Populatii, limbi si dialecte in italia

POPULATII, LIMBI SI DIALECTE IN ITALIA

Spre deosebire de Grecia, Italia se particularizeaza printr-o foarte mare diversitate etnolingvistica si culturala. Aceasta diversitate se explica prin capacitatea de supravietuire a unor locuitori stravechi ai peninsulei. Este vorba de liguri care si-au pastrat limba si modul de viata mult dupa cucerirea romana si care fac parte din fondul preitalic. Cea de-a doua grupa este formata din populatia unor orase-state constituite in Toscana (pe litoral si in interior). Este vorba de etrusci, creatorii unei civilizatii particulare avand ca centru provincia italiana amintita. Nu exista nici o siguranta si nici o opinie definitiva in legatura cu apartenenta etnolingvistica a acestora. Deja din antichitate au circulat doua variante. Cea a lui Herodot care-i aducea pe etrusci din Asia Mica, via insula Lemnos, s-a bucurat de o foarte mare credibilitate in istoriografia moderna. Aparitia intre "popoarele marii" a unuia cu numele egiptean de Turslena, natura orientalizanta a civilizatiei etrusce, legaturile evidente cu traditii spirituale hittite, contactele cu Egiptul au facut ca ideea instalarii pe coastele toscane a unui grup de "ratacitori" sa capete consistenta. Fara nici o indoiala ca lumea etrusca are o importanta componenta orientala. Problema este daca este o componenta mostenita sau este vorba de preluari din contactul cu alte civilizatii, respectiv cu cea greaca aflata ea insasi in perioada stilului orientalizant si cu cea cartagineza. Din pacate, limba etrusca a ramas necunoscuta in ciuda faptului ca exista un numar destul de mare de texte notate in alfabet grec, deci unele din aceste inscriptii sunt chiar foarte lungi. Este cazul textelor rituale de la Zagreb si Capua, un cippus de la Perusia, textele de pe lamele de aur de la Pyrgi, alte inscriptii votive, funerare, stalpi de hotar etc.

Pornind de la aceste texte s-au putut acumula niste cunostinte - nume de persoane, elemente de toponimie, formule rituale stereotipe. Dar nu se poate spune mare lucru cu privire la societate, gandire, mentalitate, obiceiuri, fapte istorice.

Trebuie sa se precizeze ca primele texte scrise nu sunt anterioare secolului VII i.Hr. si sunt expresia preluarii alfabetului grec (modelul chalcido-eubeic). Sigur ca aceasta preluare a insemnat si interferente, dar si modificari. Unele indicii cum sunt absenta vocalei o si a, a consoanelor b, g, d, baza comuna a substantivelor si verbelor, formarea derivatelor cu ajutorul sufixelor de tip na, x, ur descifrabile, nediferentierea intre masculin si feminin, pluralul nedistinct, formarea genitivului prin sufixe etc. sunt indicii dar nu sunt suficiente pentru a clasifica limba etrusca.

Devoto opta pentru formula limba periindo-europeana (deci continand si elemente indo-europene si preindo-europene datorita unui contact geografic stravechi). In realitate nu se poate afirma mare lucru despre limba etrusca decat cel mult ca pe parcursul unei evolutii lungi s-ar fi putut forma un koiné lingvistic etrusco-greco-italic (crede M. Pallottino).

Grupele mari apartinand stratului indo-european sunt formate din italici, celti, illiri sau messapi si greci. Primele trei grupe au patruns in cursul mai multor migratii. Ultimul in cadrul procesului marii colonizari grecesti.

In ceea ce priveste pe italici care reprezinta populatia majoritara in epoca istorica acestia se particularizeaza printr-o mare diversitate dialectala. Din nou trebuie facuta precizarea ca nu sunt cunoscute la fel de bine toate dialectele prin texte scrise de o oarecare amploare.

Doar pentru umbriana, osca si veneta si evident latina exista un numar de inscriptii. Pentru veneta, umbriana si osca este vorba de inscriptii in quasitotalitate continand texte religioase. Este de notat de asemenea problema momentului in care vorbitorii diferitelor dialecte au coborat la sud de Alpi, calea pe care au urmat-o si daca a existat o singura migratie sau mai multe si eventual care a fost patria de pornire. Lingvistii vorbesc de doua valuri de migratie. Arheologii admit existenta unui prim val legat de expansiunea culturii Unetice cand ar fi patruns protolatinii (siculi, latini, falisci, veneti). Cel de-al doilea val ar fi legat de expansiunea culturii cu campuri de urne funerare (bronz tarziu si epoca timpurie a fierului). Atunci ar fi ajuns in Italia grupul umbro-sabelic (umbrii, osci, samniti, marsii, volsci, lucani, brutii, picenii). In ambele situatii patria de plecare ramane Europa centrala. Exista un detaliu interesant in ceea ce priveste dialectul osco-umbrian. Este vorba de faptul ca din punct de vedere al vocabularului osco-umbriana este mai aproape de limba greaca ceea ce sugereaza ca cele doua grupe de vorbitori provin fie dintr-un loc arhaic comun fie dintr-un areal geografic apropiat. Adevarul este ca nu sunt usor de corelat faptele arheologice cu cele lingvistice. Sigure sunt cateva lucruri. Cele mai timpurii culturi ale epocii bronzului (Gaudo-Certona-Rinaldone) nu evolueaza izolat. Descoperiri de piese cretane, cipriote sau egeene in contexte Castelluccio, Gaudo-Rinaldone confirma legaturi cu lumea de dincolo de Adriatica si M. Ionica. Deci exista o evolutie paralela cu spatiul egeo-mediteraneean. In asemenea masura incat despre cultura Castelluccio s-a afirmat ca este o creatie cipriota. Pe de alta parte, in epoca bronzului recent cultura Terramare prin ritul si ritualul funerar sugereaza ca cel putin nordul Italiei merge mai bine cu Europa centrala. Chiar si pentru ceea ce s-a numit cultura Este apartinand primei epoci a fierului legaturile cele mai bune sunt tot cu zona transalpina, mai exact, Austria-Slovenia. Aceste observatii vin, pe de o parte sa explice vechimea legaturilor cu lumea balcanica, pe de alta parte, obliga la considerarea Europei centrale drept patrie a italicilor.

Exista insa un aspect care nu poate sa fie neglijat. Este vorba de deosebirile de rit si ritual funerar in comunitati contemporane. De pilda Villanova, Este, cultura latiala practica incineratia in urne. Diferentele culturale sunt evidente in alegerea tipului de urna (vas bitronconic decorat, de regula cu crucea gamata in Villanova, situla in Este, urna in forma de cabana in civilizatia latiala), in vreme ce in Campania sunt tipice mormintele de inhumatie in groapa simpla. Poate este vorba aici de o mostenire a culturii apeninice. De asemenea, exista diferente notabile in ceea ce priveste principalele divinitati adorate. Astfel, in vreme ce la Iguvium (Umbria) beneficiaza de ofrande speciale trei divinitati Iuus, Vofonio, Mart (considerate de G. Dumézil ca ar corespunde triadei precapitoline), in Campania, Lucania si Bruttium sunt venerate cu precadere, divinitati legate de ape (guri de varsare, izvoare, ape termale sau vindecatoare, ape care se pierd in gura pesterilor, mlastini) si de padure (in general asociate cu ideea de salbaticie) precum Diana Trivia/Tifatre, Feronia, Marica si Mefite. De notat ca, in mod normal, lacasurile lor sunt amplasate in zone liminare sau in zone considerate ca loc de trecere intre lumi (mlastina), unele au si functie oraculara si sunt legate de tabu-uri rituale.

Fara nici o indoiala ca apa joaca un rol universal in toate religiile. Dar nicaieri nu apar elemente identice cu cele intalnite in spatiul osco-umbrian. Sub influenta greaca si romana se va ajunge la asocierea lor cu divinitati din panteonul traditional.

In zona piceniana exista un element de legatura cu traditia sacrificiului calului practicat la fiecare 15 octombrie in Roma (Strabon, V, 1, 8-9).

Aceste cateva exemple sugereaza ca ideea valurilor de migratie a italicilor isi gaseste o fundamentare si in unele deosebiri culturale explicabile prin traditii particulare si prin cronologia miscarilor.

Cat priveste grupele dialectale italice se distinge intre: 1) latina cu variante locale - Roma, praenestina, falisca si veneta, umbriana, osca (vorbita de samniti, lucani, bruti, sabini, marsi, volsci, picenieni). Este presupus ca sicula era mai aproape de latina. Diferentele majore sunt intre osca si latina, umbriana fiind mai aproape de latina. Trebuie adaugat ca dialectele principale ne sunt cunoscute gratie epigrafiei. Devoto-Pallotino vorbesc de o italica occidentala ca latina si una orientala sau osco-umbriana.

Un al doilea mare grup italic este reprezentat de celtii patrunsi in Italia in cursul a doua migratii. Cea mai veche asociata cu Latène B a atins Roma (cca. 390 i.Hr.), dar celtii respinsi s-au instalat la nord de Pad, acolo unde mai tarziu vom gasi provincia Galia Cisalpina. Celtii au presat spre est pe veneti si pe liguri spre vest-nord-vest. In zona transpadana celtii nu au ramas nestanjeniti intrucat etruscii au incercat o expansiune inspre nord. Al doilea grup de celti - gallii senoni s-au instalat ceva mai tarziu pe o portiune din litoralul adriatic.

Una din problemele complicate este legata de messapi care ocupa partea sudica a litoralului iono-adriatic. Din nou ne gasim in prezenta unei zone relativ bine cunoscute prin inscriptii (cca. 300) in messapica cu alfabet grecesc preluat de la Tarent, inscriptii care se dateaza incepand cu sec. VI i.Hr. Dar locurile de cult in care au fost descoperite merg inapoi pana in sec. VIII i.Hr. Problema este daca messapii reprezinta un grup etno-lingvistic de sine statator sau trebuie sa fie integrati intre illyri reprezentand, eventual, ramura occidentala a acestora.

Slusanschi si Wald cred ca messapii divizati in mai multe grupe (sallentini, iapygi, Paediculi, Peuceti) descind dintr-un fond protoilliric fara ca aceasta concluzie sa poata fi pe deplin confirmata.

In afara de liguri care reprezinta o populatie istoriceste cunoscuta, autorii greci folosesc pentru a desemna populatiile pe care le-au gasit in Italia sau Sicilia cu numele de sicani (Sicilia), ausoni, italoi/viteloi. Unele din aceste denumiri sunt pur literare si au fost extinse, de catre greci, la toti locuitorii dintr-o zona sau alta a Italiei fara nici o distinctie lingvistica. Pornind de la aceste nume s-au inventat si cele doua formule prin care intreaga peninsula era cunoscuta - Ausonia/Aenotria/Italia. Dupa cum se poate observa doar una dintre variante a supravietuit.