu turcii a reusit pentru o vreme sa salveze Tara Romaneasca de la transformarea ei in pasalac turcesc si sa stopeze inaintarea turceasca prin Transilvania spre Ungaria.

Inca de la inceputul domniei Radu de la Afumati s-a alaturat cauzei luptei antiotomane alaturi de coalitia crestina, careia ia ramas fidel pana la sfarsitul sau tragic.

Antonio Burgia, nuntiul apostolic in Ungaria, scria secretarului papei ca "voievodul Radu din Tara Romaneasca, cu toate ca a fost pus in domnie dinpartea turcilor, dar dansul voieste sa promita fidelitate si regelui Ungariei."

In numele aliantei la care aderase, Radu de la Afumati informa alianta antiotomana despre miscarile ostirilor turcesti.

Acelasi Antonio Burgio scria aceluiasi secretar papal ca "Radul voievodul Tarii Romanesti, a instiintat pe oficialii din Fagaras ca turcii trec Dunarea prin trei locuri cu intentia ca sa pradeze tinutul sasilor si al secuilor din Transilvania."

Trimisul regelui Ferdinand de Habsburg in Moldova si Tara Romaneasca, Stefan Glincic, arata ca dorinta de a rezista in fata cotropitorului turc era o realitate: "Intr-un cuvant, prea stralucite Rege, am inteles ca este o insufletire si o dorinta uimitoare la acest om si in toata Tara Romaneasca, ba chiar Serbia, Bulgaria si Bosnia, ca sa scape din ghiarele tiranice"

Dar tot zbuciumul domnului muntean a fost zadarnic, sultanul Soliman Magnificul, paralizandu-i libertatea de actiune prin procedeul binecunoscut, luandu-i oastatec pe unicul fiu, Vlad, astfel ca planul intocmit, inainte de marea batalie de la Mohacs, de a ataca inamicul din spate impreuna cu voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya a fost zadarnicit.

In decembrie 1524, Radu de la Afumati mergea la Constantinopol sa plece capul in fata sultanului in semn de supunere. Inchinarea voievodului fata de sultan adus la ridicarea tributului anual al tarii de la 12000 la 14000 de ducati, precum si la obligatia domnului de a face act de supunere fata de sultan din trei in trei ani.

In 1526, sultanul Soliman Magnificul inainta spre regatul Ungariei cu o numeroasa armata, obiectivul fiind cucerirea Ungariei si dschiderea drumului spre Viena.

Tanarul rege Ludovic al II-lea, in fruntea unei armate de aproape 25000 de oameni, injghebata in graba, prost instruita si condusa diletant si fara sa mai astepte cei 10000 de oameni ai voievodului transilvanean Ioan Zapolza, se infrunta la 29 august 1526 la Mohacs cu uriasa armata a lui Soliman Magnificul care numara circa 100 000 de oameni. Tactic si tehnic si mai ales in ceea ce priveste artileria, otomanii erau net superiori armatei maghiare.

Dupa o lupta scurta si eroica, majoritatea demnitarilor bisericesti si laici, printre care sapte episcopi, impreuna cu 15000 de soldati, majoritatea mercenari germani, polonezi si cehi, si-au gasit sfarsitul pe campul de lupta, sultanul Soliman Magnificul obtinea o rasunatoare victorie. Regele Ludovic al II-lea fugind de pe campul de lupta, murea inecat in apele umflate ale Dunarii.

Dupa batalie armata otomana a ocupat orasul Buda, jefuind resedinta regala, orasul si cetatea, a pustiit tinutul transdanubian si zona dintre Dunare si Tisa, retragandu-se apoi spre Belgrad cu zeci de mii de prizonieri.

In urma acestui dezastru militar de la Mohacs, care pentru unguri a deveni un simbol al unei catastrofe nationale, regatul Ungariei ca forta politica independenta disparea de pe harta politica a Europei pentru aproape 400 de ani.

In anul 1541 dupa o noua incursiune militara a lui Soliman Magnificul, regatul ungar era transformat in provincie turceasca, pasalac, cu capitala la Buda.

Dezastrul de la Mohacs si moartea tanarului rege Ludovic al II-lea in conditii tragice au creat consternare la curtile regale europene.

La auzul vestii infrangerii de la Mohacs, regele Carol Quintul, marturisea fratelui sau Ferdinand de Austria ca: " nu am cuvinte sa exprim marea neplacere pe care am simtit-o, auzind despre soarta ce se pregateste crestinatatii prin moartea fostului rege al Ungariei, cumnatul nostru, si pierderea regatului in mainile necredinciosilor turci."

Europa traia din nou momente de spaima si frica, pentru ca odata cucerit regatul maghiar turcii aveau cale libera spre centrul continentului european, urmatoarea tinta fiind Viena, fapt ce se va si intampla peste trei ani, in 1529.

In aceste imprejurari, Dieta imperiala de la Regensburg propunea o noua cruciada, planul cuprinzand de data aceasta un atac dinspre Ungaria si Moldova concomitent cu o ofensiva a popoarelor crestine din Orientul Apropiat in colaborare cu patriarhul Antiohiei, Petru, si a episcopilor din Siria, colaborare in vederea careia avusese loc un schimb de solii.

Urcarea pe tronul Moldovei a lui Petru Rares(20 ianuarie 1527-18 septembrie 1538; februarie 1541-3 septembrie1546) aducea un suflu nou cauzei antiotomane, domnul manifestandu-si clar dorinta de a se alatura coalitiei crestine.

Petru Rares era fiul nelegitim al lui Stefan cel Mare si al Mariei din Harlau, iar despre tineretea lui si despre evolutia sa politica exista putine date lamuritoare. Obtine tronul Moldovei se pare cu ajutorul turcilor, fiind primul domn moldovean la instalarea caruia a intervenit si vointa sultanului.

Voievodul Petru Rares de pericolul in care se afla Moldova in conditiile expansiunii otomane spre Europa centrala si totodata a inteles consecintele grave ce puteau decurge din noile conditii intervenite in raporturile moldo-otomane.

In aceste conditii, domnul isi va axa politica externa in primul rand pe apararea suveranitatii Moldovei si de alimita cat era posibil imixtiunea otomana in influentarea institutiilor statale.

In acest context la 13 decembrie 1527, la Cracovia, se incheie intre Petru Rares si Sigismund I al Poloniei un tratat de alianta si colaborare in conditii de egalitate deplina , care avea menirea de a afirma continuarea vechilor raporturi de neaatarnare reala a Moldovei si in acelasi timp de a suscita interesul Poloniei pentru indeplinirea rolului ei de factor de contrabalansare a presiunii otomane asupra Moldovei.

Asadar preocuparea fundamentala a lui Petru Rares pe plan extern s-a indreptat inca de la inceput catre continuarea liniei politice a predecesorilor sai de aparare a suveranitatii de stat a Moldovei prin de diferite tratate si intelegeri cu puterile vecine si de intarire a pozitiei ei pe pln international prin utilizarea celor mai adecvate mijloace in raport cu evolutia evenimentelor politice.

Pentru otomani, Moldova si Tara Romaneasca constituiau elementele de baza in sistemul politic ofensiv orientat impotriva Habsburgilor. In acest sens nu numai potentialul militar si economic al Moldovei si Tarii Romanesti prezenta insemnatate pentru Poarta, ci si pozitia geografica a celor doua state care se aflau in vecinatate directa cu Transilvania, era legatura cea mai scurta intre Imperiul Otoman si Polonia.

Constient de cojunctura politica in care se afla Moldova si de tendintele expansioniste atat ale Imperiului Otoman cat si ale Poloniei pe de-o parte si de influenta conflictului dintre Ioan Zapolya si Ferdinand de Habsburg privind mostenirea tronului Ungariei pe de alta parte, il va determina pe Petru Rares sa adopte o politica de echilibru si de expectativa, fapt ce ia permis sa-si consolideze atat autoritatea interna fata de marea boierime cat si pregatirea unei politici externe care sa-l situeze clar in sfera politicii antiotomane.

In acest sens el va initia ample relatii diplomatice cu Ferdinand de Habsburg, care se va concretiza printr-un tratat de alianta la 4 aprilie 1535, incheiat la Iasi. Tratatul prevedea o cerere expresa a domnului Petru Rares catre Ferdinand, ca Moldova sa intre sub ocrotirea imparatului austriac cu toate vechile ei drepturi si libertati; de asemenea se stipula o colaborare militara impotriva turcilor si tatarilor si pe cat era posibil sa nu ingaduie armatelor otomane trecerea prin Moldova;se mai cerea ca imparatul sa intervina daca cuantumul tributului era mai mare decat cel anual stabilit.

La randul sau Ferdinand de Habsburg se obligaaa ajute sau sa trimita fortele militare din Transilvania si din alte parti iar la nevoie sa adauge subsidii de 6000 de ducati anual.

Petru Rares va duce o politica de echilibru, mentinand raporturi bune cu Imperiul Otoman si cu Polonia. In acest context se inscrie si solia pe care a trimis-o Sultanului in 1527-1528, prin care era trimis tributul anual, diverse daruri ( cai de rasa moldovenesti si miere) si informatii despre cursul evenimentelor din Ungaria si Transilvania.

Desi obiectivele majore ale politicii sale ii cereau angajarea deschisa de partea habsburgilor, Petru Rares nu putea lua o asemenea decizie, de vreme ce acestia nu se aratau ferm hotarati sa duca lupta antiotomana pana la capat, iar Polonia promova o politica de incurajare a otomanilor. Nici Transilvania prin Ioan Zapolya nu era hotarata sa intre intr-un conflict deschis cu otomanii dovada fiind tratatul care s-a incheiat prin intermediul solului polonez, Ieronim Laski, intre Ioan Zapolya si Inalta Poarta prin care voievodul transilvanean era recunoscut ca rege al Ungariei, tratatul avand caracter de supunere al domnului fata de turci.

In aceste conditii, Petru Rares nu putea risca posibilitatea atragerii unei lovituri militare asupra Moldovei din partea otomana, de aceea el accepta implicarea in planul antihabsburgic al sultanului Soliman Magnificul, de patrunde cu armata in Transilvania.

Campania din Transilvania a lui Petru Rares din cursul anului 1529, s-a soldat cu succese importante: readucesecuii in ascultarea sa, neutralizeaza centrele sasesti si isi consolideaza influenta in Transilvania si asupra posesiunilor pe care le stapanea in principat.

Aceasta interventie a lui Petru Rares a avut si menirea de a-l reaseza pe tronul Transilvaniei pe Ioan Zapolya si de a oprii o eventuala interventie otomana in Transilvania.

Pentru a obtine incredereasultanului si de a castiga timp pentru pregatirea politicii antiotomane, la 10 septembrie 1529, in tabara lui Soliman Magnificul de langa Buda, Petru Rares prezinta sultanului omagiul de credinta la fel cum facuse si voievodul transilvanean Ioan Zapolya la 19 august 1529 in tabara de la Mohacs.

Toate aceste evenimente se desfurau in cadrul marii expeditii pe care sultanul o intreprinsese asupra Europei centrale, cu scopul de a cucerii Viena, expeditie ce s-a incheiat cu o infrangere pentru Soliman Mahnificul, dar care a demonstrat marilor puteri europene ca Imperiul Otoman dispunea de capacitatea si forta necesara de a intreprinde actiuni militare majore.

In toamna anului 1534 Petru rares intreprinde o noua campanie in Transilvania, de aceasta data impotriva lui Aloisio Grtti, comisarul otoman insarcinat cu apararea intereselor otomane in Transilvania si care avea misiunea de a aplana conflictul dintre Ferdinand de Habsburg si Ioan Zapolya. Aceasta campanie a fost facilitata si de declansarea campaniei otomane impotriva Iranului, domnul moldovean considerand ca a sosit momentul declansarii luptei armate antiotomane alaturi de habsburgi.

Actiunea violenta a domnului Moldovei impotriva lui Aloisio Gritti a vizat nu atat persoana si planurile ambitioase ale acestuia, cat ineresele puterii otomane pe care acesta le reprezenta in Principat. Aceasta actiune a fost generata de consecventa liniei politice a lui Petru Rares indreptata catre subminarea fortei otomane si provocarea unei puternice contraofensive impotriva acesteia.

Asfel el a profitat de ostilitatea pe care venetianul, inalt slujbas al Portii, le-a provocat in Tara Romaneasca si mai ales in Transilvania, pentrua atrage cele doua tari romane in planurile sale antiotomane si totodata sa incite conflictul dintre habsburgi si otomani. Cu alte cuvinte, sfarsitul misiunii lui Gritti prin lupta de la Medias al 28 septembrie 1534, unde a fost prins si decapitat, a avut rolul pe de-o parte sa confirme unitatea de actiune antiotomana a Tarilor Romane, iar pe de alta parte sa confirme habsburgilor atmosfera politica favorabila declansarii cruciadei antiotomane, fapt ce a grabit incheierea tratatului de alianta dintre Petru Rares si Ferdinand de Habsburg la 4 aprilie 1535.

Tot in contextul acestor evenimente si de teama unor represalii din partea otomana atat voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya cat si domnul Tarii Romanesti, Vlad Vintila de la Slatina(1532-1535)-fiul lui Radu de la Afumati, se alatura coalitiei antiotomane.

Coalitia preconizata de Petru Rares a fost in sfarsit realizata la inceputul anului 1538, odata cu solutionarea celei mai spinoase chestiuni privind tronul regatului maghiar, prin incheierea la 24 februarie 1538, la Oradea, a unui tratat secret intre Ferdinand de Habsburg si Ioan Zapolya, potrivi caruia dupa moartea voievodului transilvanean, coroana ungara revenea imparatului austriac.

Increzator in eficiensa sprijinului direct al habsburgilor si in sustinerea activa din partea intregii coalitii, Petru Rares a ridicat steagul lupteo antiotomane, refuzand in 1538 achitarea tributului anual catre Poarta.

Riposta sultanului Soliman Magnificul fata de noua primejdie pe care o constituia alcatuirea acestei coalitii nu a intaziat, iar primul ei obiectiv a fost Moldova.

In vara anului 1538, la 8 iulie, Soliman Magnificul in fruntea unei puternice armate, era a opta campanie condusa de sultan , careia i s-a asociat si tatarii din Crimeea, se indreapta spre Moldova pentru a-l pedepsii pe Petru Rares.

Aceasta campanie otomana impotriva Moldoveia insemnat sfarsitul primei domnii a lui Petru Rares, acesta fiind obligat sa se refugieze in Transilvania in Cetatea Ciceului unde se afla si familia sa.

Prin aceasta campanie Moldova era scoasa din sistemul de lupta antiotoman atat de greu creat. Atat Ferdinand de Habsburg cat si Ioan Zapolya au privit cu nepasare si chiar daca aveau obligatia, conform tratatelor incheiate cu Moldova, sa intervina in ajutorul domnului moldovean, n-au facut-o, Petru Rares platind cu tronul stradania sa de a crea o coalitie antiotomana.

Dupa aceasta campanie a lui Soliman Magnificul in Moldova, Tarile Romane ramaneau sub dominatia si controlul strict al otomanilor. Pe tronul celor doua principate Tara Romaneasca si Moldova, se vor succeda o serie de domni care vor fi mai mult sau mai putin aserviti Portii. Putini vor fi aceia care se vor ridica fatis si vor adera la coalitiile sau cruciadele antiotomane care se tot pregateau de catre puterile europene dar care vor ramane ca si cele de dinainte fara o finalizare.

O noua speranta de realizare a unei cruciade antiotomane va renaste abia la sfarsitul secolului al XVI-lea odata cu urcarea pe tronul Tarii Romanesti a lui Mihai Viteazul(1594-1601).

Ca si alti domni de dinaintea sa, Mihai Viteazul a ocupat tronul tarii cu sprijinul otoman, primind insemnele domniei de la marele vizir Sinan Pasa, in tabara de la Adrianopol, ajungand la Bucuresti in octombrie 1593, fiind insotit de o multime de turcii.

Dar noul domn al Tarii Romanesti, inca de la investirea sa, asa cum marturisesc contemporanii: " a jurat in inima sa ca indata ce va lua domnia, va scoate sabia impotriva turcului."

Urmand acest gand, Mihai Vitezul se angajeaza cu toata fiinta sa, utilizand capacitatile sale militare, politice si diplomatice in lupta contra Imperiului Otoman.

Voievodul muntean va initia inca de la inceputul domniei sale o vasta campanie diplomatica atat cu Transilvania si cu Moldova, cat si ci statele puternice ale Euorpei si in special cu imparatul Rudolf al II-lea la Germaniei(1576-1612), in care vedea conducatorul statelorcrestine unite in lupta impotriva Islamului.

In acest context al politicii sale antiotomane, va cauta mai intai sa realizeze un front comun impreuna cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory(1581-1597),(1598-1599),(1601-1602) si cu domnul Moldovei, Aron Voda(1591-1595), care se va materializa in iulie 1594 printr-un tratat de alianta semnat de cei trei principi, care se angajau reciproc cu juraminte "ca sa fie nedespartiti unii de altii."

Tot in 1594, Mihai Viteazul, prin trimisul sau in Transilvania, Radu Buzescu, incheie tratatul de aderare la Liga Sfanta prin intermedierea lui Sigismund Bathory, tratat remis imparatului Rudolf al II-lea prin ambasadorul sau Giovani de Marini Poli.

Trist este faptul ca Mihai ar fi dorit sa trateze direct cu solul imperial si cu nuntiul papal care-l insotea, lucru care a fost impiedicat de principele Sigismun Bathory, fapt marturisit chiar de Giovani De Marini Poli, care spune ca a fost chemat in repetate randuri de domnul muntean: " cu mari staruinte."

La inceputul lui iulie 1594, se incheie intre Sigismund Bathory si Mihai Viteazul un tratat secret de alianta militara in vederea inceperii luptei antiotomane.

Tot in 1594 adera la Liga Sfanta si domnul Moldovei, Aron Voda, care la 16 august, semna tratatul in prezenta trimisului imperial acelasi Giovani de Marini Poli, care sosise la Iasi in acest scop.

Pentru a putea sa-si puna in aplicare programul politic, Miahi Viteazul va strange in jurul sau oameni de incredere, cu care va forma in toamna anului 1594 un nou divan favorabil politicii sale.

Prin aceste schimbariradicale, domnul reface prestigiul institutiei domnesti si a statului, care in ultimele decenii isi pierduse din valoarea si autoritatea sa, prin subminarea pe de-o parte de oamenii Portii, in special de grecii care patrunsesera in divanul tarii, iar pe de alta parte de marea boierime care incerca sa-si aserveasca institutia domneasca.

In vederea aplicarii politicii sale antiotomane, Mihai Viteazul va stabilii legaturi diplomatice permanente cu Transilvania si cu Moldova, a trimis emisari la Curtile marilor puteri europene, a stabilit contacte diplomatice si cu conducatori miscarilor antiotomane din Balcani prin intermediul mitropolitului de Tarnovo Dionisie Rally.

O alta componenta de baza a fost armata pe care organizat-o si a inzestrat-o dupa modelul apusean cu tehnica moderna pentru acea vreme.

El va pune accent deosebit pe armata de lefegii si pe corpurile de mercenari, formate din profesionisti, Mihai Viteazul fiind primul domn roman care pune accent pe trupele de mercenari. Astfel domnul roman formeaza un corp de oaste cu un numar 13 000 de mercenari de diferite nationalitati: romani, unguri, cazaci si haiduci din sudul Dunarii.[49]

Pregatirile lui Mihai Viteazul de delansare a luptei antiotomane se incadrau in contextul pregatirii coalitiei europene pentru cruciada antiotomana.

Papa Clement al II-lea, aprobase inca din primavara anului 1593 unajutor de 50 000 de florini pentru campania antiotomana la care spera sa atraga si Spania, care incheiase cu Imperiul Otoman in 1581 un "pact tacit de neagresiune" si nu ar fi dorit o campanie antiotomana care inevitabil ar fi dus la incalcarea acestui tratat si pierderea dominatiei in Marea Mediterana de Apus.

Singurul care era dornic de reluarea ofensivei impotriva turcilor era imparatul Rudolf al II-lea, care in deschiderea Dietei de la Augusburg in aprilie 1594, facea unapel catre principii si starile germane de a sprijinii si de a participa la Cruciada antiotomana. Diplomatia papala incerca pe de alta parte sa convinga Venetia sa participe si ea la aceasta campanie europeana.

Deoarece incercarea de a castiga puterile vest-europene pentru cauza razboiului era putin promitatoare, s-a incercat castigarea unor noi aliatidin est ca: Transilvania, Moldova Tara Romaneasca si chiar Rusia.

Asfel, Papa Clement al II-lea in 1593, indruma pe iezuitul Aleksander Komulovic sa-i convinga pe principii celor trei tari romane, pe regele Poloniei si pe tarul Rusiei, de necesitatea relizarii coalitiei antiotomane.

Inedit in acest demers diplomatic al Vaticanului este initiativa papei Clement, care se adreseaza printr-o scrisoare sahului Persiei, Abas I, la 30 septembrie1592 si prin care solicita aderarea acestuia la coalitia antiotomana.

Campania Ligii Crestine se declanseaza in primavara anului 1594 cu incercarea cuceririi cetatii Hatvanului, actiune nereusita, urmand atacuri in Banat pe directia Timisoara- Lipova dar fara succese importante.

Situatia se schimba radical cand Mihai Viteazul in noiembrie 1594, declanseaza razboiul antiotoman prin uciderea creditorilor de la Bucuresti si trecand Dunarea ataca malul drept pana spre muntii Balcani, obtinand importante victorii asupra turcilor.

Intre noiembrie 1594 si iunie 1595, Mihai Viteazul desfasoara o ampla campanie la sud de Dunare impotriva trupelor turcesti. Asfel sunt obtinute victorii la Rusciuk, Harsova, Silistra, Varna, trupele lui Mihai ajungand pana la Adrianopol.

In acelasi timp si domnul Moldovei, Aron Voda, declansase rascoala antiotomana cucerind raialele Tighina, Cetatea Alba si Ismailul. Prin aceste victorii Aron Voda isi asigura controlul asupra Buceagului, unde stapaneau tatarii, ajungand cu armata pana in Dobrogea, unde ocupa Babadugul si face jonctiunea cu trupele muntene.

Aceste victorii obtinute de trupele munteano-moldovene, au dat speranta si popoarelor din Balcani care se aflau sub jugul otoman. Astfel "2000 de haiduci si sarbi" ataca Sofia, iar grecii ar fi fost bucurosi sa-l vada pe Mihai Viteazul ca restaurator al imparatilor bizantini.

Dar toate victoriile obtinute de domn aveau sa fie mbrite de evenimentele ce se derulau in Principate prin politica duplicitara a lui Sigismund Bathory si de hotararea sultanului dea invada si transforma Tara Rpmaneasca si Moldova in pasalacuri turcesti.

In aprilie 1595, Sigismund Bathory intervine in Moldova si prin tradarea lui Mihail Tolnai il inlocuieste pe Aron Voda cu Stefan Razvan, pe care Mihai Viteazul il numea "tigan". Astfel Moldova era scoasa din frontul antiotoman de ambitiile de marire ale unui principe meschin dornic a se intitula "Restaurator al Daciei".

Aflat in fata unei iminente invazii turcesti, Mihai Viteazul este obligat sa accepte tratatul incheiat de delegatia de boieri munteni la 20 mai 1595 cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory, prin care Tara Romaneasca era subordonata Principatului Transilvaniei iar prerogativele domniei erau suprimate, Mihai Viteazul fiind numit loctiitor al principelui transilvanean.

Mihai Viteazul este nevoit sa accepte tratatul de vasalitate impus prin tradare de catre Sigismund Bathory, deoarece armatele lui Ferhad Pasa se pregateau intens pentru invazia Tarii Romanesti.

Doua luni mai tarziu comanda armatei otomane este preluata de catre Sinan Pasa, care in fruntea 40 000-50 000 de oameni trece Dunarea pe la Rusciuk, indreptandu-se spre Bucuresti.

Mihai Viteazul incearca sa opuna o mica rezistenta la Dunare dar se retrage pentru a nu fi incercuit si decide ca batalia finala sa o de-a la Calugareni, pe drumul dintre Giurgiu si Bucuresti.

Batalia s-a dat la 13/23 august 1595, Mihai Viteazul opunand armatei otomane pe cei 16 000 de ostasi ai sai si pe cei 7000 de calareti unguri condusi de Albert Kiraly.

Atacul decisiv s-a dat la podul de peste raul Neajlov, atac condus personal de Mihai Viteazul, care respinge fortele otomane dincolo de pod creand panica in randul trupelor turcesti.

Batalia s-a incheiat cu o stralucita victorie a armatei lui Mihai Viteazul, victorie ce nu a putut fi pe deplin fructificata.

Ca semn al biruintei asupra turcilor, Mihai Viteazul trimite imparatului Rudolf al II-lea, drept trofeu, steagul verde al Profetului cu mesajul: "Am capturat mult pretuitul steag al profetului Mahomed si l-am trimis majestatii sale imparatului, dar nu stiu daca transilvaneanul le-a lasat sa treaca."

Victoriile obtinute de Viteazul valah au fost elogios comentate in ziarele timpului , in acele " AVVISI", care aparea in Germania, Italia, Spania, dand o noua speranta cruciadei antiotomane.