Principalele institutii dacia

PRINCIPALELE INSTITUTII DACIA

Institutia proprietatii

In Dacia proprietatea asupra pamantului a imbracat 2 forme: proprietatea quiritara si proprietatea provinciala.

Asa cum am vazut, proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius italicum, caci printr-o fictiune a legii, teritoriul acestor colonii era asimiliat teritoriului Romei, fiind scutit de plata impozitelor.

Proprietatea provinciala era exercitata de ceilalti provinciali asupra celorlalte categorii de terenuri. Potrivit unei regiuni stravechi a dreptului roman, dusmanii Romei nu aveau niciun drept si ca atare teritoriile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea statului roman, cu titlul de ager publicus (oborul public). Ele erau date in folosinta provinciilor, care plateau in schimb un impozit funciar denumit tributum soli sau tributum stipendium. Intrucat aceasta stapanire era dificil de incadrat dpdv juridic, jurisconsultii romani ai epocii au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si a surselor existente la data respectiva, considerand, in acest sens, ca locuitorii din proprietate, exercitau, asupra teritoriilor respective, uzufructul (posesia) si ca pot fi asimilati pana la un punct cu titularii de drepturi reale. In realitate insa, provincialii exercitau asupra acestor teritorii o veritabila proprietate, pe care doctrina moderna a denumit-o proprietatea provinciala. Astfel, provincialii puteau transmite teritoriile atat prin acte intervivos, cat si prin acte pentru cauza de moarte, dupa cum ei puteau transmite aceste teritorii cu diferite servituti si ipoteci. Totodata, dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creata pentru proprietatea provinciala o inscriptio longi temporis, pe care Paul si Modestie au denumit-o inscriptio longae possessionis. Ea se deosebeste de uzucapiunea din dreptul civil atat prin termene, cat si prin efecte.

In privinta termenelor, uzucapiunea din dreptul civil avea un termen de 1 an pentru bunurile mobile si 2 ani pentru cele imobile. Prescriptio longi temporis avea termene de 10 ani pentru prezenti si de 20 de ani pentru absenti.

Pe planul efectelor, uzucapiunea din dreptul civil este o prescriptie achizitiva, in sensul ca duce la dobandirea dreptului de proprietate, la implinirea termenului, evident daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite. Prescriptio longi temporis este insa o prescriptive extinctiva, al carei efect este respingerea actiunii in revendicare, formulate de proprietatea provinciala, impotriva posesorului, insa daca dupa implinirea termenului de prescriptie, posesorul pierdea bunul, el nu mai putea introduce actiunea in revendicare. Alta deosebire intre uzucapiune si presciptio longi temporis erau aceea ca prescriptio longi temporis permitea jonctiunea posesiilor si nu cerea justul titlu si nici buna-credinta.

In afara de aceasta prescriptie speciala, a mai fost creata o prescriptio longissimi temporis (prescriptia cu cele mai lungi durate), al carei termen era de 40 de ani, stabilit de Imparatul Constantin cel Mare si redus la 30 de ani de Imparatul Theodosiu al II- lea. Aceasta prescriptie era tot una exctinctiva, insa spre deosebire de presciptio longi temporis, se aplica si bunurilor imperiale (patrimonium cesaris).

Justinian, in politica sa unificatoare, a suprimat distinctia dintre fondurile provinciale si cele ale Italiei, in sensul ca acestea din urma erau supuse la plata impozitelor si care au asimilat uzucapiunea cu presciptio longissimi temporis, creand urmatorul sistem: bunurile mobile se uzucapau prin posesie 3 ani (usus capius), iar bunurile imobile se uzucapau prin posesie 10 ani intre prezenti si 20 de ani pentru absenti. Acest sistem s-a numit prescriptio longi temporis. Erau necesare justul titlu (iusta causa possessionis), cat si buna-credinta, iar prescriptia avea un caracter achizitiv.

Justinian mentine presciptio longi temporis, avand urmatoarea fizionomie: daca posesorul este de buna-credinta si nu a intrat in stapanirea bunului cu violenta, dobandea proprietatea prin presciptia de 20 ani. Daca posesorul nu era de buna-credinta  sau daca a intrat in posesia bunului prin violenta, prescriptia de 30 ani ramane extinctiva, in sensul ca poate respinge actiunea in revendicare a proprietatii provinciale, dar nu devine proprietar, astfel incat, daca dupa implinirea termenului de prescriptie pierde posesia bunului, nu poate revendica. Figura juridica a dat nastere pe planul  tehnicii de reglementare juridica unor atributii si determinative juridice care au putut fi utilizate cu success mai tarziu, in zorii Evului Mediu, in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal.

Pe langa cele 2 tipuri de proprietati, locuitorii liberi ai Daciei romane au cunoscut si o a 3 forma de proprietate, aplicabile altor bunuri decat teritoriile, denumita proprietata peregrina. Aceasta forma a fost creata pe fondul pragmatismului poporului roman, din considerente de ordin economic, intrucat peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor. Dar ei nu dispuneau de ius commerci si deci nu aveau acces la proprietatea quiritara. Proprietatea peregrina a fost ocrotita prin mijloace create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare: actiunea revendicatorie a fost acordata si peregrinilor, fie prin suprimarea din formula actiunii a expresiei ,,ex iure quiritium", fie cu fictiunea calitatii de cetatean roman a peregrinului, titular al actiunii (si civis romanus est).

Cu aceleasi mijloace u fost acordate peregrinilor si alte 2 actiuni, care protejau cele 2 forme de proprietate: ,,actio furti" si ,,actio damni in iuriam dati" (delictul, paguba cauzata pe nedrept).

Institutia casatoriei

Erau admise casatoriile atat intre peregrini, cat si intre cetateni si peregrini si totodata erau acordate peregrinilor urmatoarele institutii: institutia tutelei si a adoptiunii fraterne (care a evoluat, dand nastere in Legea Tarii instutiei feudale a infratirii), institutia succesiunilor (mostenirea putea fi deferita prin testament, iar peregrinii testau in forma specifica a testamentului oral, care a dat nastere in Legea Tarii testamentului numit ,,cu limba de moarte", iar peregrinii aveau si testamenti factio pasiva, astfel incat puteau veni la succesiunea cetatenilor romani)

In ceea ce priveste materia obligatiilor, aceasta cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata, intrucat aceasta epoca se caracterizeaza printr-o dezvoltare fara precedent a productiei si a schimbului de marfuri, in contextul in care Marea Mediterana devenise un ,,lac roman'.

Obligatiile, cu precadere cele contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din impletirea normelor dreptului civil cu normele de dreptul gintilor si obiceiurilor geto-dace. Expresia cea mai evidenta a sintezei juridice daco-romane, ilustrata in materia obligatiilor o reprezinta Tripticele din Transilvania.