Potaissa

Potaissa

Potaissa sau Patavissa (Turda) era initial o simpla asezare (vicus), atestata epigrapfic in 107-108, pe miliarul descoperit la Aiton, langa Cluj, unde este precizata distanta Potaissa -Napoca, pe drumul imperial.

Toponimul reprezinta preluarea denumirii unei asezari dacice preromane, mentionata de Ptolomeu si indicata de unele vestigii arheologice. Potaissa romana a luat fiinta indata dupa cucerire, fie prin colonizarea unei comunitati de cetateni si veterani, fie dintr-un vicus militaris apartinator unui castru auxiliar, care, desi neidentificat pe teren, se presupune ca putea exista undeva langa Aries sau chiar pe platoul "Cetate".

Oricum, nu lipsesc unele indicii documentare pentru stationarea, inainte de 168, a cohortelor I Hispanorum, I Batavorum miliaria si a unui detasament din legiunea XIII Gemina, cert este ca localitatea a ramas o asezare marunta, care a progresat lent, pana la venirea legiunii V-a Macedonica in anul 168, data dupa care ea a cunoscut o dezvoltare remarcabila.

Intre instalarea legiunii si stadiul de municipium se pare ca Potaissa a depins administrativ de autoritatea comandantului militar, fie din canabele legiunii V Macedonica, fie mai degraba din vechea asezare civila sau probabil din amandoua, la inceputul domniei lui Septimius Severus s a format municipium Septimium Potaissense, bine atestat de inscriptii.

Tot din inscriptii aflam ca Potaissa a ajuns la rang de colonia, dar fara mentionarea epitetului imperial, motiv pentru care, epigrafic, nu se stie sigur carui imparat ii datoreaza orasul noul sau statut.

Dar juristul Ulpian spune ca Potaissa a obtinut dreptul de colonia de la Septimius Severus: Patavissensium vicus, qui a divo Severo ius coloniae impetravit, asadar exista certitudinea, oferita de inscriptii, ca Potaissa a devenit colonia din municipium - nu din vicus, cum eronat afirma Ulpian - tot in timpul lui Septimius Severus, poate epre sfarsitul domniei imparatului.

Ea a beneficiat si de dreptul italic, potrivit caruia cetatenii romani din oras erau scutiti de impozitul funciar (tributum soli) si de cel personal (capitatio). (Istoria Romanilor, 2001, p. 64-65).

Desi existau numeroase descoperiri epigrafice si indicatii topografice antice destul de concludente, identificarea Potaissei cu actualul oras Turda, de pe malul stang al Ariesului, s-a facut acun o suta de ani de catre istoricul Theodor Mommsen, cu prilejul publicarii unui mare lot de inscriptii din localitatea respectiva. Istoricul aseaza Potaissa la 35, 496 km fata de Napoca, ceea ce si corespunde cu departarea dintre Turda si Cluj.

Numele localitatii este curat dacic, in majoritatea inscriptiilor din Dacia, numele orasului se intalneste sub forma abreviata Pot (aissa) sau P (otaissa), rezulta deci, ca el se scria si se rostea sub doua forme: Potaissa si Patavissa (cea de-a doua, se pare, a fi cea mai veche forma). Sensul etimologic al toponimicului ramane inca neclar, desi are analogii apropiate, s-au facut propuneri de a se intelege in elementul final vissa, latinescul vicus.

Descoperirile arheologice de la Turda confirma existenta unei Potaissa in perioada Daciei libere, ca o asezare de caracter rural-agricol, ceramica si monede dacice s-au cules de pe "Dealul Zanelor", de pe Dealul Suia (o ceasca dacica), de la ,,Pordeiu", ,,Cetate".

Pa baza repartizarii acestor descoperiri se presupune ca centrul statiunii dacice se situa pe Dealul Zanelor, de unde se extinsese catre poalele dealurilor vecine, asezarea era destul de puternica, ceea ce l-a determinat pe Ptolemeu sa o numeasca "dintre cele mai de seama" din Dacia romana.

Colonistii romani, asezati imediat dupa lichidarea regatului lui Decebal, au gasit la Potaissa o populatie destul de deasa, prin care s a mentinut toponimicul autohton.

Vechiul centru getic s-a dezvoltat repede dupa cucerirea romana, Potaissa se transforma astfel intr-oimportanta statio militara, rutiera si vamala, la inceput a fost pazita de cohors I Hispanorum milliaria, cunoscuta la Turda prin stampilele aplicate pe caramizi, garnizoana de baza a acestei unitati era insa la Orheiul Bistritei.

Pana in momentul cand orasul a beneficiat de avantajele unui municipium (adica pana la Septimius Severus), asezarea s-a dezvoltat ca un mare centru ce se lega cu regiunea aurifera a Muntilor Apuseni prin valea Ariesului, cu Apulum prin drumul ce ducea catre sud, iar pe la Calarasi si cu bogata zona a salinelor din valea Muresului. Populatia de agricultori, crescatori de vite si mici meseriasi a ramas mult timp elementul economic dominant, care traia in case modeste de lemn si chirpici, o jumatate de veac, Potaissa a stat in situatia juridica de vicus.

Avantul urban se produce numai dupa asezarea legiunii a V-a Macedonica in sanul ei, la inceputul domniei lui Septimius Severus se numea vicus Patavissensium, dar la acea data devenise un oras puternic, cu o puternica romanitate, depasind chiar si Napoca, astfel explicam faptul ca sub acelasi imparat Septimius Severus, Potaissa obtine titlul de municipium si imediat pe cel de colonia.

O data cu instalarea legiunii a V-a Macedonica s-a construit pe dealul Cetatii un mare castru, lung de 575 m. si lat de 410 m., marginile lui se mai pot vedea la suprafata terenului, era protejat de un sant lat de 12 m. si adanc de 2,50 m. Castrul era si centrul militar al provinciei respective, ceea ce a atras si mai multe elemente militare la Potaissa, platoul Cetatea, pe care s-a construit castrul, este astazi acoperit cu gradini si podgorii.

Sapaturile in castrul legionar din anul 1958, au dat slabe rezultate din cauza distrugerii lui, monedele culese se insiruiesc de la Traian la Marcia Otacilia Severa, cele mai frecvente descoperiri sunt variatele stampile pe caramizi ale legiunii a V-a Macedonica.

Un ultim vestigiu din aceasta uriasa fortificatie era inca vizibil la suprafata solului prin anii 1593, ca si in secolul al XVII-lea, este vorba de marile porti ale castrului descrise patetic de umanistul Stephanus Zamosius: ,,Din impozanta ruina a orasului se mai poate vedea edificiul portii, asezata pe latura de miazanoapte, aceasta poarta este zidita din mai multe blocuri patrate regulate, asezate unul peste altul, cu frontonul boltii in semicerc, avand tot zidul de ambele partii nimicit de vitregia vremurilor".

Poarta s-a prabusit definitiv in 1657, iar statuia ce o incorona a disparut si ea in timpul furtunoaselor evenimente ce au zguduit Transilvania la 1848, in interiorul castrului se gaseau mari cladiri de zid, un apeduct din tuburi de teracota bine legate cu ciment alimenta castrul cu apa potabila de la izvorul "Cismeaua de piatra" (de langa satul Copaceni).

Destul de nesigura apare problema exploatarii comerciale a sarii in ocnele de la nord-est de orasul roman, cu toate ca in aceasta zona exista urme romane de locuire, un cartier mestesugaresc ar fi existat in hotarul "Pietros , unde s-au aflat mai multe podoabe de metal, unele de valoare.

Sub Severi, Potaissa deschide carierele de piatra de la Cheile Turzi, un negustor din Potaissa, Aurelius Aquila, se intalneste tocmai la Salona, oras cu care facea comert pe Sava si Dunare.

O organizatie de Augustales s-a constituit la Potaissa numai o data cu ridicarea ei la situatia de municipium, pana la acea data, augustalii din Potaissa activau in organizatiile de la Napoca.

Ca si numele de persoane din inscriptii, compozitia panteonului din Potaissa arata o varietate de grupe etnice stabilite in calitate de colonisti civili, militari sub arme sau veterani ramasi pe loc, ei au poposit in mare numar veniti din Orient, dar nu sunt absenti nici cei din provinciile occidentale ale imperiului, in majoritate apar insa divinitati si nume de persoane latine.

Iupiter Optimus Maximus capata la Potaissa epitetele Capitolinus, conservator, stator, obisnuite in lumea soldatilor, dar epitetele ce i se dau lui Iupiter, ca: Balmarcodes, Dolichenus, arata si aici procesul sincretismului incurajat de elementele orientale de colonizare, nu lipsesc nici obisnuitele altare puse lui Silvanus. (D. Tudor, 1968, p. 209-215).

Ca marime si ca importanta militara, Potaissa ocupa locul al treilea intre orasele Daciei, dupa Apulum si Ulpia Traiana Sarmizegetusa, avand o populatie evaluata la 20 000 - 25 000 de locuitori, orasul dispunea de un amfiteatru (inca neidentificat), temple, ateliere mestesugaresti, iar cele peste 200 de inscriptii cunoscute acum, monumentele sculpturale, trei necropole, adificiile publice si private, castrul de legiune, toate impreuna contureaza viata social-economica si cultural-religioasa a unui oras cu pregnant caracter militar. (Istoria Romanilor, 2001, p. 65).