Organizarea de stat a tarii romanesti si moldovei in perioada feudalismului dezvoltat

ORGANIZAREA DE STAT A TARII ROMANESTI  SI MOLDOVEI IN PERIOADA FEUDALISMULUI DEZVOLTAT

Institutia Domniei

Constituirea statelor feudale romanesti Tara Romaneasca si Moldova prin unirea formatiunilor prestatale in conditiile confruntarii cu regatul Ungariei s-a realizat in jurul unei personalitati, voievodul, recunoscute intr-o noua calitate - aceea de domn. Cuvantul este de origine latina, dominus si semnifica calitatea de stapan de teritoriu cu tot ceea ce avea acesta - fiinte si lucruri. Conform conceptiei crestine, domnul este om, este supus puterii lui Dumnezeu si ca urmare el a fost ales de Dumnezeu pentru a domni asupra supusilor sai. De aceea titulatura conducatorului unui stat romanesc cuprindea neaparat formula "Io . . Domn si voevod" in care patricula Io era derivata din Ioan (cel ales de Dumnezeu), domn adica stapan, voievod, adica conducator militar.

Institutia domniei a avut un rol esential in istoria romanilor. Autoritatea domnului se revendica nu atat din calitatile sale personale, cat din calitatea de dominus, ca primul proprietar al tarii. In acest sens el avea dreptul de "dominium eminens" care includea dreptul de a exercita atributii politice, administrative, legislative, judecatoresti si militare.

Faptul ca domnul era nu numai investit laic, ci si uns religios, cu mir, de catre patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul tarii, similar cu imparatii bizantini, ca era incoronat, ca presta juramant pe Evanghelie arata caracterul complex si evoluat al institutiei Domniei si explica totodata amploarea puterii sale. Aceasta putere era "personala, indivizibila si netransmisibila". In primul rand activitatea sa legislativa era limitata de cutume (obiceiul pamantului), de pravile, de precedente; hrisoavele se intocmeau numai cu consensul sfatului domnesc, la fel actele de politica externa; capacitatea sa militara era ingradita de existenta cetelor inarmate ale marilor boieri (steagurile); veniturile sale si suveranitatea sa pe teritoriul tarii erau limitate prin existenta imunitatilor acordate marilor boieri.

In plan politic-administrativ, domnul stabilea liniile politicii interne, numea dregatorii, emitea moneda, hotara asupra incasarii darilor si efectuarii prestatiior, tutela, Biserica. Domnul ordona dregatorilor sai sa mentina ordinea interna, sa stranga darile, sa execute prestarile in munca, sa execute hotararile judecatoresti. Tot el stabilea cat sa plateasca fiecare comunitate, acorda scutiri de dari.

Activitatea sa legislativa era nolens-valens limitata de puterea cutumelor, de prestigiul legii laice si religioase aflate in uz, dar putea crea norme juridice prin acte intre vii pe care le imbraca in autoritatea legii. S-au pastrat multe hrisoave domnesti in care domul a hotarat intr-un fel cu privire la anume proprietati si a decis ca nimeni in viitor sa nu schimbe vointa lui. Urmasii au intarit de regula hotararile luate. Adesea acestea purtau si acordul Sfatului domnesc si al dregatorilor.

Modul de exercitare a puterii legislative a purtat amprenta bizantina. Legile imparatesti reprezentau in secolele XIV - XV cel mai complet si evoluat model juridic, insa aplicarea lui necesita si corelarea cu Legea tarii, nescrisa. Si atributiile judecatoresti se inspirau din aceleasi surse - traditia bizantina (conform careia imparatul era judecator suprem) si Legea tarii, ambele incoronate cu forta harului divin dobandit prin ungere. El putea judeca in ultima instanta pe orice supus si in orice pricina, putea pronunta orice pedeapsa si ierta pe oricine, putea da invatatura altor instante cum sa judece. In unele procese de hotarnicire se implica personal trasand pe teren hotarele unei proprietati. In procesele de "hiclenie" (tradare) domnul putea judeca singur, fara Sfatul domnesc, fara procedura de judecata si fara sa prezinte dovezi, fapt care provoca tensiuni in randurile boierimii.

Adesea atributiile judecatoresti erau exercitate in functie de nevoi politice sau diplomatice, pentru a asigura sporirea prestigiului domnului sau pentru a preveni comploturi, framantari, dezbinari. In primul caz, domnul exercita cu larghete dreptul de gratiere, in al doilea condamna cu mare asprime pentru a introduce teama.

Domnul avea prerogative si in raport cu Biserica. El confirma pe mitropolit, episcopi, egumeni, putea intra in altar, reglementa in domeniul organizarii Bisericii, decidea in privinta infiintarii de mitropolii, episcopii, mananstiri, reglementa competenta de judecata a organelor bisericesti, reglementa activitatea cultelor straine din tara.

In anumite cazuri, prerogativele Domnului nu puteau fi exercitate:

cand domnul era minor sau dement

cand domnul lipsea din tara

cand tronul era vacant.

Locul sau era luat de loctiitori domnesti care exercitau temporar puterea domneasca; purtau denumiri diferite: ispravnic de scaun, caimacam (din secolul XVII), loctiitor de incredere. Ei aparau scaunul domnesc impotriva uzurparii, preluau visteria, strangeau darile.

Veniturile domniei ca institutie se confundau cu veniturile domnului in functie. Cele de sorginte personala proveneau din satele aflate in proprietatea proprie, din muncile locuitorilor acestora, din darile la care erau obligati taranii liberi si locuitorii targurilor. Cele ale Domniei proveneau din darea pe cereale (cobala sau galeata), vama sau deseatina, zeciuiala din oi, porci si stupi, din darea pe vin.

In secolele XIV-XV darile in produse au avut o pondere importanta in raport cu birul, platit in bani, apoi raportul s-a inversat; birul a devenit cea mai apasatoare obligatie pusa locuitorilor, in folosul vistieriei domnesti.

Constituirea si  evolutia sistemului electiv-ereditar

Modul cum se efectua succesiunea la tron a marcat puternic evolutia vietii politice si a institutiilor in tarile romane. Din vremea primilor domnitori s-a statornicit obisnuinta unei duble reguli: alegerea si transmiterea ereditara a puterii. Basarab a fost ales prin acceptarea sa ca prim voevod in vremea unificarii voievodatelor, apoi el si-a lasat urmas ereditar. Bogdan a fost acceptat in Moldova in 1359. Ambii domnitori au creat familii domnesti, cu voia marii boierimi, care si-a pastrat dreptul de preferinta intre membrii familiei domnitoare fata de fiii legitimi sau naturali, fata de fratii domnului anterior. A aparut notiunea de "os domnesc" prin care sfera candidatilor la domnie s-a marit consdierabil. Aceasta a fost o cauza majora de instabilitate chiar daca restrictiile impuse in calea alegerii au fost bine stabilite. Astfel viitorul domn trebuia sa fie roman, crestin ortodox, sa fie integru din punct de vedere fizic, sa nu fie insemnat (caci ar fi semnificat ca nu este dorit de Dumnezeu).

Nici asocierea, nici alte modalitati nu asigurau insa deplin respectarea vointei Domnului, intrucat unele grupuri de boieri nu acceptau solutia. Uneori, asocierea a condus la o si mai mare nesiguranta precum a fost in cazul fiilor lui Alexandru cel Bun care si-au impartit domnia si teritoriul Moldovei si s-au confruntat militar. Consensul marii boerimi a ramas determinant (pana la instaurarea suzeranitatii otomane) chiar si in cazul acelor domnitori care s-au manifestat autoritar. In anul 1476 Vlad Tepes, aflat la a treia domnie, a cerut recunoasterea fiecarui mare boier si totusi a sfarsit tragic intr-un complot boieresc.

Practic la alegerea Domnului dintr-un grup de pretendenti "de os domnesc" participau atat boierii mari cat si cei mici, de asemenea slujbasii Curtii domnesti.

Sistemul electiv-ereditar a fost treptat parasit din secolul al XVI-lea, cand se constata urcarea la tron a unor mari boieri care nu aveau calitatea de os domnesc. Acestia, o data ajunsi Domni, n-au ezitat insa sa beneficieze de prestigiul calitatii respective, punand temelii unor familii care au revendicat apoi drepturi de "os domnesc".

Organele centrale ale statului

Organul central de cea mai mare insemnatate in statul feudal romanesc a fost Sfatul domnesc. Expresia care il desemneaza pentru prima data este inscrisa intr-un document din 1400: "sfatul boierilor mari si credinciosi". Sfatul a aparut insa mai devreme, credem ca chiar in momentul unificarii formatiilor prestatale, fiindca nu putea fi conceputa colaborarea conducatorilor acestora fara asigurarea participarii lor la conducerea statului nou creat. Din secolul al XVIII-lea s-a folosit termenul turcesc "divan domnesc". Membrii sfatului purtau denumirea de boieri, dregatori, jupani, sfetnici.

Rolul sau general consta in asigurarea participarii marii boerimi la opera de conducere realizata de domn intelegand si controlul activitatii acestuia, precum si in obtinerea de catre domn a consensului principalelor forte politice ale tarii la politica sa.

Compozitia sfatului domnesc s-a schimbat de la o epoca la alta. Initial, majoritatea boierilor si membrilor clerului inalt nu aveau functii in stat (dregatorii) pentru ca incepand din secolul al XVI-lea sa ajunga la o compunere exclusiv din dregatori. Numarul de membrii a fost fix timp de trei secole si anume 12 (din care 4 ai clerului inalt), cifra cu semnificatie sacra (12 au fost si apostolii lui Isus). Influenta marilor boeiri din Sfat depinde de averea lor, fapt ce se constata si din modul cum erau inscrisi in documentele elaborate de Sfat.

Dregatorii membrii ai Sfatului au fost urmatorii: marele ban, marele vornic, marele logofat, marele spatar, marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele postelnic, marele clucer, marele sluger, marele pitar.

Unele functii au disparut cu timpul, altele au aparut, indeosebi in Moldova, unde si numarul s-a modificat intre 12 si 53 dregatori mari si mici. Ca inalti demnitari ai statului dregatorii indeplineau in cadrul Sfatului domnesc si al Curtii domnesti functiile de conducere esentiale pe plan administrativ, judiciar si militar, astfel:

Vornicul conducea activitatea slujitorilor Curtii, asigura paza granitelor, judeca anumite procese penale (omuciderea, talharia, furtul, adulterul, incestul). In Tara Romaneasca el isi exercita atributiile numai in Muntenia pentru ca in dreapta Oltului ele apartineau Banului Olteniei; in Moldova au fost doi mari vornici: unul al Tarii de Sus, altul al Tarii de Jos.

Logofatul conducea cancelaria domneasca, pastra marele sigiliu al statului, redacta si semna documentele domnesti; in Moldova judeca pricini privind stapanirea pamantului si hotarnicirea.

Spatarul avea atributii militare (comandant al armatei, purtator al spadei Domnului la solemnitati) si atributii judecatoresti fata de subordonatii sai.

Vistierul strangea veniturile, pastra banii, tinea socotelile veniturilor si cheltuielilor, judeca pricinile legate de asezarea si perceprea darilor, conducea un aparat fiscal central si local, procura si pastra obiectele de lux vestimentar ale domnului.

Comisul, se ingrijea de caii si grajdurile domnesti, insotea pe domn calare, participa la ceremonii.

Paharnicul - gusta bautura domnului pentru a preveni asasinarea lui, aproviziona pivnitele domnesti, administra viile domnesti, percepea zeciuiala cuvenita Domnului.

Stolnicul - se ingrijea de masa Domnului, asigura aprovizionarea Curtii cu alimente.

Postelnicul - avea in administrare camerele Domnului la care avea acces oricand, introducea la Domn pe trimisii statelor straine.

Clucerul - aproviziona Curtea cu alimente, strangea zeciuiala cuvenita Domnului pentru grau.

Slugerul - aproviziona Curtea cu carne, incasa unele dari, administra vitele confiscate.

Pitarul - asigura painea necesara Curtii, administra carele si calestile Domnului.

Dregatorii nu erau platiti cu lefuri pentru seviciile lor, ci primeau danii de sate, pamanturi, venituri in natura sau incasau o parte din darile pe care le executau.

Atributele Sfatului domnesc au fost de natura politica, judiciara, financiara, bisericeasca si militara. Atributele politice se pot clasifica in: atributii politice interne si atributii politice externe. Membrii Sfatului informau pe Domn asupra evolutiilor constatate in randurile boierimii, ale orasenimii, ale populatiei in general; isi exprimau parerea asupra relatiilor cu alte state, asupra tratatelor propuse; daca Domnul contracta un angajament de vasalitate fata de un suzeran strain, membrii Sfatului il insoteau si indeplineau si ei ritualul respectiv. Atributiile judiciare constau in consilierea Domnului asupra modului cum acesta impartea dreptatea, caci Sfatul domnesc nu era organ judiciar. Domnul era interesat sa colaboreze cu Sfatul sau in aceasta activitate caci nu putea cunoaste toate normele aplicabile in fiecare speta si pentru ca decizia sa era astfel cofirmata de un organe de stat pluripersonal. Legea Tarii chiar prevedea ca judecata Domnului trebuie sa se faca impreuna cu boierii Divanului. Decizia luata sau invoiala partilor era inscrisa in zapise semnate de Domn sau de membrii Sfatului. Atributiile financiare constau, in primul rand, in dezbaterea problemelor legate de adunarea darilor existente, de asezarea unor noi dari astfel incat sa existe disponibilitatile necesare achitarii datoriilor statului sau Domnului. Consultarea Sfatului comporta si un aspect politic, deoarece membrii acestuia se asociau astfel unor decizii care, de regula nu erau bine primite de populatie. In anumite cazuri Domnul era nevoit sa recurga la convocarea Starilor, prilej cu care Sfatul avea obligatia de a sustine proiectul avansat de Domn.

Modul de cheltuire a banilor de catre marele vistier nu era de competenta Sfatului. Domnul nu dadea socoteala nimanui. Atributiile bisericesti era relativ extinse, caci Sfatul era consultat de Domn in toate problemele importante precum alegerea mitropolitului, a episcopilor, caterisirea ierarhiilor, infiintarea eparhiilor, mutarea unei mitropolii sau episcopii la o noua resedinta, numirea egumenilor manastirilor importante. Atributiile militare au fost considerate de toti domnitorii ca fiind de cea mai mare insemnatate. Data fiind miza conflictelor militare, chiar si Domni cu recunoscute calitati in domeniu au asociat Sfatul planurilor de razboi, au consultat pe membrii acestuia, cu atat mai mult cu cat dregatorii cu sarcini militare faeau parte din Sfat precum marii vornici, marele spatar, marele hatman. In cunoscutele sale Invataturi catre fiul sau Teodosie, Neagoe Basarab, afirma ca, in caz de razboi, Domnul trebuie sa-i aiba pe boieri alaturi sa se sfatuiasca cu ei, dar trebuie sa actioneze cum va crede el de cuviinta.

Lucrarile Sfatului domnesc se desfasurau acolo unde se afla Domnul, de regula in una din curtile sale, ori de cate ori era nevoie, caci membrii Sfatului il urmau pe Domn in toate deplasarile. Cand acesta avea de judecat o cauza, la lucrari participau impricinatii si martorii. In afara Sfatului domnesc si a dregatoriilor centrale - mentionate mai sus - din sfera organelor centrale ale statului feudal romanesc a facut parte si Bania Craiovei, avand atributii administrative si judecatoresti. Existenta acesteia se explica prin caracterul specific al "tarii de peste Olt", reflectat in traditii formate inca in epoca de inceput  a daco-romanitatii. Institutia Baniei n-a semnificat insa niciodata o distantare de celalalt teritoriu al Tarii Romanesti - Muntenia - ci dimpotriva. Marele Ban a fost considerat reprezentant al Domnului, loctiitor al sau, al doilea demnitar al Tarii, avand capitala sa, Divanul sau, venituri proprii. Insa el a fost intotdeauna numit si destituit de Domn, de la care primea porunci.

Faptul ca multi domnitori ai Tarii Romanesti au provenit din Bania Craiovei, din randul marilor familii boieresti oltene arata locul important al acestei structuri administrativ-judecatoresti in istoria romanilor.

Un alt organ reprezentativ specific societatii fuedale a fost Marea Adunare a Tarii - similara "adunarilor de Stari" din mai multe state europene. In documente era numita "sobor", "sfat de obste", "adunare obsteasca", "adunare a toata tara". Compozitia ei nu era atat de cuprinzatoare pe cat o arata numele, caci nu participau taranii dependenti, nici taranii liberi lipsiti de semnificativa avere, uneori nici orasenii. Se adunau Domnul, Sfatul domnesc, boierii de toate categoriile, clerul.

Originea institutiei este veche, de factura interna - de la adunarile obstilor  - si de factura externa - de la modelul bizantin. Formele sub care a existat au fost diferite. Din punct de vedere teritorial se disting adunari generale (la nivelul tarii) sau regionale; din punct de vedere al compozitiei au fost adunari largite (la care participau toti boierii mari si mici, mazilii, slujitorii, negustorii) si adunari restranse la marea boierime, Domn si Sfatul domnesc; din punct de vedere juridic unele au avut caracter deliberativ, de ale caror hotarari Domnul urma sa tina seama, altele au avut caracter consultativ.

In forma deplina sau restransa Adunarile Tarii au constituit cea mai reprezentativa si mai larga forma de exprimare a vointei locuitorilor. Din aceasta constatare nu rezulta insa vreun spor de autoritate in raport cu celelalte institutii ale statului, deoarece suveranitatea revenea in intregime Domnului. Dealtfel numai Domnul hotara convocarea lor, componenta, locul si data. Numai el era in masura sa aprecieze daca si cum urma a fi aduse la indeplinire hotararile luate.

Prin traditie Marea Adunare a Tarii se putea pronunta asupra oricarei probleme de stat, administrative, judiciare, militare, fiscale, bisericesti, de politica externa. In numeroase cazuri problemele principale puse inaintea participantilor au fost alegerea domnului: ridicarea tarii impotriva turcilor, judecarea unor pricini intre mari boieri.

Organizarea administrativ-teritoriala

Inceputurile impartirii teritoriului in unitati administrative dateaza de la intemeierea statelor, caci formatiunile prestatale care s-au unit erau la randul lor compuse din uniuni de obsti asezate pe vaile raurilor, in jurul unor cetati sau fortificatii, in depresiuni delimitate de forme de relief. Pe suprafetele respective functionau  propriile reguli de recrutare a fortelor militare, de strangere a darilor. Ele se aflau sub autoritatea politica a unor voievozi, cnezi, juzi.

Ca urmare, statele nou create Tara Romaneasca si Moldova au preluat unitati teritoriale mai mari sau mai mici, care au primit in cadrul organizarii de stat denumiri si atributii corespunzatoare: judet in Tara Romaneasca, tinut in Moldova, supuse autoritatii centrale. Timp de sute de ani limitele judetelor si tinuturilor au ramas neschimbate, chiar daca suprafetele lor erau foarte deosebite.

Denumirea de judet vine de la judicium - instanta judiciara, deci teritoriu aflat in raza unei instante. Acest fapt indica insemnatatea pe care oamenii o acordau activitatii de impartire a dreptatii. Numele judetelor si tinuturilor au fost preluate de numele apelor si locurilor geografice.

Judetele erau conduse de judeti, sau sudeti, sau vornici, iar tinuturile de vornici, starosti sau parcalabi (acestia din urma erau si conducatorii cetatilor).

Atributiile capeteniei judetului erau urmatoarele: strangea darile si slujbele cuvenite domniei, asigura ordinea de drept in teritoriu, judeca pricinile dintre locuitorii satelor libere. Atributiile capeteniei tinutului erau de asemeni de ordin executiv, fiscal, judecatoresc si militar. Capeteniile unitatilor administrative aveau in subordine vatafi, birari, glabnici, curteni, mai tarziu ispravnici.

In secolele XIV-XV domeniile marilor boieri inzestrate cu imunitati nu se aflau sub autoritatea administratiei locale a judetului sau tinutului, intrucat reprezentantii acesteia nu aveau voie sa-si exercite atributiile acolo. Deci se considera ca faceau parte din judete sau tinuturi numai taranii liberi si micii boieri.

Din secolul al XVI-lea autoritatea statului in general si a organelor locale in special a sporit prin suprapunerea in teritoriu a unor slujitori domnesti care actioneaza in directia intaririi autoritatii centrale in teritoriu.

Targurile si orasele s-au constituit ca unitati administrative distincte datorita specificului populatiei si activitatilor desfasurate acolo. Ele s-au format inainte de intemeierea statelor, dezvoltandu-se treptat desi starea de nesiguranta determinata de razboaie, de invaziile turcesti a fost o frana serioasa.

In raport cu Domnia si cu ceilalti subiecti de drept din stat, orasele au dispus de o autonomie relativa, avand un statut juridic propriu, anumite privilegii, organizare proprie. Unele - precum Campulung de Arges au avut privilegii confirmate prin hrisov domnesc, fiind scutite de unele dari. Specifiul vietii orasenesti a condus la aparitia unor norme de drept proprii "obiceiului targovetilor", avand componente similare dreptului aplicat in unele orase straine.

Din punct de vedere administrativ, un oras era impartit in trei zone: vatra (adica centrul urban), hotarul (terenurile cultivate de oraseni cu vii, livezi, fanete etc), ocolul (satele aflate sub jurisdictie oraseneasca).

Administratia orasului medieval romanesc era formata din doua categorii de organe: cele alese de locuitori si cele numite de Domn. Obstea orasului alegea in Tara Romaneasca un judet, iar in Moldova un soltuz; fiecare era ajutat de 12 pargari alesi  pe un an. Dregatorii numiti de Domn erau vornicul de targ, parcalabul de oras, starostele, vamesul. Ei exercitau atributiile fiscale, vamale, judecatoresti.

Satele erau de doua feluri: satele libere, organizate in obste si satele cu taranii dependenti aflate pe domeniile boieresti, bisericesti, manastiresti, conduse conform normelor de drept specifice proprietarului.