Razboiul peloponesiac (431-404 i.hr.) si criza politico-militara in lumea greaca (sfarsitul sec. v - sec. iv i.hr.)

RAZBOIUL PELOPONESIAC (431-404 I.Hr.) SI CRIZA POLITICO-MILITARA IN LUMEA GREACA (SFARSITUL SEC. V - SEC. IV I.Hr.)

a. Cauzele, pretextele si desfasurarea razboiului peloponesiac (431-404 i.Hr.)

Atena se va apropia si de Korkyra (Corcyra), colonie a Corinthului, care rupsese relatiile cu metropola sa. Corcyra detinea a doua flota din Grecia, avand 120 de nave. In 435, Epidamos, colonia Corcyrei, a cerut ajutorul metropolei sale, impotriva oligarhilor alungati din oras; acestia, aliati cu barbarii din regiune, s-au dedat unor acte de talharie impotriva cetatii fondatoare . Oligarhii din Corcyra au refuzat sa intervina, iar democratii din Epidamos au cerut ajutor Corinthului, care a trimis trupe. Corcyrienii au asediat Epidamosul si au intrat, astfel, in conflict cu Corinthul. Flota corcyriana, cu ajutorul unei escadre trimise de Atena, a castigat o victorie impotriva Corinthului si a aliatilor acestuia, determinand cetatea Epidamos sa capituleze. Corinthul a inceput pregatirile pentru a-si lua revansa. Simtindu-se amenintati, corcyrienii au cerut ajutorul Atenei, in 433.

Tucidides le atribuie solilor Corcyrei si ai Corinthului (I, 32-43) doua discursuri antitetice, rostite in fata Adunari Poporului din Atena. Corcyrienii si-au sustinut cauza, insistand asupra faptului ca Sparta, indemnata de Corinth, doreste razboiul impotriva Atenei. Ei au mai pledat si pentru o alianta Corcyra-Atena, pentru a-si alatura flotele, care erau cele mai puternice din Grecia. Corinthienii le-au reamintit de ajutorul acordat impotriva Eginei si de interventia pe langa peloponesiaci pentru a-i convinge sa nu intervina in timpul razboiului cu Samos.

Perikles a realizat faptul ca un conflict generalizat era inevitabil. Dupa ce a ezitat, initial, Adunarea Poporului a votat pentru alianta cu Corcyra. Se pare, insa, ca politica lui Perikles nu beneficia de adeziunea tuturor athenienilor, care nu dorea ruperea pacii cu Sparta.

Lacedemonienii au convocat la Sparta doua congrese ale aliatilor din Liga Peloponesiaca, in 432. In timp ce regele spartan Archidamos pleda pentru moderatie, eforul Sthenelaidas a obtinut, in cele din urma, fiind sustinut de corinthieni, votarea razboiului impotriva Atenei.

In acelasi an, Perikles a obtinut votarea unui decret prin care era interzis accesul negustorilor Megarei, cetate vinovata de a primi sclavii ce fugeau de la Atena, pe pietele si porturile Atticii si ale cetatilor Ligii de la Delos; acest fapt conducea, practic, la asfixierea economica a Megarei.

Spartanii au trimis doua solii la Atena, sub pretextul ca doresc pacea, prezentand conditii imposibil de acceptat. Astfel, a izbucnit unul dintre cele mai devastatoare conflicte din istoria Greciei, razboiul peloponesiac (431-404 i.Hr.).

Prima faza a razboiului, cunoscuta sub numele de "razboiul lui Arhidamos", dupa numele regelui spartan care a condus operatiunile, a durat 10 ani (431-421 i.Hr.).

Dupa ce thebanii au efectuat un atac prin surprindere impotriva cetatii Plateea, aliata Atenei, care a esuat, armata lacedemoniana a invadat Attica, in 431 i.Hr. Strategia spartana consta in invadarea anuala a Atticii si in distrugerea recoltelor, a vitei de vie si a maslinilor. Aceste invazii ar fi condus la saracirea taranilor athenieni si la demoralizarea acestora. In cele din urma, sperau spartanii, Atena avea sa cedeze.

In paralel, flota atheniana a executat raiduri pe coastele Peloponesului. Spartanii au invadat, din nou, Attica, in 430. In acelasi timp, in Attica a izbucnit o epidemie de ciuma. Intreaga populatie a Atticii s-a refugiat in zona urbana, unde conditiile precare de igiena au favorizat extinderea epidemiei. Epidemia a durat mai mult de un an si a rapus o treime din populatia Atenei. Printre victime s-a numarat, din nefericire, si Perikles, care a murit in toamna anului 429. Atena nu a mai avut, ulterior, un conducator de talia lui Perikles, a carui prezenta ar fi fost atat de necesara in acest razboi. Epidemia de ciuma avea sa izbucneasca, din nou, in anul 427, cu aceeasi forta.

Intre timp, athenienii au reusit, dupa un lung asediu, sa cucereasca Potideea, in 429. In acelasi an, flota atheniana a obtinut un succes stralucit impotriva unei flote spartane superioare, din punct de vedere numeric, la Naupactos.

Intr-un moment critic al razboiului a survenit tradarea Mytilenei, cea mai importanta cetate din insula Lesbos, in 428. Atena a pornit operatiunile impotriva cetatii rebele, care a fost, in cele din urma, obligata sa capituleze. Instigati de seful partidei democratice, violentul Cleon, athenienii au votat, initial, pentru uciderea tuturor mytilenienilor, dar, ulterior, s-au razgandit si au fost executati doar cei responsabili de izbucnirea revoltei, in numar de aproximativ 1000. Mytilene a trebuit sa isi darame zidurile si sa predea flota, iar teritoriul cetatii a fost impartit cleruhilor athenieni.

Athenienii au mai efectuat, in perioada 429-427, doua incursiuni, in fiecare an, in Megarida. In acelasi timp, peloponesienii au asediat Plateea, care a fost silita sa se predea in 427. Thebanii, care ii urau pe plateeni, au masacrat pe 200 dintre acestia, dupa un simulacru de proces, in pofida promisiunii de a-i trata in mod onorabil. De asemenea, cetatea Plateea a fost rasa de pe fata pamantului.

Athenienii au intervenit in Etolia, in 426, sub conducerea strategului Demosthenes; o mare parte din hoplitii athenieni au fost masacrati de etolienii usor inarmati. Demosthenes, care nu indraznea sa revina invins la Atena, a reusit sa apere Naupactos si i-a invins pe peloponesieni in Ambracia. Peloponesienii s-au retras, in urma unui acord secret cu athenienii, iar Demosthenes i-a masacrat pe aliatii acestora. Aceste infrangeri i-au demoralizat pe lacedemonieni, care s-au aratat dispusi, in 426, sa negocieze incheierea pacii.

In anul 425, Atena a fost la un pas de victorie. Atena a angajat unele trupe in Sicilia, care urmau sa lupte impotriva Syracusei si a celorlalte cetati aliate ale Spartei. Una din escadrele care transporta intariri, spre Sicilia, a fost nevoita sa faca, din cauza timpului nefavorabil, o escala in portul Pylos, situat pe coasta de vest a Messeniei.

Strategul Demosthenes a hotarat sa ramana la Pylos si sa fortifice acest cap de pod, de unde putea ameninta intreaga Messenie si, indirect, chiar teritoriul Laconiei.

Spartanii au incercat sa ii alunge pe athenieni din aceasta pozitie, dar acestia au rezistat. Mai mult, ei au ocupat insula Sphacteria, care inchidea rada portului de la Pylos. Escadra atheniana sosita intre timp, i-a blocat pe cei 400 de spartani aflati pe insula. Numarul spartanilor propriu-zisi era atat de mic, incat Lacedemona s-a vazut obligata sa ceara pace, oferind Atenei conditii foarte avantajoase. Insa, la instigarea lui Cleon, Adunarea Poporului a refuzat oferta spartana si i-a incredintat acestuia sarcina de a cuceri Sphacteria. Totodata Atena si-a adjudecat cele 60 de triere, lasate drept gaj de spartani, in timpul negocierilor. Spartanii cerusera chiar alianta si prietenia Atenei, temandu-se de izbucnirea unor revolte in Messenia si dorind sa incheie cat mai repede razboiul. In schimb, Cleon a cerut nu doar Pylos, ci si cetatile Troizen, Megara si Ahaia, din Pelopones, ceea ce spartanii nu putea accepta.

Dupa o operatiune reusita, majoritatea spartanilor au fost ucisi sau capturati. Atena, in loc sa incheie pacea, si-a redobandit increderea si a decis continuarea razboiului. In anul urmator, Atena a ocupat insula Kythera, amenintand direct Sparta. In curand, insa, situatia Atenei s-a inrautatit. Sicilienii s-au unit impotriva interventiei atheniene. Atena a mai facut o incercare de a cuceri Megara, care era sprijinita de generalul Brasidas, dar a esuat. Mai mult, factiunea oligarhica a preluat puterea la Megara. Ignorand sfaturile date odinioara de Perikles, athenienii au intreprins o expeditie terestra in Beotia, dar au fost infranti la Delion, unde au pierdut 1.000 de hopliti. Initial aliat al Atenei, regele macedonenilor, Perdiccas, a cerut ajutor din partea Spartei, care l-a trimis pe Brasidas. Energicul general a traversat Grecia, in fruntea unei armate de mici dimensiuni, cu rapiditate si, cu ajutorul thessalienilor, a ajuns in Thracia. El le-a promis "autonomia" mai multor cetati din Peninsula Chalcidica si acestea au parasit alianta cu Atena. In pofida eforturilor depuse de strategul athenian Tucidide (Thukydides), care comanda flota atheniana din Thassos, Brasidas a reusit sa ocupe Amphipolis. Invinovatit de athenieni pentru pierderea cetatii, Tucidide a fost condamnat la exil. El si-a consacrat acest timp pentru a scrie una dintre cele mai mari opere ale istoriografiei antice, Istoria razboiului peloponesiac.

In curand, cetatile Akanthos, Stagira si Torone si-au deschis portile in fata generalului spartan. Atena a pierdut astfel zona de sud a Thraciei, bogata in paduri, de unde putea fi procurat lemnul necesar constructiei corabiilor si minele de metale pretioase.

Adunarea Poporului i-a incredintat lui Cleon comanda expeditiei trimisa sa recucereasca cetatea Amphipolis, in 423. Insa, in batalia purtata in fata zidurilor acestei cetati, in 422, Cleon a fost invins si ucis, dar si Brasidas a pierit, la randul sau, in lupta.

Disparitia lui Cleon, care era adeptul continuarii razboiului pana la infrangerea definitiva a dusmanului, pe de o parte, si moartea lui Brasidas, cel mai bun general spartan, pe de alta parte, le-a determinat pe cele doua parti, care erau epuizate, sa inceapa tratativele.

Negocierile s-au incheiat in 421 si a fost incheiata pacea, numita "pacea lui Nikias" (Nicias) dupa numele omului politic moderat athenian, care a mijlocit-o. Pacea, incheiata pentru o perioada de 50 de ani, se baza pe situatia de dinainte de razboi (statu quo ante bellum) si nu era decat o suita de concesii reciproce, fara a rezolva disputa dintre Atena si Sparta. Athenienii aveau spartanii capturati la Sphacteria si pozitiile strategice de la Pylos si Kythera, in timp ce lacedemonienii detineau cetatile din Thracia.

Principalii aliati ai Spartei, anume Corinthul, Elis, Megara si Theba, erau nemultumite de clauzele pacii lui Nicias si au refuzat sa jure ca o vor respecta. Corinthul dorea sa recupereze doua cetati din Acarnania, Megara dorea sa recapete portul Nisaia, iar Elis fusese deposedat de Lepreon si Mantineea. Theba s-a multumit doar sa incheie un armistitiu care putea fi reinnoit la fiecare zece ani, cu Atena. Corinthul, care se temea de o alianta intre Sparta si Atena, s-a aliat cu Mantineea, cetatile chalcidiene si cu Argos, Alianta a esuat deoarece Tegeea era adversara Mantineii, iar Megara si Beotia nu aveau incredere in democratii din Argos.

In acel moment a inceput un complicat joc diplomatic, la care au participat Sparta, Theba, Atena si Argos, in care au intrat apoi Elis si cetatile arcadiene. La Atena s-au format doua factiuni, una condusa de Nicias, care era partizanul pacii, prin intelegerea cu Sparta, si cealalta condusa de Hyperbolos, urmasul lui Cleon la conducerea partidei democratice, si de tanarul Alkibiades (Alcibiade), nepotul lui Perikles. Inteligent, seducator, cultivat (fusese discipolul filozofului Sokrates) dar si lipsit de scrupule si cu un orgoliu nemasurat, Alcibiade era departe de a intruni calitatile unchiului sau, marele Perikles. Alcibiade a indemnat Argosul, Elis si Mantineea sa intre in alianta defensiva, pe baza de egalitate, cu Atena, pe o perioada de 100 de ani, in pofida eforturilor Spartei de a impiedica incheierea acestui acord, in 420. Intre timp, Corinthul a revenit in tabara spartana.

Cu doar cateva zile inainte de plecarea expeditiei, la Atena a fost declansata o ancheta in urma comiterii unui sacrilegiu: pilastrii cu capete de Hermes, aflati in Agora si la raspantiile drumurilor au fost mutilate in timpul noptii de necunoscuti. Anchetatorii au dorit sa il acuze pe Alcibiade pentru sacrilegiu, mai ales ca acesta participase la parodierea Misteriilor de la Eleusis. Alcibiade a fost rechemat din Sicilia pentru a fi judecat, dar temandu-se de pedeapsa, el s-a refugiat la Sparta. La Atena adversarii lui Alcibiade au obtinut condamnarea la moarte a acestuia in contumacie. Ajuns la Sparta, Alcibiade le-a prezentat lacedemonienilor ambitiile care ii animau pe athenieni in Mediterana occidentala. El i-a convins sa trimita un comandant in fruntea unei expeditii in Sicilia si sa reinceapa razboiul in Grecia. Astfel, spartanii au incalcat pacea lui Nicias si l-au trimis pe comandantul Glyppos in Sicilia.

Urmand sfatul lui Alcibiade, spartanii au invadat Attica si au intarit fortareata Deceleea, de la poalele muntelui Parnassos, de unde dominau regiunea Atenei. Din aceasta pozitie, spartanii au exercitat o blocada permanenta asupra orasului, impiedicandu-i pe athenieni sa beneficieze de resursele campiei attice si de minele de argint de la Laurion, de unde sclavii mineri fugisera.

Dezastrul din Sicilia subrezise puterea navala a Atenei. Incurajate de declinul Atenei, cetatile aliate au inceput sa nu mai plateasca tributul. Deoarece Atena nu mai dispunea de principalul instrument de a-i constrange pe aliati sa isi plateasca tributul, care era flota, tot mai multe cetati trec de partea Spartei. Cetati ioniene, precum cele din Eubeea sau din Lesbos nu au ezitat sa ceara ajutor Spartei sau chiar Imperiului persan. Lor li s-au alaturat Eritreeea si Chios. In cele din urma, doar Samos, unde exista un regim democratic, a mai oferit flotei atheniene un punct sigur de sprijin. Satrapul Lydiei, Tisaphernes, si satrapul Phrygiei Hellespontice, Pharnabazos, au furnizat ajutor Spartei, la ordinul Marelui Rege. La randul sau, Alcibiade i-a indemnat pe spartani sa declanseze revolta ionienilor din Asia Mica impotriva Atenei. In 412, Alcibiade a ocupat, pentru spartani, cetatile Chios, Eritreea, Clazomenai, Milet, Tenedos si Ephes. Intre timp, persii au rupt pacea cu Atena si au incheiat primul lor tratat cu Sparta.

In scurt timp, Atena a pierdut intreaga Eubee, cu exceptia cetatii Oresos. In 411, situatia era deosebit de grava. In fata acesteia, hetairiile aristocratice, instigate de oratorul Antiphon, si moderatii condusi de Teramenes au rasturnat regimul democratic si au instaurat o conducere oligarhica, cunoscuta sub numele de regimul celor Patru Sute. Insa militarii si marinarii flotei care stationa la Samos, condusi de democratul Thrasybullos, erau ostili regimului oligarhic de la Atena, care dorea sa predea portul Pireu dusmanilor. Alcibiades a inceput sa se apropie din nou de cetatea sa natala si a mediat o intelegere intre Thrasybullos si Theramenes. De asemenea, cu ajutorul lui Tisaphernes, Alcibiade a preluat comanda flotei de la Samos, in calitate de strateg. El i-a determinat pe athenieni sa nu abandoneze Samosul in mainile inamicilor. Iertat de concetatenii sai, Alcibiade a revenit la Atena in 410, unde a inlesnit evolutia spre un regim moderat, unde Cei Cinci Mii au luat locul Celor Patru Sute, dupa ce, cu un an inainte, contribuise la instaurarea conducerii oligarhice.

In acest timp, dupa ce au luat controlul asupra Ioniei, spartanii au intervenit in Hellespont, incercand sa taie legaturile Atenei cu zona Pontului Euxin, unde se aflau sursele sale de aprovizionare. Sub conducerea lui Alcibiade, athenienii au obtinut trei mari victorii la Kynossema, la Abydos si Cyzic.

Alcibiade a revenit, in triumf, la Atena, in iunie 407, cu o mare prada de razboi, iar Adunarea Poporului a decis sa ii acorde puteri depline. El a organizat o somptuoasa procesiune la Eleusis si a intarziat inainte de a pleca spre Ionia. Alcibiade le promisese athenienilor ca le va procura alianta persana, dar nu a reusit.

In acelasi timp, la Sparta a fost numit comandant al flotei Lysandros, un om foarte abil. Acesta a reusit sa ii corupa pe vaslasii trierelor atheniene comandate de un adjunct al lui Alcibiades, la Notion, in 407. Aceste doua esecuri i-au facut pe athenieni sa il destituie pe Alcibiade. Comanda i-a fost incredintata strategului Conon.

Flota atheniana a obtinut un ultim succes in batalia de la Arginusai, in apropiere de Lesbos, spartanii fiind demoralizati, din cauza mortii comandantului lor, Callicratides. Insa comandantii athenieni au ezitat, dupa victorie, sa ii recupereze pe morti si pe naufragiati, deoarece se declansase o furtuna. Acest fapt, considerat drept un sacrilegiu, le-a atras strategilor, dupa revenirea l Atena, un proces si condamnarea la moarte in bloc, sentinta absurda, care a fost criticata de istoricul Xenophon.

In 405, Lysandros a revenit la comanda efectiva a flotei spartane, dar pentru ca legile spartane nu permiteau asumarea functiei de navarh decat o singura data in viata, el a primit functia de secretar al navarhului. In pofida avertismentelor lui Alcibiades, flota atheniana s-a instalat la Aigos-Potamos, in 405, Lysandros, care avea forte inferioare din punct de vedere numeric, a refuzat lupta, timp de patru zile, apoi a capturat flota atheniana. intr-un atac efectuat prin surprindere. Ca urmare a crimelor de razboi comise de athenieni, Lysandros a ordonat uciderea tuturor prizonierilor de razboi, cu exceptia strategului Adeimanthos. In schimb, in celelalte zone ale fostului "imperiu" athenian, unde Lysandros a intreprins cuceriri sistematice, athenienii au fost eliberati si trimisi acasa. Infrangerea a fost decisiva, punand capat distrugatorului razboi peloponesiac.

Incepand cu noiembrie 405, Pireul a fost blocat de flota spartana, iar populatia asediata din Atena suferea de foame. Dupa o rezistenta de patru luni, Atena s-a predat in aprilie 404 acceptand conditiile puse de Lysandros. Mai multi aliati ai Spartei, printre care corinthienii si thebanii, le-au cerut spartanilor sa le rezerve athenienilor "aceeasi soarta pe care le-o rezervasera celor din Melos . , oamenilor din Histiaia, Sikione, Torone, Egina si multor altor greci" (Xenophon, Hellenicele, II, 2, 3). Acest fapt ar fi insemnat distrugerea totala a cetatii si masacrarea sau aducerea in stare de sclavie a populatiei.

Insa, invocand amintirea razboaielor medice si temandu-se ca astfel s-ar fi creat un vid politic la sud de Theba, spartanii au refuzat. Neavand incredere in thebani, ei le-au permis athenienilor sa isi pastreze zidurile cetatii. Cu toate acestea, conditiile pacii au fost deosebit de dure. S-a hotarat ca Atena sa isi distruga Zidurile Lungi si fortificatiile Pireului, sa predea toata flota, sa permita revenirea exilatilor si, mai ales, sa aiba aceiasi prieteni si aceeasi dusmani ca si lacedemonienii. In plus, Atena era obligata sa participe la expeditiile razboinice ale Spartei, sub conducerea lacedemoniana. Tratatul nici nu mentiona necesitatea renuntarii Atenei la imperiul sau, acest lucru fiind inteles de la sine. Astfel, Atena a incetat sa mai fie o mare putere, devenind o simpla aliata a Spartei, aflata sub hegemonia acesteia.

In timpul asediului, moderatii si oligarhii i-au invins pe democratii radicali si, in urma presiunilor lui Lysandros, care dorea un regim oligarhic ingradit, a fost aleasa o comisie de 30 de membri care urma sa redacteze noua "constitutie", dar care, in fapt, detinea ea insasi puterea. Acestia i-au numit pe cei 500 de membri ai sfatului si pe magistrati. Sustinuti de o garnizoana spartana, in curand acestia au inceput sa guverneze in mod tiranic. Sub pretextul ca aplicau "constitutia stramosilor", cei Treizeci de Tirani au inceput sa ii masacreze pe democrati. Ulterior, din motive financiare, au inceput sa ii vaneze si pe metecii bogati, astfel ca, in final, au reusit sa ucida 1.500 de persoane. Aripa moderata a Celor Treizeci, condusa de Theramenes, si-a manifestat dezaprobarea fata de aceste excese si a obtinut desemnarea unui corp civic de 3000 de cetateni, singurii care aveau voie sa ramana in Atena. Acesta sustinea necesitatea largirii bazei sociale a regimului, prin sprijinirea celor bogati, chiar daca nu erau cetateni, declarandu-si optiunea pentru o societate intemeiata pe "oamenii de bine". In schimb, Critias, liderul "aripii dure" era pentru un regim bazat pe forta si teroare. Conflictul dintre cei doi s-a soldat cu condamnarea la moarte a lui Theramenes. Dupa acest episod, baza sociala a Celor Treizeci s-a restrans si mai mult, in timp ce democratii, condusi de Thrasybullos, se reunisera in mica fortareata Phylae, de la nord de Atena si si-au intarit puterea. Pe de alta parte, Lysandros, principalul sustinator al tiranilor, isi pierduse influenta la Sparta. Oligarhii au fost invinsi de democratii din Munyhia, unde Critias a fost ucis. Cei Treizeci s-au retras la Eleusis, pe ai carui locuitori ii masacrasera inainte. Desi au facut apel la Sparta, regele Pausanias i-a sfatuit sa se impace si, dupa mai bine de un an de teroare, regimul Celor Treizeci de Tirani a fost rasturnat, in 403.

Moderatii au dorit ca, pe viitor, cetatea sa fie ferita de excesele democratilor radicali si ale oligarhilor extremisti, avansand o serie de propuneri menite sa conduca la un compromis. Insa cea mai importanta masura a fost legea de amnistie, sub arhontatul lui Euclid, care interzicea, sub pedeapsa cu moartea, de a mai aduce aminte de greselile trecutului. Mai mult, Atena a platit datoriile Celor Treizeci fata de Sparta. In 401, Eleusis a fost reintegrata in statul athenian, care si-a regasit, in acest fel, unitatea. Singurii exceptati de la amnistie erau Cei Treizeci si alti cativa magistrati.

Restaurarea regimului democratic a fost infaptuita sub semnul bunei intelegeri (homonoia) si a cumpatarii (sophrosyne). Athenienii nu mai doreau ca pasiunile politice sa ii impinga spre o noua catastrofa. Revizuirea legilor a fost incredintata unei comisii de nomothetes.

Cu toate acestea, filosoful Sokrates a platit cu viata, in 399, atitudinea sa sfidatoare fata de judecatori si legaturile cu anumiti oligarhi notorii. Dincolo de aceste presupuse culpe, condamnarea ilustrului filosof constituia semnul crizei morale si a neincrederii de sine care domnea printre athenieni dupa dezastrul suferit in razboiul peloponesiac.

b. Hegemonia spartana (404-372 i.Hr.)

Dupa batalia de la Aigos Potamos, singura mare putere din Grecia a ramas Sparta, capetenia coalitiei invingatoare. Insa Sparta s-a dovedit, in curand, incapabila de a juca rolul de hegemon al lumii grecesti. Ea era legata de politica sa traditionala de hegemonie continentala, iar alianta cu Imperiul Persan nu era comoda. Totusi, Sparta, care era slabita din cauza propriului sistem politic si social, care reducea continuu numarul spartanilor propriu-zisi, si nevoia de subsidii, necesare intretinerii flotei au condus la mentinerea aceste stanjenitoare aliante, pentru inca o vreme. De asemenea, Sparta nu avea fortele necesare si nici o viziune politica suficient de larga pentru a-si putea impune autoritatea asupra cetatilor grecesti, care, mandre de autonomia lor, se angajau permanent in dispute, sau pentru a le coordona eforturile.

In timpul razboiului peloponesiac, propaganda spartana a afirmat ca doreste sa ii eliberez pe greci de sub stapanirea atheniana si sa redea "autonomia" cetatilor. Incepand din 412, cetatile detasate de Sparta de Liga de la Delos, primeau, pentru "protectie", garnizoane peloponesiene si, de multe ori, erau solicitate sa participe material si financiar la efortul de razboi. Mai mult, Sparta a exercitat inlocuirea regimurilor democratice din aceste cetati, favorabile Atenei, cu conduceri oligarhice. Aceste regimuri erau sprijinite de garnizoanele spartane, aflate sub ordinele unui guvernatori avand titlul de harmostes.

Dupa inlaturarea amenintarii atheniene, Sparta i-a incredintat lui Lysandros aceste misiuni, fapt care a facut ca influenta sa in Grecia sa creasca enorm. Lysandros a numit in aceste cetati decarhiile, care erau mici grupuri de 10-12 oligarhi extremisti, care guvernau in mod arbitrar, facandu-se urati de concetatenii lor, dar fideli Spartei, de al carei sprijin depindea existenta lor. In acest mod, Lysandros a construit o adevarata retea clientelara, care scapa controlului direct al Spartei. El devenise independent de cetate, putand sa isi procure bani si trupe cu ajutorul decarhilor, fapt care a atras multe suspiciuni asupra persoanei sale.

In curand, adversarii lui Lysandros au inceput sa il lipseasca pe aceste de mijloacele care il faceau sa fie atat de puternic, pentru a nu-l impinge la o lovitura de forta. Prietenii sai au fost inlaturati din functiile pe care le detineau, iar Lysandros a fost rechemat la Sparta. El a instalat regimul Celor Treizeci de Tirani la Atena, dupa ce a reusit sa fie numit harmostes in aceasta cetate. Dupa izbucnirea conflictului dintre tiranii si democratii athenieni, eforii l-au imputernicit pe regele Pausanias sa se deplaseze la Atena cu o armata pentru a contracara actiunile lui Lysandros. Regele a inlesnit reinstaurarea regimului democratic la Atena, sesizand faptul ca interesul Spartei nu se putea intemeia pe conduceri nepopulare si fragile. Mai mult, Pausanias i-a convins pe democratii athenieni sa accepte hegemonia spartana.

Incepand cu 403, eforii nu au mai sustinut decarhiile instalate de Lysandros si au incetat sa mai impuna sistematic harmostai in orasele grecesti si sa mai perceapa tribut in mod regulat. Pentru cativa ani, puterea lui Lysandros a inregistrat un recul, deoarece meritele sale exceptionale ii faceau pe lacedemonieni sa se teama ca ar dori sa provoace transformari revolutionare la Sparta.

In anii care au urmat victoriei in razboiul peloponesiac, spartanii au profitat de superioritatea lor militara pentru a-i readuce la ascultare pe aliatii care manifestasera prea multa independenta. Sparta i-a somat pe eleati sa acorde "autonomie" oraselor periece. In urma refuzului eleatilor, regele Agis a condus impotriva acestora doua campanii, in anii 400 si 399, reusind sa ii spuna. Insa principala preocupare in materie de politica externa a lacedemonienilor in perioada 403-397 a constituit-o Imperiul Persan. Sparta era datoare sa ramburseze sumele primite in timpul razboiului peloponesiac si sa recunoasca suveranitatea Marelui Rege asupra cetatilor din Asia Mica "eliberate" de sub dominatia Atenei. In aceasta din urma problema, Sparta a actionat in mod inegal, mentinand controlul unor cetati si cedandu-le pe altele persilor. Curand, spartanii au profitat de criza creata la moartea regelui Darius II, in 404. Pe tronul Ahemenizilor a fost instalat fiul mai mare al lui Darius II, Artaxerxes II (404-359), in timp ce fratele mai tanar al noului rege, Cyrus cel Tanar, a fost acuzat de satrapul Tissaphernes de complot impotriva noului rege. La insistentele mamei celor doi printi, Cyrus a fost iertat si reinstalat in functia sa. Relatiile dintre Cyrus (preferat de Lysandros si de oligarhii din cetatile grecesti din Asia Mica) si Tissaphernes (favoritul democratilor) au continuat sa ramana ostile.

Afisand fidelitatea fata de fratele sau, Cyrus a recrutat, in secret, o armata formata din mercenari greci. El a primit ajutor si din partea Spartei si a fost sustinut de toate cetatile grecesti din Asia Mica. Cyrus a pornit, in fruntea acestei armate, spre centru Asiei, dar a fost infrant intr-o batalie decisiva la Cunaxa, in apropiere de Babylon, in martie 410, unde a pierit. Corpul expeditionar grecesc, format din aproximativ 10.000 de soldati, s-a trezit izolat in mijlocul Imperiului Persan, inconjurati de trupele lui Artaxerxes. Acestia si-au ales noi conducatori si s-au retras prin muntii Kurdistanului si ai Armeniei, regiuni care scapau controlului Marelui Rege. Infruntand dificultati si obstacole aproape imposibil de depasit, "cei zece mii" au ajuns pe malul Pontului Euxin. Nefiind bine primiti de cetatile pontice, ei au fost nevoiti sa se reangajeze ca mercenari. Aceasta expeditie a fost descrisa de catre unul dintre participanti, istoricul Xenophon, in lucrarea sa, Anabasis ("Reintoarcerea"). "Expeditia celor zece mii" a fost privita ulterior, de catre greci, ca un semna al slabiciunii Imperiului Persan si a superioritatii grecilor asupra "barbarilor".

Dupa Cunaxa, Tissaphernes a reluat controlul asupra satrapiei sale si a cerut supunerea oraselor grecesti din Asia Mica. Acestea au facut apel la Sparta, care a trimis, in 400, un corp expeditionar. Dupa un sir de operatii confuze, spartanii si persii au incheiat un armistitiu in 397 i.Hr. Propunerile de pace au fost trimise Spartei si Marelui Rege.

Dupa moartea regelui Agis II, in 398, succesiunea a fost revendicata de fratele acestuia, Agesilaos, si de fiul raposatului, Leothydas. Pentru a-si redobandi puterea si influenta, Lysandros a sprijinit alegerea lui Agesilaos ca rege, bun prieten al sau din tinerete. In 397, un tanar spartan, care nu apartinea clasei egalilor, Cinadon, a organizat un complot care urmarea rasturnarea sistemului. Cinadon se baza pe sprijinul spartanilor "inferiori"(hypomeiones - cei care isi pierdusera isi pierdusera lotul de pamant si nu mai puteau participa la syssitiai - mesele comune), al periecilor si al hilotilor instariti (neodamodeis). Complotul a fost lichidat prin trimiterea lui Cinadon intr-o misiune intr-un mic oras din Laconia, urmata de arestarea sa din ordinul eforilor. Acest incident da seama despre nemultumirile unor largi categorii ale populatiei spartane fata de sistemul socio-politic existent.

In pofida reducerii numarului egalilor, in secolul IV, populatia Laconiei a crescut. Se pare ca in aceeasi perioada a fost emisa o noua dispozitie care permitea instrainarea kleros-ului, lotul mostenit de la parinti. De asemenea, circulatia metalelor pretioase a inregistrat o mare inflorire la Sparta, desi legea interzicea detinerea lor. Insa spartanii imbogatiti varsau, clandestin, sume de bani cetatenilor saraciti, pentru a-i ajuta sa-si pastreze rangul sau sa supravietuiasca, achizitionand, in schimb, loturile acestora. Pe de alta parte, numarul hilotilor instariti erau tot mai mare, o parte din acestia reusind sa primeasca cetatenia (neodamodeis). Insa multi neodamodeis nu aveau pamanturi si formau o masa cu un statut ambiguu, lipsita de mijloace de existenta. Acestia luptau, in timp de razboi, ca hopliti (soldati greu inarmati), alaturi de egali.

Existenta acestor categorii intermediare tot mai numeroase, care beneficiau de aceeasi pregatire militara ca si egalii, dar care nu se bucurau de drepturile economice ale acestora, constituia sursa unor profunde nemultumiti si motive de agitatie revolutionara. Statul spartan a mentinut vechea ordine constitutionala, astfel ca numarul egalilor, care beneficiau de toate drepturile politice si economice, a scazut continuu. De aceea, spartanii, care nu doreau sa intretina in inactivitate un mare numar de "inferiori" pe cheltuiala lor proprie sau a cetatii, au permis, in doua randuri, recrutarea acestora ca mercenari de catre tiranul Dionysios din Syracusa. Mai mult, Sparta ii indeparta pe acesti soldati nedoriti, trimitandu-i in expeditii spre tinuturi cat mai indepartate.

Intre timp, Marele Rege, indemnat de satrapul Pharnabazes, a trecut la o contraofensiva maritima de anvergura si a incredintat comanda operatiunilor navale athenianului Conon, refugiat in Ciprul, la regele Euagoras, din Salamina. De asemenea, emisarii persani au impartit mari cantitati de aur mai multor cetati din Grecia, pentru a le determina sa se ridice impotriva Spartei.

Regele Agesilaos a fost trimis in Asia Mica, in 396, in fruntea unui corp expeditionar de 8.000 de oameni, pentru a le veni in ajutor trupelor lacedemoniene aflate deja acolo. El a incercat, inca de la inceput, sa imprime acestei campanii aspectul unei "cruciade" panhellenice, insa acest fapt nu a fost acceptat de ceilalti greci. Agesilaos s-a grabit sa scape de Lysandros, caruia nu i-a permis sa isi exercite atributiile, folosindu-se de calitatea sa de membru al statului major al armatei. Regele spartan a obtinut o victorie clara impotriva lui Tissaphernes, la Sardes si a supus jafului teritoriile persane din Anatolia occidentala. Ca urmare, Artaxerxes l-a revocat pe Tissaphernes si l-a executat. Agesilaos si-a condus armata spre vest, ajungand in Cappadocia.

In 395, Agesilaos a primit si comanda flotei. El a incredintat comanda flotei cumnatului sau, Peisandros. Intre timp, insula Rhodos s-a revoltat impotriva Spartei si a primit flota condusa de Conon si de Pharnabazes, in 394. In acest moment, Marele Rege a dat semnalul pornirii la contraofensiva, declansand razboiul corinthic (395-386).

Thebanii, condusi de democratul Ismenias, au intervenit intr-un conflict intre phocidieni si locrieni, in favoarea acestora din urma. Phocidienii au facut apel la aliatii lor spartani, fapt care i-a convins pe athenieni sa intre in alianta cu thebanii. Eforii spartani au trimis doua armate impotriva Beotiei. Una dintre armate era comandata de Lysandros, iar cealalta de catre regele Pausanias. Fara a-l astepta pe Pausanias, Lysandros i-a atacat pe thebani la Haliarte, in Beotia, si a fost ucis in lupta, iar spartanii au avut pierderi mari, Pausanias a fost nevoit sa incheie armistitiul si sa se retraga in Pelopones.

In 395, membrii factiunii democratice de la Corinth, Atena, Theba si Argos, s-au reunit la Istm, unde au pus bazele unei coalitii antispartane. In curand, in aceasta alianta au intrat si leucadienii, eubeenii, acarnanienii si cetatile din Peninsula Chalcidica. Insa spartanii au obtinut o victorie clara, in 394, la Nemeea, impotriva aliatilor. Rechemat din Asia Mica, regele Agesilaos a triumfat, la randul sau, impotriva aliatilor, in batalia de la Coroneea, in acelasi an. Insa cetatile de pe coasta asiatica cu alungat, dupa victoria lui Conon de la Cnidos, garnizoanele spartane. Flota condusa de Conon si Pharnabazos a reusit sa ocupe insula Kythera, in vestul Marii Egee, amenintand direct teritoriul laconian. Flota atheniana a intrat in Golful Saronic. Cu ajutorul aurului persan, Conon a finantat reconstruirea Zidurilor Lungi, punand Atena la adapost de atacurile terestre ale spartanilor.

Luptele s-ai desfasurat, in Grecia, in zona Corinthului. Pentru a se proteja impotriva oligarhilor si a spartanilor, democratii corinthieni au ajuns la un acord de sympoliteia cu Argos; astfel argienii si corinthienii au ajuns membrii unei singure cetati cu regim democratic. Acest fapt a fost interpretat de oligarhii corinthieni drept o anexare a cetatii lor de catre Argos.

In 390, spartanii au suferit o grea infrangere la Lechaion, unde o unitate a armatei lor a cazut in ambuscada organizata de strategul athenian Iphikrates; 270 de soldati lacedemonieni au pierit, cu acest prilej, sub loviturile infanteristilor athenieni usor inarmati (peltastai) care si-au facut, astfel, intrarea, in istoria militara a lumii antice.

Navarhul lacedemonian Teleutias a incercat, incepand din 391, sa cucereasca insula Rhodos, dar Atena l-a trimis impotriva acestuia pe strategul Thrasybullos. Acesta a mai supus insulele Lesbos si Chios, apoi a intreprins, in 390, o campanie in nordul Marii Egee, unde a obtinut adeziunea mai multor orase, printre care se numarau Thasos, Bizant, Chalcedonia, unde a restabilit regimul de taxe in profitul Atenei (precum dreptul de 5% pentru marfurile care tranzitau stramtoarea Bosfor) si a ridicat de la aliati sume considerabile. Convins ca impacarea dintre Sparta si Imperiul Persan este inevitabila, Thrasybullos a incercat sa repuna bazele imperiului athenian. El insa a murit in 389, la Aspendos, in Pamphylia, in cursul unei lupte cu localnicii exasperati de jafurile athenienilor. In schimb, partizanii sai au fost judecati si condamnati la moarte, deoarece athenienii nu doreau sa ii urmeze pe acesti partizani ai continuarii razboiului. Dupa moartea lui Thrasybullos, Atena va depune un efort financiar si militar tot mai redus in vederea continuarii razboiului. Intre timp, Marele Rege era iritat de ajutorul acordat de athenieni regelui Euagoras din Cipru, care se revoltase impotriva dominatiei persane. Incurajat de prospartanul Tinbazes, pe care Artaxerxes l-a numit satrap la Sardes, si de catre noul sau aliat, tiranul Dionysos al Syracusei, Sparta a trimis in Stramtori o flota comandata de Antalcidas, amenintand astfel caile de aprovizionare ale Atenei. Atena a trebuit sa se resemneze, deoarece flota sa era mult mai putin numeroasa decat cea a Spartei si sa accepte pacea, in 387.

Pacea, cunoscuta sub numele de "Pacea Regelui", sau "Pacea lui Antalcidas" confirma suveranitatea persana asupra oraselor grecesti din Asia Mica. Atena a obtinut recunoasterea suveranitatii asupra insulelor Lemnos, Imbros si Skyros si a Ciprului. In acelasi timp, una dintre clauzele pacii era "autonomia" celorlalte orase grecesti, continea amenintarea voalata la adresa tuturor elenilor. Acesta era un ordin si un ultimatum prin care regele persan isi impunea vointa si hotararile in lumea greaca. Urmarea, astfel, ca nici una din cetatile grecesti sa nu mai poata deveni o mare putere care sa ameninte interesele persane. Principalul garant al acestei devenise, din nou, Sparta, prin forta sa militara, si prin ajutorul primit de la regele ahemenid.

Lacedemonienii au convocat un congres panhellenic la Sparta, cerandu-le tuturor delegatilor cetatilor grecesti s jure ca vor respecta pacea regelui. Thebanii au dorit sa depuna acest juramant in numele tuturor beotienilor, lucru care nu a fost acceptat de regele spartan Agesilaos. Amenintandu-i pe thebani cu o interventie militara, acestia din urma au renuntat. In felul acesta, cetatile beotiene Orchomenos, Thespiai si Plateea au obtinut satisfactie si confederatia beotiana a fost dizolvata. Factiunea antilaconiana de la Theba, condusa de Ismenias, care aspira la reinstaurarea hegemoniei cetatii sale asupra Beotiei, s-a resemnat, pentru moment. Agesilaos a ordonat, de asemenea, dizolvarea unificarii Argosului si a Corinthului, permitand revenirea din exil si reinstalarea la putere a oligarhilor in aceasta din urma.

In schimb, spartanii si-au mentinut hegemonia asupra Peloponesului, cerandu-le mantineenilor sa darame zidurile cetatii iar locuitorilor din Phind le-a impus sa ii recheme pe oligarhi, in 385.

Sparta a trimis trupe in ajutorul regelui Alcetas al Epirului, in 384 si 383 pentru a-l ajuta sa respinga o invazie a ilirilor, si chiar in Asia, pentru a-i sprijini pe satrapii revoltatii impotriva Marelui Rege.

In 382, cetatile chalcidice Alcanthos si Apollonia s-au plans, la Sparta, impotriva olynthienilor care le presau sa intre in Confederatia chalcidica. Delegatii cetatilor respective le-au atras atentia lacedemonienilor asupra sprijinului oferit de regele Amyntas al Macedoniei olynthienilor si a negocierilor secrete pe care le angajasera acestia cu Atena si cu Theba. Dorind sa previna formarea unei noi coalitii, precum cea pe care a trebuit sa o infrunte in timpul razboiului corinthic, si cunoscand faptul ca Atena si Theba acceptasera fortat pacea regelui, Sparta a convocat Adunarea Federatiei peloponesiene. Majoritatea aliatilor s-au pronuntat pentru razboi pentru razboi impotriva Olinthului.

In 382, unul dintre contingentele spartane trimise spre Chalcidica, a cucerit cetatea thebana Cadmeea, iar factiunea prolaconiana locala a luat puterea in oras. Ismenias, liderul factiunii antilaconiene, a fost condamnat si executat. In acel moment, a devenit clar ca Sparta exercita o dominatie despotica asupra elenilor.

In 379, spartanii i-au obligat sa capituleze si sa devina aliatii lor. Astfel ca Sparta a incalcat pacea regelui, construind o serie de aliante care depaseau fruntariile Peloponesului.

Intre timp, Atena a incheiat o alianta defensiva cu Chios, invocand faptul c a aceasta nu incalca pacea regelui. Pe de alta parte, retorul Isocrates a publicat, in 380, un discurs destinat, teoretic, sa fie rostit la jocurile olimpice (panegyres), in care relua o tema mai veche, abordata si de Georgias si Lysias, referitoare la necesitatea concilierii intre Atena si Sparta si a unitatii lumii grecesti. Isocrates ii indemna, totodata, pe greci, sa porneasca sub conducerea Atenei, la cucerirea Imperiului Persan, reamintind de gloria acestei cetati in timpul razboaielor medice, declansate cu un secol in urma. El nu ezita sa adreseze critici voalate Spartei pentru tirania pe care o exercita in Grecia prin intermediul harmonistilor si a regimurilor oligarhice impuse, dar mai ales pentru prietenia cu Marele Rege.

Cu ajutorul a sapte exilati refugiati la Atena, thebanii i-au masacrat pe oligarhii aflati la conducerea cetatii si i-au eliberat pe detinutii politice din inchisori, intr-o singura noapte. Intreaga populatie thebana a aderat la revolta si a asediat garnizoana spartana de la Cadmeea, in 379. Atena a trimis un contingent in sprijinul thebanilor si garnizoana spartana a predat cetatea Cadmeea, primind, in schimb, dreptul de a se retrage.

Intelegand dificultatea situatiei, regele Agesilaos i-a cedat comanda militara colegului sau, regele Cleombrotos. Acesta l-a instalat ca harmostes la Thespiai pe prietenul sau, Sphodrias.

Intre timp, la Theba, a fost instaurat un regim democratic, asemanator cu cel al Atenei. Magistratii au luat numele de beotarhi, care fusese purtat de strategii beotieni pana in anul 386. Astfel, thebanii si-au facut cunoscuta intentia de a deveni hegemoni ai intregii Beotii.

In fruntea noului regim s-au aflat Pelopidas si Epaminondas, care i-au mobilizat pe taranii beotieni si i-au supus unei instructii militare intensive. In plus, ei au creat un detasament de elita format din 300 de tineri razboinici permanenti, cunoscut sub numele de "batalionul sacru".

In 378, Sphodrias, harmostele din Thespiai, a incercat sa atace Pireul prin surprindere, dar initiativa sa a fost descoperita de athenieni. Acestia s-au plans la Sparta, dar Spodrias a fost achitat. Se pare ca aceasta diversiune a fost pusa la cale chir de regii spartani Agesilaos si Cleombrotos, pentru a-i determina pe athenieni sa incalce primii pacea regelui.

Pana atunci, Atena se aratase ezitanta, desi incheiase mai multe aliante in numele "libertatii comune". Insa athenienii doreau sa evite represaliile spartane si erau neincrezatori fata de Pelopidas.

Sub influenta unei noi generatii de oameni politici, precum oratorul Kallistratos si strategii Iphikratos, Timotheos, fiul lui Conon si Habrias, Atena a infiintat in 378/377, la exact 100 de ani de la crearea celei dintai, a doua Confederatie maritima. Acestia au impulsionat refacerea zidurilor Pireului si a flotei atheniene si au reorganizat finantele atheniene.

Preliminariile acestei noi ligi se regasesc in tratatele bilaterale, incheiate de Atena, incepand cu 384, cu diferite cetati egeene: Byzantion, Chios, Rhodos si Mytilene, iar, ulterior, Theba. Atena detinea hegemonia (conducerea militara) a acestei noi aliante. Symmahia le era deschisa tuturor celor care doreau sa adere la ea, cu exceptia celor supusi Marelui Rege. Aceasta clauza era menita sa il asigure pe regele ahemenid ca noua alianta nu era indreptata impotriva Imperiului Persan, ci viza doar Sparta. De data aceasta, aliatii erau pe picior de egalitate cu Atena, nefiind obligati sa intretina garnizoane si sa plateasca tribut. De asemenea, athenienii interziceau crearea unor noi cleruhii pe pamanturile cetatilor aliate, practica detestata de acestea. Pe de alta parte, era interzis ca athenienii sa poata cumpara domenii sau sa obtina ipoteci funciare in schimbul imprumuturilor pe teritoriul cetatilor aliate.

In schimb, Atena se obliga, alaturi de ceilalti aliati, sa vina in ajutorul oricarui membru al confederatiei, in cazul in care acesta ar fi fost atacat. Cu toate acestea, Kallistratos a instituit practica platirii, de catre aliati, a unei contributii (syntaxis), care era, insa, platita doar pe timp de razboi si a carei repartizare era votata de catre Consiliul federal. Contributiile erau utilizate exclusiv pentru cheltuieli militare.

Intre timp, spartanii au efectuat mai multe expeditii in Beotia, dar thebanii au evitat luptele deschise si au ripostat prin organizarea unor ambuscade. Ei le-au interzis, in 376, spartanilor, accesul in Beotia, blocand trecatorile de pa Kitheron. Mai mult, in anul urmator, fortele thebane au invins la Tegyrai un contingent spartan de doua ori mai numeros.

Spartanii au incercat, in 376, sa instituie o blocada navala impotriva Atenei, dar blocada a fost sparta de strategul athenian Habrias, care a repurtat apoi o victorie langa Naxos. In 375, flota atheniana a obtinut un nou succes la Alyzeia, in Marea Ionica, sub comanda lui Timotheos, impotriva escadrelor spartane.

In acelasi an, ostilitatile au fost, provizoriu, suspendate. Marele Rege, care avea nevoie de mercenari pentru a reprima o revolta in Egipt, a trimis emisari in toate cetatile elene pentru a le cere reinnoirea pacii comune din 386.

In curand, Atena a obtinut ralierea Corcyrei si a cetatilor din Acarnania, la confederatia pe care o conducea, in dauna Spartei.

In 371, Atena, care era multumita de reconfirmarea sa ca prima putere navala a lumii grecesti, a reluat negocierile cu Sparta.

Atena era ingrijorata de ascensiunea Thebei, care refacuse, sub hegemonia sa, Liga Beotiana, si de cresterea puterii tiranului Iason, din Pherai, care unificase intreaga Thessalie sub autoritatea sa si care dispunea de o puternica armata.

Thebanii au folosit metodele cele mai brutale pentru a-i supune pe beotieni: au daramat zidurile de aparare de la Thespiai, au daramat Plateea in intregime si i-au expulzat pe plateeni, gesturi care au provocat indignare la Atena. Din acest moment, prioritatea politica a Atenei, dar si a Spartei, era oprirea expansiunii thebane. In 371, phocidienii le-au cerut ajutor lacedemonienilor impotriva Thebei, iar Sparta a trimis in Grecia Centrala o armata condusa de regele Cleombrotos.

Atena a trimis, in iunie 371, o ambasada la Sparta, pentru a pregati o nou pace comuna, in cord cu emisarii Marelui Rege. Ea recunostea hegemonia Spartei pe uscat si Sparta recunostea suprematia navala atheniana. Astfel, Sparta si Atena deveneau garantii pacii regelui, afirmand ca apara "autonomia" cetatilor grecesti.

Epaminondas a dorit sa semneze tratatul in numele tuturor beotienilor. Agesilaos s-a opus acestei cereri, care, daca ar fi fost acceptata, ar fi consfintit hegemonia thebana asupra beotienilor. In urma refuzului lui Epaminondas, regele spartan Cleombrotos a primit ordinul sa invadeze imediat Beotia. Confruntarea decisiva s-a desfasurat la sud-vest de Theba, in apropierea oraselului Leuctra. Epaminondas, care se afla in fruntea trupelor thebane, a introdus o inovatie tactica, consacrata ulterior in practica razboaielor: contrar traditiei, el si-a dispus cele mai bune unitati pe aripa stanga, care avea o adancime de 80 de randuri (fata de numai 12, cat numarau trupele spartane). Cu aceasta falanga compacta, Epaminondas a atacat aripa dreapta a lacedemonienilor, obtinand o stralucita victorie. Pe campul de lupta au cazut regele Cleombrotos, 400 de spartani si alti 600 de peloponesieni (deci o treime din cetatenii combatanti) au pierit in lupta. Aceasta victorie a pus capat superioritatii militare terestre a Spartei si a facut din Theba un nou candidat la hegemonia asupra Greciei.

c. Hegemonia thebana (371-362 i.Hr.)

Thebanii l-au chemat in ajutor, in batalia de la Leuctra, pe aliatul lor, tiranul Iason, din Pherai. Acesta nu numai ca nu a participat la batalie, dar, dupa sfarsitul acesteia, le-a permis supravietuitorilor armatei lui Cleombrotos sa plece spre Sparta. Apoi, Iason a plecat spre Thessalia jefuind Phocida si distrugand fortareata Heracleea Thrahes (colonie spartana) din apropiere de Thermopylae, pe drumul de intoarcere. Era evident ca Iason, care era si protectorul regelui Epirului, Alcetas, nutrea ambitii expansioniste in Grecia. Pentru prima data in istoria sa, Grecia era amenintata de un principe din zonele nordice. Regiunile septentrionale ale Greciei inflorisera in secolul IV i.Hr., din punct de vedere demografic, economic si militar.

Iason detinea functia de sef militar al federatiei thessaliene (tagos) pe viata. Spre deosebire de celelalte regiuni ale Greciei, Thessalia era intinsa, si avea un sol fertil. Cavaleria thessaliana numara aproximativ 8.000 de oameni si se bucura de o excelenta reputatie. Iason dispunea de venituri considerabile, cu ajutorul carora a reusit sa recruteze 10.000 de mercenari. Istoricul Xenophon i-a atribuit tiranului thessalian chiar ambitia de a porni o expeditie de cucerire impotriva Imperiului Persan.

Insa Iason a fost asasinat in 370 si Theba a scapat de un aliat incomod, fiind capabila sa dea curs planurilor sale de hegemonie in centrul si nordul Greciei. Thebanii au inclus, apoi, in sfera lor de influenta, aproape toate neamurile din Grecia centrala: phocidieni, locrieni, malieni, dar si pe acarnanieni si eubeeni, care iesisera din Confederatia atheniana.

Dupa infrangerea de la Leuctra, spartanii au actionat cu luciditate. Eforii l-au insarcinat pe Arhidamos, fiul lui Agesilaos, sa plece cu o armata spre Beotia. Spartanii nu credeau ca dupa aceasta infrangere, avand puterea slabita, isi vor putea lua revansa asupra thebanilor, dar era important ca lacedemonienii sa le demonstreze aliatilor ca au capacitatea de a riposta.

Cand thebanii au cerut Atenei, dupa Leuctra, ajutor impotriva Spartei, au fost primiti cu raceala. Atena se bucura de slabirea Spartei, deoarece devenea astfel singurul garant la pacii regelui. In consecinta, athenienii i-au convocat la Atena pe delegatii tuturor cetatilor care sustineau pacea, pentru a-i pune sa jure din nou; angajamentul de a respecta aceasta pace, facultativ in timpul reuniunii de la Sparta, devenea acum obligatoriu. Toti aliatii lacedemonienilor, cu exceptia eleenilor, si chiar spartanii au depus juramant. Theba, care nu a participat la aceste negocieri, avea impotriva ei o coalitie in fruntea careia se gaseau Atena si Sparta.

Pe de alta parte, victoria de la Leuctra a modificat raportul de forte in Grecia si, mai ales, in Pelopones. Infrangerea Spartei a fost urmata de slabirea regimurilor oligarhice prolaconiene. Astfel, la Argos, oligarhii au planuit, cu ajutorul mercenarilor, o lovitura de forta. Planul a fost dejucat de democrati, dar a starnit mania demosului argian. Peste 1.200 de oligarhi si cetateni bogati au fost condamnati la moarte si omorati cu lovituri de bata.

Mantineenii, obligati in 385, de spartani, sa-si distruga cetatea, au reconstruit-o si au adoptat un regim democratic. Ei au intervenit apoi in razboiul civil din Tegeea, desfasurat intre oligarhi (favorabili Spartei) si democrati, in favoarea ultimilor. Sub pretextul incalcarii prevederilor pacii regelui de catre mantineeni, regele spartan Agesilaos a intervenit in conflict. Democratii din Mantineea si din Tegeea erau partizanii unirii tuturor arcadienilor intr-o federatie. Arcadienii, sub conducerea strategului Lycophron, si-au organizat apararea si au trimis o ambasada la Atena, dar athenienii au refuzat sa ii ajute. In acest fel, arcadienilor nu le-a ramas alta solutie decat sa se apropie de Theba. Beotienii au trimis in Pelopones o armata comandata de strategii Pelopidas si Epaminondas. Agesilaos s-a retras, iar cei doi strategi thebani au primit dovezi de prietenie din partea cetatilor periece din Laconia. Laconia a fost invadata, pentru prima data in istoria sa, de o armata straina, in iarna anului 370/369. Agesilaos a refuzat o lupta deschisa cu armata thebana si manevrele lui Epaminondas au fost stanjenite de umflarea raului Eurotas. Epaminondas a devastat Laconia, dar a renuntat la cucerirea Spartei. Spartanii s-au confruntat si cu un complot al inferiorilor, dar au eliberat hiloti, pe care i-au inrolat. Pe de alta parte, aliatii le-au ramas fideli, in general, spartanilor.

Dupa retragerea din Laconia, Epaminondas a patruns cu armata pe teritoriul Messeniei, unde a fost intampinat ca eliberator. Fostii hiloti din Messenia si messenienii imprastiati au fost incurajati sa revina in patrie. Pe inaltimile de la Ithome a fost fondat un nou oras, fortificat, iar Epaminondas a fost onorat cu titlul de oikistes (fondator) al acestei cetati. Sparta a pierdut, dintr-o singura lovitura, jumatate din teritoriul sau, egalii fiind privati de proprietatile pe care la detineau in bogata campie a Messeniei, insa mai grav era faptul ca Sparta era inconjurata numai de inamici: messenienii, arcadienii, care au fondat, in curand, la frontiera laconiano-arcadiana, cetatea Megalopolis, si argienii. Singurii aliati care i-au mai ramas fideli Spartei erau cetatile Corinth si Phlios. Sparta a cerut ajutor Atenei. Atena a trimis in Laconia un corp expeditionar, dar acesta a ajuns cu intarziere in Pelopones, dupa incheierea expeditiei conduse de Epaminondas. In 369, Atena si Sparta au incheiat o alianta, convenind sa imparta hegemonia (comanda operatiunilor militare).

Dupa revenirea la Theba, Epaminondas si Pelopidas au fost supusi unei judecati, deoarece depasisera termenul functiei lor, in cursul campaniei. Fiind achitati, ei s-au angajat intr-o politica activa de obtinere a hegemoniei thebane asupra Greciei. Thebanii au raspuns la apelurile thessalienilor, care le cereau ajutor impotriva tiranilor din Pherai, succesorii lui Iason. Pelopidas a fost capturat de tiranul Alexandros, in 368, si nu a fost eliberat decat dupa doua campanii. In 364, Pelopidas a castigat la Kynoskephalos o mare victorie impotriva lui Alexandros, dar a murit in batalie.

Insa, in 369, dupa ce a expulzat trupele macedonene din Larissa in Thessalia, Pelopidas l-a urmarit pe regele Alexandros II, in regatul sau. Pacea a fost obtinuta dupa ce regele macedonean a trimis 50 de ostatici la Theba, printre care se afla si Filip, fratele sau mai tanar.

In acelasi an, Epaminondas a incercat sa ocupe Istmul, pentru a sigura caile de comunicatie terestre cu aliatii sai din Pelopones, dar a esuat in fata Corinthului, ramas fidel Spartei, si sprijinit de strategul athenian Habrias.

Epaminondas a pornit, in 367, o campanie impotriva Ligii Aheene, din nord-estul Peloponesului, intervenind in ajutorul oligarhilor moderati. Deoarece insa Theba a decis sa ii sprijine pe democrati, oligarhii au triumfat si au luat legaturile cu Sparta. Pe de alta parte, odata inlaturat pericolul spartan, arcadienii au inceput sa devina nemultumiti fata de thebani, pe care ii acuzau ca nu le sustineau revendicarile teritoriale impotriva eleenilor.

Marele Rege a trimis iar ambasade pentru a-i convinge pe greci sa reinnoiasca tratatul de pace din 386. Neavand incredere in spartani, Artaxeres nu a mai primit oferta acestora. Pelopidas, trimis la Susa, a capatat, in schimb, increderea regelui si Theba a devenit garantul pacii. Grecii nu au dorit sa depuna juramantul de credinta, iar thebanii au incercat sa convinga fiecare cetate, in parte.

Athenienii nu au respectat clauzele pacii din 367/366, prin care li se cerea sa isi retraga flota, ba, mai mult, au atacat insula Samos, de unde au alungat garnizoana persana. Realizand ca flota atheniana era din nou stapana marii si temandu-se de o eventuala colaborare a Atenei cu satrapii revoltati, Artaxerxes a recunoscut drepturile acesteia asupra fostei colonii Amphipolis din Thracia. Concomitent, regele i-a indemnat pe thebani sa construiasca o flota suficient de puternica pentru a infrunta pe mare Atena si chiar le-a furnizat mijloace financiare in acest scop. In 364, cand o parte a flotei era gata, Epaminondas a pornit pe mare si a convins Chios, Byzantion si Rhodos sa iasa din Confederatia atheniana. Se pare ca atunci Theba ar fi pus bazele unei noi confederatii, rivala celei de-a doua confederatii atheniene. Doar Byzantion a acceptat alianta cu Theba, Chios si Rhodos, ezitand sa faca acest lucru; ele au parasit confederatia atheniana cativa ani mai tarziu. Epaminondas urmarea astfel sa intercepteze convoaiele de grau care veneau dinspre Egipt si dinspre Marea Neagra, iar flotele unite ale celor patru cetati ar fi putut lupta impotriva flotei atheniene. In aceeasi perioada, Ceos si Naxos s-au revoltat. Odata disparut pericolul spartan, aliatii nu mai agreau ideea de a plati contributiile de razboi care finantau campanii militare intreprinse, adesea, doar in interesul Atenei. Stabilirea unei cleruhii atheniene la Samos a contribuit intr-o si mai mare masura, la scaderea popularitatii Atenei printre aliatii sai. Atena s-a vazut nevoita sa intervina pentru a reprima aceste revolte, fara a lua, totusi, masuri la fel de dure ca in secolul V.

In pofida campaniei navale a lui Epaminondas si a manevrelor diplomatice, Theba nu a reusit sa distruga Confederatia atheniana si nici puterea maritima a acesteia. Incepand din 363, flota thebana este tot mai rar mentionata.

In 365, thebanii i-au convins pe corinthieni sa incheie o pace separata si sa recunoasca independenta Messeniei. Totusi, relatiile thebanilor cu arcadienii au continuata sa se inrautateasca. Lycomedes din Mantineea incheiase, inca din 366, pacea cu Atena.

In 364, arcadienii au invadat Elida si au preluat controlul asupra sanctuarului de la Olympia. Magistratii arcadieni, care apartineau factiunii democratice, dar in majoritatea lor de origine tegeeata, au utilizat fondurile templului pentru a-i plati pe eparitoi (trupele de elita arcadiene), care proveneau din randul arcadienilor saraci. Mantineenii au protestat si au obtinut sprijinul Adunarii celor Zece Mii, formata din proprietari. Eparitoi au fost nevoiti sa se angajeze mercenari in alte zone si au fost inlocuiti de soldatii-proprietar, care nu aveau nevoie de solde. Confederatia arcadiana a inceput sa evolueze spre un regim oligarhic. Arcadienii au incheiat pace cu eleenii; acest fapt constituia o incalcare a clauzelor aliantei cu Theba, care interziceau orice pace separata. Harmostul theban din Tegeea i-a arestat pe magistratii arcadieni, dar i-a eliberat la protestele Celor Zece Mii. In urma diferendului dintre democrati si Cei Zece Mii, Confederatia arcadiana s-a destramat.

Epaminondas l-a sustinut pe harmostul din Tegeea si pe tegeati si a decis sa intervina in Arcadia pentru a-i reinstala la putere pe aliatii Thebei. Mantineea a apelat la eleeni si la spartani. Sparta a trimis spre Arcadia o armata condusa de Agesilaos. Epaminondas a atacat Sparta si Agesilaos a fost nevoit sa revina. Cele doua armate s-au intalnit la Mantineea, in 362. Epaminondas a aplicat aceeasi tactica, utilizata si in batalia de la Leuctra si a obtinut victoria, dar a cazut pe campul de lupta.

Dupa cateva luni de la aceasta batalie, athenienii, aheenii, arcadienii, eleenii si phliasienii si-au reinnoit alianta si au pornit impotriva Confederatiei beotiene, dar cum ambele coalitii nu au reusit sa obtina victoria, au incheiat o noua pace comuna, imbinata cu o alianta.

Prin pacea incheiata in 361, grecii se angajau sa se ridice impotriva celor care ar viola clauzele acesteia. De asemenea, era recunoscuta independenta messenienilor. Acestia fiind fostii hiloti ai Spartei, lacedemonienii au refuzat sa se asocieze la pace, ramanand izolati in plan diplomatic.

Pacea comuna era, insa, extrem de fragila. Unele orase arcadiene s-au opus integrarii in noua cetate Megalopolis. Acestea i-au chemat pe mantineeni in ajutor, in timp ce magalopolitanii au apelat la thebani. Acestia din urma i-au constrans pe arcadieni sa ramana la Megalopolis. Puterea Thebei nu s-a prabusit brusc; incepand din 357, thebanii au incercat sa reia politica expansionista, dar nu mai dispuneau de mijloace materiale suficiente si nici de conducatori de talia lui Pelopidas si a lui Epaminondas.

In acest timp, tiranul Alexandros din Merai a ocupat mai multe insule din Marea Egee, de unde efectua expeditii pirateresti impotriva convoaielor atheniene. Flota sa a patruns chiar in portul Piure si a jefuit arsenalele. Atena a mai primit lovituri si in Thracia, din partea regelui odrys Cotys, dar si a unui nou inamic a carui putere se ridica amenintator din partea septentrionala a Greciei: Macedonia. Esecurile repetate i-au determinat pe athenieni sa ii inlature pe conducatorii considerati responsabili. Oratorul Kallistratos, condamnat la moarte in contumacie, si-a gasit azil la curtea regelui Macedoniei, Perdiccas III.