Un autor si o carte de succes in Roma antica
Data si locul nasterii lui C. Seutonius Tranquillus sunt necunoscute; ipotezele oscileaza intre 69-77, in ceea ce priveste data, si intre Roma, Hippo Regius (Algeria de astazi) si Ostia, in ceea ce priveste locul nasterii. Era tanar in vremea lui Domitianus, cum se vede din amintirile personale inserate in biografia ultimului reprezentant al dinastiei Flavilor. Mai tarziu, face parte din cercul literar al lui Plinius cel Tanar, un cerc frecventat ,intre altii, de celebritati ale epocii, cum au fost istoricii Cornelius Tacitus si Fabius Rusticus, biograful Claudius Pollio, pamfletarul Caius Fennius sau C. Suplicius Clarus, prefectul Romei intre 119-121. Lui Suplicius Clarus, caruia ii va dedica si biografiile Cezarilor, ii datoreaza Seutonius cariera publica de la curtea imparatului Hadrianus. Functiile indeplinite au putut fi precizate gratie unei inscriptii descoperite in 1950 in Algeria: Seutonius a fost preot pe viata al zeului Vulcan la Ostia, secretar insarcinat cu documentele emise de imparat (a studiis), conservator al bibliotecii imperiale (a bibliothecis) si secretar insarcinat cu corespondenta imperiala (ab epistulis). Prin functiile indeplinite, Seutonius facea parte din consiliul principelui (consilium principis), ceea ce inseamna ca avea o influenta nu neglijabila in marile decizii.
In anul 122, atat Seutonius, cat si protectorul sau Septicius Clarus cad in dizgratie din motive misterioase. Probabil Hadrianus, revenit din Britannia, a diminuat la curte influenta sotiei sale Sabina si, in consecinta, a eliminat persoanele prea legate de imparateasa; cel putin aceasta este opinia autorului Historiei Augusta (Hadrianus 11,3). Dupa dizgratiere Seutonius se va fi retras la Hippo in Africa, unde locuitorii ii ridicasera o statuie. Moartea trebuie sa fi survenit intre 126-128, caci in 128 aflam la Ostia un alt preot pe viata al zeului Vulcan.
Membru al unei familii apartinand ordinului ecvestru, Seutonius patrunde in inalta societate romana datorita calitatilor sale intelectuale. Din numeroasele sale scrieri n-au ajuns pana la noi decat biografiile Cezarilor si un tratat despre gramaticieni si retori latini. Dar lista de publicatii despre care avem stire este mult mai numeroasa; cele mai importante sunt: Despre barbati ilustri, Despre jocurile grecilor, Despre spectacolele romane, Despre anul la romani, Despre atitudinea politica a lui Cicero, Despre imbracaminte, Despre obiceiurile romanilor, Despre functiile publice, Despre regi. Cum se vede, o opera bogata si variata, tradand o preocupare accentuata pentru eruditie, preocupare vizibila si in biografiile Cezarilor.
In ciuda numeroaselor scrieri al caror ecou a ajuns pana la noi, Seutonius trebuie sa fi fost un timid care se decidea cu greu sa-si publice lucrarile, din moment ce Plinius cel Batran ii trimite scrisori de incurajare.
Din toate scrierile mentionate au ajuns pana la noi aproape integral biografiile Cezarilor. Spun aproape integral, deoarece lipsesc dedicatia catre Sulpicius Clarus, arborele genealogic al familiei Iulia, nasterea si primii ani de viata ai lui Iulius Cezar. Pierderea trebuie sa se fi produs intre secolele VI-IX, deoarece bizantinul Lydus le cunostea, dar ele nu mai figureaza in manuscrisele ajunse pana la noi.
Seutonius a publicat biografiile Cezarilor incepand cu Iulius Cezar si terminand cu Domitianus. Numele de Cezar, initial doar un cognomen al familiei Iulia, a devenit treptat sinonim cu imparat si, impreuna cu Augustus, unul din titlurile definitorii ale imparatilor romani. De aici titlul care se atribuie cartii lui Seutonius, caci titlul original s-a pierdut odata cu primele pagini ale operei.
Principalul punct de interes literar al operei este preocuparea pentru ceea ce francezii numesc la petite histoire. Nu vom afla la Seutonius o viziune asupra marilor procese si evenimente istorice sau consideratii de ordin general asupra marilor tragedii care s-au produs in secolul I d.Hr. in timpul Cezarilor, ci detalii de viata cotidiana, obiceiuri ale imparatilor, literatura si vorbele care circulau despre ei, zvonurile de la Roma etc. Il vedem pe un August pasionat de jocurile de noroc, pe un Caligula conversand cu Jupiter, pe Titus ducand in mormant un secret (singura fapta de care se rusina) care constituia si pentru Seutonius un mister, pe Vespasianus proverbial de zgarcit, incat un pantomim a subliniat aceasta trasatura de caracter chiar si in timpul ceremoniei funerare. Pentru toate aceste detalii Seutonius s-a informat temeinic: el a avut acces la arhiva imperiala si si-a cules din documentele existente multe din faptele relatate. Pe langa aceasta el a studiat scrierile Cezarilor si bogata literatura referitoare le ei. De multe ori el intervine cu spirit critic in chestiuni controversate. Cu alte cuvinte, el cultiva eruditia pentru reconstituirea vietii cotidiene a Cezarilor atat la Roma, cat si in campanii si in calatorii.
Nu vom afla la Seutonius consideratii asupra literaturii epocii, in schimb vom gasi citate, numeroase versuri ironice si chiar infamante la adresa Cezarilor. Zvonurile care circulau in capitala imperiului sunt inregistrate cu grija, ceea ce constituie pentru noi o importanta sursa de informatii, caci zvonurile, de multe ori lansate cu intentie si in Roma antica, atesta stari de spirit care explica in buna masura evolutia evenimentelor. Seutonius nu este un portretist, insa ofera toate elementele pentru alcatuirea unui portret.
Prima traducere romaneasca o datoram lui Gavrila I Munteanu - el este si primul traducator al lui Tacitus - si a aparut la Brasov in 1867, sub titlul Caiu Seutoniu Trancuillu, Viatia a XII imperatori.
Seutonius a inaugurat un tip de biografie de prezentare a unei personalitati prin prisma cronicii mondene si de scandal de la Roma. Nu exista imparat, nici macar Augustus, care sa fie exceptat de zvonuri rauvoitoare, la care sa nu fie subliniate faptele reprobabile savarsite, la care sa nu fie pomenite elemente socante, ceea ce face savoarea acestei opere. Dupa toate probabilitatile, din acest motiv Seutonius si-a oprit biografiile la Domitianus si nu le-a continuat cu Antoninii (imparati care i-au urmat lui Domitianus): oricat de tolerant si de liberal era Hadrianus, el n-ar fi putut accepta ca el si predecesorii sai, Nerva si Traianus, sa fie zugraviti in maniera in care au fost prezentati cei doisprezece Cezari.
