Macedonia si Grecia in perioada elenistica

Macedonia si Grecia in perioada elenistica

In anul 294, Demetrios Poliorketes, care era fugar dupa infrangerea suferita, alaturi de tatal sau, Antigonos Monophtalmos, la Ipsos (301), in fata lui Seleucos I si a lui Lysimachos, a profitat de anarhia din Macedonia, aparuta dupa moartea regelui Cassandros si a ocupat acest regat. El s-a proclamat rege dupa ce l-a ucis pe fiul lui Cassandros si s-a casatorit cu Phila, sora acestuia din urma. Demetrios, care isi asigurase dominatia asupra unor regiuni din Grecia, l-a lasat acolo pe fiul sau Antigonos Gonatas (nascut in 319). Inainte de a porni in campania aventuroasa din Asia Mica impotriva lui Seleucos I, care va marca sfarsitul carierei sale, Demetrios i-a incredintat posesiunile europene lui Antigonos. Capturarea tatalui sau de catre Seleucos I, in 286, in Cilicia si moartea acestuia survenita 3 ani mai tarziu au facut ca pozitia lui Antigonos Gonatas sa devina si mai vulnerabila. Macedonia a intrat sub dominatia lui Lysimachos, dar acesta a pierit in lupta de la Kouropedyon, in 281, luptand impotriva lui Seleucos I. Seleucos I a traversat stramtorile, cu intentia vadita de a ocupa Macedonia, dar a fost asasinat la Lysimacheea de Ptolemaios Keraunos. Antigonos a considerat ca este momentul propice sa recastige mostenirea parinteasca, dar, incercand sa debarce in Macedonia, a fost invins intr-o lupta navala de Keraunes.

Insa, in 280/279, celtii, aliati cu dardanii invadeaza Macedonia, iar Ptolemaios Keraunos cade intr-o lupta impotriva acestora. Fratele sau, Meleagros si fiul acestuia Antipatros, nu au facut fata situatiei si au murit, la randul lor, in luptele impotriva celtilor.

Un grup celtic condus de Brennos a coborat spre sud si a invadat Grecia reusind sa ajunga pana la Delphi. Potrivit traditiei literare antice, celebrul sanctuar ar fi fost salvat de o ninsoare miraculoasa trimisa de insusi zeul Apollo. Insa phocidienii coalizati cu beotienii si cu etolienii, care invocau aparitia lui Apollo, au reusit sa ii invinga si sa ii respinga spre nord pe celti. In cinstea acestei victorii, ai carei principali autori se considerau a fi etolienii, au fost instituite sarbatorile Soteria. Celtii, hartuiti de phocidieni, etolieni si beotieni, s-au retras spre nord in Thessalia, au traversat Macedonia si s-au indreptat spre Chersonesul Thracic. Aici, in 277, au fost surprinsi la Lysimacheea, de Antigonos Gonatos, care a castigat in fata lor o victorie categorica, punand capat astfel, invaziilor celtice in Europa.

In tot acest timp, Macedonia a fost condusa de strategul Sosthenes, care a condus, obtinand un succes limitat in rezistenta impotriva celtilor. Acesta a refuzat tronul Macedoniei, care ramasese vacant dupa moartea lui Ptolemaios Keraunos si a rudelor sale.

Dupa infrangerea suferita in fata lui Keraunos, Antigonos Gonatas s-a retras in Grecia, cu prestigiul micsorat.

Regele Areos al Spartei, care incerca hegemonia lacedemoniana in Peloponez, a luat conducerea luptei impotriva lui Gonatas alungandu-i garnizoanele din toate cetatile grecesti. Antigonos a reusit sa mai pastreze doar fortaretele situate in diferite puncte strategice ale Greciei: fortareata Corinthului (Akrocorinth), Chalcis (din Eubeea), portul Pireos (din Attica) si Demetrias (din Thessalia). Pentru a-si consolida pozitia, Gonatas a incheiat o alianta cu succesorul lui Seleukos I, Antiochos I, in 278. Victoria de la Lysimacheea asupra celtilor va contribui la refacerea prestigiului sau. Din pacate, nu detinem informatii asupra modului in care a luat tronul Macedoniei, este insa cert ca in 277/276, Gonatas era deja regele acestei tari si stapan al Thessaliei.

Este de remarcat faptul ca, in 276, in lista de la Delphi nu mai sunt atestati, printre hieromnemones, thessalienii, situatie care pledeaza in favoarea ipotezei anexarii Thessaliei de catre Antigonos Gonatas.

De la bun inceput, Antigonos va manifesta prudenta si abilitate pentru a-si consolida domnia. El a renuntat la orice ambitie universala, fiind constient de resursele limitate ale Macedoniei, si a imprimat aceasta linie de conduita politica si succesorilor sai. Spre deosebire de marile regate elenistice orientale, Macedonia reprezinta un model de continuitate al traditiilor consacrate in secolul anterior, sub reprezentantii dinastiei Argeazilor. Modelul urmat de Antigonos a fost, mai curand Filip II, a carui politica abila si calculata corespundea in mai mare masura posibilitatilor pe care le oferea Macedonia decat planurile himerice de a reconstitui monarhia universala a lui Alexandru cel Mare. La fel ca si suveranii dinastiei Angeade, Antigonos si succesorii sai si-au exercitat autoritatea monarhica in limitele cadrului circumscris de conservatorismul macedonean. Astfel. spre deosebire de Egiptul lagid, unde Ptolomeii au ajuns sa fie considerati zei, dupa modelul faraonic, si de regatul seleucid, unde suveranii erau venerati asemenea fostilor monarhi ahemenizi, regele macedonean a continuat sa fie si in perioada elenistica o simpla capetenie pentru supusii sai si un camarad investit cu autoritate superioara in fata membrilor anturajului sau.

Revenit in 275 dupa campania in Italia, regele Epirului, Pyrrhos a invadat, in anul urmator Macedonia. Antigonos a fost nevoit sa se retraga la Thessalonike, pierzandu-si regatul. In 273, a incercat, cu ajutorul mercenarilor celti, sa isi recupereze regatul dar a fost invins de Ptolemaios, fiul lui Pyrrhos. Profitand de plecarea lui Pyrrhos in Peloponez, Antigonos a reusit sa reia Macedonia in stapanire in 272.

Pyrrhos a esuat in incercarea de a cuceri Sparta in favoarea protejatului sau, aventurierul Cleonymos, fortele sale fiind respinse de regele Areos I, fara a mai fi necesar sprijinul contingentului macedonean trimis de Antigonos. Regele Epirului a raspuns apoi la apelul factiunii antimacedonene din Argos, dar a murit in timpul luptelor de strada din aceasta cetate (272).

Dupa disparitia redutabilului sau adversar, Antigonos a instalat partide pro-macedonene la Elis si la Megalopolis, care il sustinusera pe Pyrrhos, si si-a consolidat alianta cu Sparta, dar a evitat complicatiile in celelalte parti ale Peloponezului, fiind preocupat sa isi consolideze autoritatea in Macedonia. Comanda fortaretei de la Akrocorinthos i-a incredintat-o lui Crateros, fidelul sau frate. De asemenea, la 8 ani dupa ce au fost expulzati din Pireu, soldatii macedoneni au reocupat acest port.

Frustrata, Atena se va apropia de etolieni, a caror pozitie in cadrul Amphietyoniei de la Delphi se intarise simtitor, prin cresterea numarului de hieronnemones.

Cresterea influentei Ligii Etoliene in Grecia centrala izola, practic, Macedonia de Peloponez. Aceasta situatie care a facut ca ruta maritima Demetrias - Chalcis - Pireu - Akrocorinthos sa capete o importanta capitala in vederea mentinerii hegemoniei macedonene in Grecia.

Gonatas nu a intervenit nici in Epir si i-a permis fiului lui Pyrrhos, Alexandros sa domneasca asupra acestui regat.

In cursul razboiului hremonidiac (267/266 - 262/261), prin oficiile diplomatice ale lui Ptolemaios II, intreaga Grecia se va coaliza impotriva Macedoniei. Aceasta coalitie, eterogena ii grupa pe eleni, care rasturnasera tirania promacedoneana, pe ahei, unele cetati arcadiene, si bineinteles, pe atenieni. Areos I, regele Spartei s-a indreptat, de asemenea, impotriva fostului sau protector.

In pofida fortelor masive coalizate impotriva sa, Antigonos a actionat cu luciditate reusind sa obtina la Cos, in 262, o victoriei navala decisiva impotriva flotei egiptene. Desi situatia sa in Grecia era destul de vulnerabila, prin victoria de la Cos, flota sa ameninta posesiunile lui Ptolemaios din Ionia si din insule, impiedicand totodata escadrelor lagide sa le ofere sprijin adversarilor sai. Astfel ca, la sfarsitul razboiului hremonidiac, pozitia lui Antigonos in Grecia s-a consolidat. Atena si Pireul au fost ocupate de o garnizoana macedoneana pana in 256/255, la Argos si la Megalopolis (in Arcadia) a triumfat factiunea promacedoneana, ca o contrapondere in fata tendintelor de restabilire a hegemoniei spartane in Peloponez. De asemenea, thalassocratia lagida in Marea Egee a inregistrat un recul. Etolienii, care au adoptat o atitudine neutra in timpul conflictului, au profitat de acest prilej pentru a atrage in confederatia lor noi cetati din Lacrida si Phocida.

La scurt timp dupa incheierea razboiului hremonidiac, Crateros, fratele lui Antigonos si comandantul garnizoanelor macedonene de la Akrocorinthos si Chalcis a murit, succedandu-i fiul sau Alexandros. In 253/252, acesta a uzurpat titlul regal al unchiului sau. Gonatas a pierdut, astfel, Chalis si Akrocorinthos, legaturile Macedoniei cu Peloponezul fiind compromise.

Un an mai tarziu, fiul fostului tiran al Sikyonei, Aratos, care fusese crescut la Argos, dupa uciderea tatalui sau, intr-un mediu favorabil Macedoniei, a revenit in cetatea sa natala, de unde la indepartat de la putere pe Nicokles, partizanul lui Alexandros. Aratos a determinat intrarea Sikyonei in Liga Aheeana, ca masura de protectie impotriva amenintarii reprezentate de Alexandros.

Neavand incredere in Gonatas, Aratos a mediat o alianta intre Liga Aheeana si Alexandros, iar in 250 a calatorit la Alexandria, unde a obtinut subsidii pentru a lupta impotriva regelui macedonean.

Aratos i-a condus apoi pe arcadieni impotriva tiranilor filomacedoneni din Megalopolis si din mai multe cetati din Peloponez. Sparta a facut o incercare de a-si reinstaura hegemonia in regiune, dar a fost invinsa de trupele coalitiei formate din arcadieni si aheeni.

Beotia, singura regiune din Grecia centrala care nu facea parte din Liga Aheeana, a incheiat o alianta cu Liga Aheeana insa beotienii au fost invinsi in 245 de etolieni la Cheroneea, care le-au confiscat invinsilor Locrida Opontes.

Curand, Alexandros a murit in conditii obscure, iar Antigonos Gonatas a casatorit pe vaduva acestuia cu fiul sau, Demetrios. In timpul nuntii, Antigonos a profitat de prilej pentru a reocupa Akrocorinthul si apoi Chalcis.

Insa in paralel cu ascensiunea puterii Ligii Aheene, Liga Etoliana isi va consolida la randul sau pozitiile. Practicand pirateria pe scara larga si teroarea, ca instrumente de intimidare, a condus la crearea unui climat de insecuritate in zona Marii Egee. Multe cetati din Ciclade si de pe coasta Asiei Mici au incheiat tratate cu Liga Etoliana pentru a fi protejate impotriva expeditiilor de jaf (asylia) si agresiunilor din partea altor inamici (asphaleia). Facand uz de aceste metode, Liga Etoliana a devenit una dintre marile puteri ale Greciei continentale si o potentiala adversara pentru Liga Aheeana.

In 244, etolienii profita de un conflict mai vechi care ii opune pe arcadieni eleenilor se servesc de acest pretext pentru a interveni in Peloponez in favoarea acestora din urma. Etolienii si-au continuat actiunile in Arcadia si unde mai multe cetati au trecut de partea lor. La randul lor, messenienii s-au apropiat de etolieni, cu care aveau de mai mult timp, bune relatii.

Reales strateg al Ligii Aheene, in 243, Aratos a ocupat printr-o stratagema, fortareata Akrocorinthas si orasul Corinthos. Prin aceasta lovitura indrazneata, Liga Aheeana a obtinut iesire la Marea Egee, prin Golful Saronic. Dup acest succes, doua cetati din Argolida, Epidamros si Troizen au intrat in Liga Aheeana.

Ingrijorati, etolienii sau apropiat de Macedonia cu care au incheiat o alianta. De cealalta parte, alianta dintre Liga Aheeana si Egipt s-a intarit prin alaturarea Spartei. Sparta, traversa, de cateva decenii, o criza grava provocata de rigiditatea sistemului sau social, care, in timp, a condus la scaderea puterii sale politice.

Casta "egalilor", ajunsese la cateva sute de oameni care dispuneau de averi imense, mai ales funciare, beneficiau de toate privilegiile politice, in timp ce ceilalti lacedemonieni, fiind inglobati in datorii, au fost redusi la un statut inferior. Consecinta acestei stari de lucruri s-a reflectat in plan militar prin scaderea bazei de recrutare pentru armata cetateneasca. Incercand sa reconstituie corpul civic slabit si sa restabileasca egalitatea economica intre 242. In fata rezistentei marilor proprietari si a colegului sau regele Leonidas, Agis IV a decis exilarea acestuia din urma si aboleste datoriile, dar nu indrazneste sa dispuna si impartirea proprietatii, deja promisa, dezamagindu-si partizanii.

In fata pericolului etolian Aratos a recurs la ajutorul lui Agis IV, insa apoi i-a dat acestuia de inteles ca prezenta sa si armatei lacedemoniene nu este nici dorita nici necesara. Aratos era nelinistit din cauza ideilor "revolutionare" raspandite de tinerii spartani in randurile armatei aheene. Liga Aheeana era o alianta de cetati conduse de regimuri aristocratice conservatoare sau oligarhice, care nu doreau ca posesiunile sa le fie amenintate.

In absenta lui Agis, Leonidas a revenit la Sparta, sprijinit de marii proprietari. Agis a fost ucis, iar partizanii sai proscrisi, reformele sale au fost anulate, in 241.

Intre timp, Aratos le-a permis Etolienilor sa patrunda in Peloponez si i-a atacat prin surprindere la Pallene, reusind sa ii invinga. In urma acestei infrangeri, etolienii au preferat sa incheie pacea cu Liga Aheeana.

In toate aceasta perioada, Antigonos Gonatos, care era foarte batran, nu a intervenit in Grecia, preferand sa lase grija impiedicarii expansiunii Ligii Aheene in seama etolienilor.

Aratos a incercat sa inlature regimurile filomacedonene de la Argos si de la Atena, dar a esuat.

Dupa o lunga domnie, Antigonos Gonatas a murit in iarna lui 241/240, fara a fi reusit sa mentina intacta hegemonia macedoneana in Grecia, in pofida politicii sale echilibrate si prudente dictata de absenta resurselor de care dispuneau regii seleucizi si lagizi.

I-a succedat fiul sau, Demetrios II, care avea deja o experienta indelungata in arta guvernarii, colaborand indeaproape cu Gonatas inca din perioada razboiului hremonidiac. Tatal sau i-a incredintat, timp de mai multi ani, apararea frontierelor de vest si de nord ale regatului in fata amenintarilor venite din partea illyrilor si ale dardanilor.

In urma unei invazii a etolienilor in Acarnania, in 239, Olympias vaduva regelui Epirului, Alexandros II, i-a cerut ajutor lui Demetrios II. Aceasta a incheiat o alianta cu Epirul, pe care a consolidat-o casatorindu-se cu o printesa epirota, in jurul anului 239. Alianta macedoneano-epirota va conduce la o apropiere a Ligii Etoliene de Liga Aheeana.

Pe de alta parte, si Demetrios II a schimbat politica tatalui sau fata de Liga Etoliana, a carei putere sporise si constituia a amenintare pentru Macedonia. Demetrios II a pornit intr-o expeditie pentru a elibera Acarnania, in virtutea aliantei cu Epirul, declansand razboiul "demetriac" (239-236/235).

Aratos, a incercat, fara a reusi, sa ocupe Pireul, in schimb a inlaturat puternica factiune filomacedoneana de la Argos, reprezentata de tiranul Aristomahos II. Ulterior, insa, a fost invins de un strateg macedonean.

Demetrios II a debarcat in Beotia, care a parasit alianta cu Liga Etoliana, in 237. Apoi. el a cucerit Merida si portul Argosthenes al Megarei de la Golful Corinth, reusind sa impiedice jonctiunea dintre fortele aheene si cele etoliene. Demetrios ar fi dorit sa reocupe Corinthul dar nu si-a putut pune planul in aplicare fiind probabil nevoit sa se intoarca din cauza unei invazii a dardanilor in nordul Macedoniei. Imposibilitatea interventiei macedonene in Peloponez a determinat pe tiranul din Megalopolis sa renunte la putere li sa accepte aderarea cetatii sale la Liga Aheeana. Lydiadas va deveni apoi un personaj important in cadrul Ligii Aheene, dar si principalul adversar politic al lui Aratos. Animozitatile dintre Aratos si Lydiadas, precum si ostilitatea acestuia din urma fata de Sparta au avut un impact puternic asupra functionarii Ligii, in urmatorii ani.

In 233, ultimul membru al dinastiei Acacizilor s-a stins si Epirul a devenit o Confederatie. Epirul a pierdut Acarnania, si alte teritorii din zona Golfului Ambrocia care au fost ocupate de etolieni. Capitala Epirului a fost mutata de la Ambracia la Phornike. Din teama fata de etolieni, Confederatia epirota a rupt relatiile cu Macedonia.

Demetrios II a intretinut relatii cu un rege ilir, Agron, caruia i-a cerut sa intervina in favoarea unei cetati din Acarnania, atacata de etolieni. Agron i-a invins pe etolieni, dar a murit, dupa scurt timp, in 231 si puterea a fost preluata de vaduva acestuia, Teuta. Expeditiile illyrilor se vor intensifica in zonele de coasta ale Elidei si ale Messiniei. De asemenea, ilirii au cucerit o mare parte a Epirului, inclusiv capitala Phornike, in anul 230. Epirotii au preferat alianta cu regina Teuta ca mijloc de protectie impotriva etolienilor si a aheenilor.

Prin impunerea dominatiei lor asupra Epirului si Acarnaniei, ilirii au ajuns sa ameninte principala cale de comunicatie intre Marea Adriatica si Thessalia macedoneana, influenta lor fiind extinsa pana in apropiere de Golful Corinth.

Demetrios II a murit in 229 in lupta impotriva dardanilor, care, dupa ce i-au atacat initial, pe iliri, s-au indreptat apoi spre sud, impotriva Macedoniei, lasand in urma un fiu, Filip V in varsta de doar 9 ani. Situatia dificila in care se afla regatul macedonean a fost depasita prin preluarea regentei de catre un var al fostului rege, Antigonos supranumit Dosou ("cel care transmite puterea"). Antigonos a ramas fidel dinastiei, si, in pofida faptului ca macedonenii i-au oferit coroana in 277/276, el nu a uzurpat drepturile succesorului legitim al lui Demetrios II, tanarul Filip V.

Dupa ce a respins incursiunile dardanilor, in mainile carora a abandonat, totusi, nordul Peoniei, Antigonos a reprimat, in 228, o revolta a thessalienilor; acestia, profitand de moartea lui Demetrios II, ai trecut de partea etolienilor. Intre timp, Atena a obtinut retragerea garnizoanei macedonene din Pireu, dar a refuzat sa intre in Liga Aheeana. Aheeni au reocupat Megarida, Beotia a redevenit libera, dar nu a rupt relatiile cu Macedonia. In 229, singura pozitie pe care o mai detinea Macedonia in Grecia era cetatea Chalcis, din Eubeea.

Cu toate acestea, situatia nu era mai putin incordata in Grecia. In 229, ilirii au atacat si cucerit insula Corayra. Escadra aheeano-etoliana trimisa in ajutor a fost invinsa de iliri, iar in Corcyra a fost stabilita o garnizoana a acestora condusa de dinastul Demetrios din Pharos. Dupa acest esec, intre aheeni si etolieni isi va face loc suspiciunea. Gelosi pe puterea Ligii Aheene, al carei teritoriu se marise, etolienii au cedat Spartei 4 orase pe care le stapaneau in Peloponez: Tegua, Mentineea, Oshomenos si Kapya.

In acelasi timp, actele pirateresti ale ilirilor si masacrarea unor negustori italici a determinat Senatul roman sa intervina, trimitand reginei Teuta o ambasada pentru a cere explicatii. Ilirii, continuand actele pirateresti, Roma a pornit razboiul impotriva Teutei. Senatul a trimis o escadra spre Corcyra, dar Demetrios din Pharos le-a predat insula romanilor si i-a ajutat in razboiul impotriva Teutei. Drept recompensa, romanii i-au oferit lui Demetrios zona din nordul Dalmatiei si insulele din apropierea acestuia. Astfel, romanii au creat un stat tampon intre Italia si teritoriile reginei Teuta. Zona de sud a Iliriei a intrat sub protectia Romei, dupa pacea incheiata cu regina Teuta. Romanii au trimis, in 228, prima lor ambasada in Grecia, unde au fost elogiati. Ulterior, Roma a trimis ambasade la Atena si la Corinth. In consecinta, romanii au fost admisi la jocurile istmice (de la Corinth).

La randul sau, Antigonos Doson a intreprins, in 227/226, o expeditie in Caria, unde a stabilit relatii cu un dinast local, profitand de rivalitatea dintre Seleucos II si fratele sau, Antiochos Hierax.

Antigonos a fost nevoit sa revina, curand, in Europa, deoarece complicatiile din Grecia reclamau prezenta sa acolo.

Invingatorul regelui reformator spartan Agis IV, regele Leonidas, a murit in 235 si i-a succedat fiul sau, Cleomenes III. Acesta a reluat, dupa cativa ani de domnie, reformele lui Agis IV, pe care Leonatos le-a inlaturat. Dorinta lui Cleomenes III era de a reface puterea si maretia Spartei, dar atingerea acestor scopuri presupunea continuarea reformelor sociale (extinderea corpului "egalilor") si funciare (impartirea proprietatilor). Cleomenes nu concepea insa, sa extinda aplicarea acestor reforme in afara Spartei.

El a luat initiativa si a atacat orasul Megalopolis, din Arcadia, care era izolat de Liga Aheeana, in 229. La inceput, temandu-se de o posibila interventie din partea lui Ptolemaios III, aliatul lui Cleomenes, Liga Aheeana nu a reactionat. Insa, sub influenta lui Lydiadas si a lui Aristomahos, Liga Aheeana a pornit razboiul impotriva lui Cleomenes. Dupa 2 ani de lupte, in timpul carora a obtinut noi succese, Cleomenes a revenit la Sparta. El i-a condamnat pe efori la moarte, si a suprimat functiile lor si a exilat 48 de opozanti. Apoi regele a proclamat revenirea la "constitutia lui Lycurg", instaurand de fapt, un regim tiranic, pentru a-si putea pune in aplicare propriul program economico-social. Numarului "egalilor" a fost ridicat la 4.000, prin primirea, in randul spartanilor, de noi membri, recrutati din randul asa numitilor periskoi. Acestia au primit loturi (kleroi) din marile proprietati confiscate. urmarea acestor reforme a fost cresterea efectivelor armatei lacedemoniene, care a fost echipata dupa modelul macedonean. Cleomenes a mers pana la reinstituirea meselor comune (syssitia) si a vechilor metode de educatie militara (agoge).

Odata instaurata "revolutia" la Sparta, Cleomenes III a invadat din nou Arcadia, in 226, unde a obtinut o victorie, atragandu-i pe eleni de partea sa. Prin acest ultim succes, trupele lui Cleomenes amenintau Argosul si Corinthul. Situatia era disperata pentru Liga Aheeana, astfel ca Aratos a initiat negocieri secrete cu Antigonos Gonatas, trimitand ambasade la Megalopolis in 226 si in 225. Insa Ptolemaios III a rupt alianta cu Liga Aheeana si a inceput sa ii ofere subsidii lui Cleomenes.

Neobtinand nimic din partea lui Doson, Aratos a incercat sa negocieze cu Cleomenes, care se oprise din ofensiva deoarece era bolnav. Insanatosindu-se regele spartan a reluat ostilitatile, taind practic in doua teritoriul Ligii Aheene.

Soldatii lui Cleomenes au inceput sa raspandeasca ideile "revolutionare" in cetatile aheene, unde ideea impartirii pamanturilor si abolirii datoriilor a fost imbratisata de populatia saraca.

Situatia a ajuns catastrofala in urma cuceririi Argosului si a ofertei corinthienilor de a-si preda cetatea regelui spartan.

Situatia devenit dificila si pentru Cleomenes III in momentul in care in Peloponez au ajuns la putere factiuni ostile regelui spartan. El nu dispunea de o baza sociala de sprijin in cetatile din Peloponez deoarece nu a aplicat reformele pe care le-a impus la Sparta. La randul sau, Cleomenes III a incercat sa negocieze cu Aratos, temandu-se de o apropiere a conservatorilor aheeni de Macedonia.

Aratos, care a reusit, sa obtina numirea ca strategos autokrator, in cadrul unei Adunari federale restranse, a respins oferta lui Cleomenes III.

In 255/224, Adunarea federala a ligii de la Aigion (Liga Aheeana) i-a oferit oficial alianta sa regelui Antigonos Doson, iar acesta a acceptat. Doson, care a vazut in alianta cu Liga Aheeana un pretext pentru a restabili influenta macedoneana in Grecia, a debarcat la Istru in 224. In curand, la Argos a triumfat factiunea filomacedoneana, iar Cleomenes III a inceput sa bata in retragere.

Corinthul a fost eliberat de trupele spartane iar garnizoana aheeana de la Akrocorinth a fost inlocuita cu una macedoneana.

In toamna anului 224, Antigonos a convocat consiliul federal aheean, in cursul caruia a fost proclamat hegemon al aliatilor. Din noua liga faceau parte aheenii, epirotii, phocidienii, beotinenii, dorienii, acarnienii, eubeenii si thessalienii. Primul obiectiv al acestei ligi era inlaturarea lui Cleomenes III.

Doson a intrat in Arcadia in 223, apropiindu-se de Sparta. Cleomenes III a luat masuri disperate, eliberand 6000 de hilotai pentru a mari efectivul armatei. Regele a mai incercat sa produca o diversiune si a efectuat un scurt raid in Argolida. Confruntarea finala a avut loc in iulie 222, la Seliasia, in urma careia Antigonos Doson a invins armata lui Cleomenes III, punand capat razboiului clomeniac (229-222). Pentru prima data in istoria ei, Sparta a fost cucerita; regalitatea a fost desfiintata si a primit un epistates (guvernator) macedonean si o garnizoana. Sparta a fost nevoita sa renunte la toate posesiunile si sa intre in Liga panelenica. Hegemonia macedoneana a fost reinstaurata in Peloponez, Antigonos reusind sa refaca regatul unchiului sau, Antigonos Gonatos. La scurt timp dupa victoria sa in Peloponez, Doson a trebuit sa revina in Macedonia, pentru a lupta impotriva barbarilor. A murit in 221, rapus de ftizie, de care suferea de mai multi ani.

Inainte de moartea sa, Antigonos a luat masurile necesare pentru ca succesorul sau, Filip V, care nu avea decat 17 ani, sa beneficieze de ajutorul unui consiliu ales cu grija si de prietenia lui Aratos.

La scurt timp dupa moartea lui Antigonos Doson, etolienii, nemultumiti de expansiunea Ligii elenice, au trimis o expeditie in Messenia. Aratos, a incercat sa intervina, dar a fost invins si a cerut ajutor regelui Filip V si Ligii panelenice. Prin hotararea adunarii Ligii, tinuta la Corinth, a fost decretat razboiul impotriva etolienilor si "eliberarea" cetatilor ocupate de acestia. In cursul acestui conflict, cunoscut sub numele de razboiul aliatilor (symmahikos polemos), Sparta si Creta au trecut de partea etolienilor. Operatiunile au avut loc si in Grecia de nord, si in Peloponez. Filip V a cucerit Theba din Phtiotida de la etolieni, apoi merge la jocurile de la Nemeea, in 217, unde afla ca armata romana fusese invinsa de Hannibal in batalia de la lacul Trasimenus. Ingrijorat de situatia din Iliria, Filip a incheiat pacea cu etolienii, in conditii avantajoase pentru acestia, in acelasi an.

In 221/220, in intelegere cu un dinast ilir, Skerdilaides, Demetrios din Pharos a violat tratatul cu Roma in 228 luase regatul Teutei, care, murind, lasase un fiu minor, Pinnes, sub "protectie" si a atacat teritoriile protejate de aceasta.

Romanii au pornit al doilea razboi iliric, in 219, si l-au alungat pe Demetrios, care s-a refugiat la curtea lui Filip V, devenind unul dintre cei mai apropiati consilieri ai acestuia.

Incepand cu 217, Filip initiaza o serie de expeditii in Illyricum, impotriva lui Skardilaidas, care se aliase cu etolienii. Flota macedoneana a patruns in Adriatica, indreptandu-se spre Apdonia, dar s-au retras la aparitia unei escadroane romane. Aceasta suita de evenimente a condus, treptat, la un conflict deschis intre Roma si Macedonia.

Incurajat de victoriile obtinute de Hannibal impotriva Romei, Filip V a incheiat cu acesta o alianta, in 215, consemnata intr-un tratat al carui text a fost relatat de Titus Livius. Potrivit clauzelor tratatului, urmau sa fie aparate coloniile grecesti din Adriatica, precum Epidamnos, Apollonia, Pharos, Corcyra si cele de pe valea raului Doos, care reprezentau debuseul Thessaliei si Macedonia pe coasta Albaniei, iar teritoriile lui Demetrios din Pharos urmau sa ii fie inapoiate acestuia.

In aceasta perioada, relatiile dintre Macedonia si Liga Aheeana s-au racit, deoarece aceasta din urma nu dorea conflict cu Roma. Filip V a invadat Messina, expeditie in cursul careia a murit Demetrios. El nu a obtinut un succes si si-a atras si ostilitatea peloponezienilor.

In 214, el a intreprins o alta expeditie in Illyricum, dar nici aici nu avut succese notabile. Abia in anii 213-212 a obtinut aici unele succese, nu inainte de a fi invins pe mare de romani, in aproprierea de Apollonia. In cursul expeditiei in Illyricum, Filip V a atins orasul Lissos, ocupand si teritoriile protejate de romani.

Politica brutala a lui Filip V in Messenia a determinat reconstituirea frontului antimacedonean; elenii, messenienii, spartanii si etolienii s-au apropiat din nou. Singura putere din Grecia care putea face fata Macedoniei era Liga Etoliana, care avea raporturi amicale cu regatul Pergamului. In urma unor tratative care au durat 2 ani, Roma a incheiat, in 212 sau 211, un tratat cu Liga Etoliana, care era deschis si aliatilor Ligii: Sparta, Elida si Pergamul. Tratatul a fost ratificat in 210, iar cele doua parti (Roma si Liga Etoliana) se angajau sa nu incheie o pace separata. In cursul operatiunilor intreprinse in Grecia, romanii au actionat cu brutalitate, fapt care a condus la iesirea mai multor cetati elene din alianta. Filip V a incheiat o alianta cu Prusias I, regele Bithyniei, iar acesta din urma a atacat regatul Pergamului, in 209, pentru a-l impiedica pe Attalos I sa intervina in Grecia. Intre timp Filip V a actionat cu energie si rapiditate in Grecia, reusind sa isi depaseasca adversarii, in cursul campaniilor din anul 208. Intre timp, Aratos a murit, iar in locul sau a fost ales strateg al Ligii Aheene un stralucit general, Philopoinen. Acesta i-a infrant pe spartiatii condusi de Mahanidas. Astfel, etolienii si-au pierdut principalul aliat si au ramas singuri in fata lui Filip V. Preocupata de razboiul din Italia impotriva lui Hannibal, Roma a manifestat dezinteres pentru conflictul din Grecia. In anul 207, Filip V a obtinut mai multe succese impotriva etolienilor, reusind sa ocupe cetatea Thermes, capitala federala etoliana. Etolienii s-au vazut nevoiti sa incheie in 206, pace separata cu Filip V. Conditiile pacii au fost dure: etolienii au trebuit sa evacueze vestul Thessaliei, precum si o regiune a Locridei aflata pe coasta Golfului Maliac, astfel ca toate liniile de comunicatie cu Phocida le-au fost retezate. Eliberat de dificultatile din Grecia, Filip V avea acum mana libera in Illyricum. Roma, care era inca preocupata de razboiul lui Philopoimen si ca Sparta si Liga Etoliana au fost infrante, au incheiat pacea cu Filip V, in 205, la Phoinike, in Epir.

Teritoriile ocupate din Illyricum au fost impartite intre Roma si Macedonia, Filip V pastrand valea raului Aoos. In tratat sunt inclusi si aliatii Macedoniei, Bithynia si Symmahia panelenica (beotienii, thessalienii, acarnanienii si epirotii). Roma i-a inclus in tratat pe aliatii si protejatii sai: Pergamul, Sparta (condusa de tiranul Nabis, succesorul lui Mahanidas, Elida si Messenia).

In anii urmatori, Filip V nu a mai initiat nici un proiect ofensiv in Iliria, pentru a nu incalca prevederile pacii de la Phoinike, dar si-a indreptat atentia catre orient. Cunoscand intentiile lui Antiochos III de a porni un razboi impotriva regatului lagid, Filip V i-a cerut acestuia sa incheie o intelegere in vederea impartirii posesiunilor exterioare ale Ptolemeilor, in 203/202. Antiochos III si-a rezervat Coele-Syria si Fenicia, iar Filip V a ridicat pretentii asupra Cariei si a insulei Samos. In timp ce suveranul seleucid a intrat in Syria declansand al cincilea razboi syrian, Filip V patrunde in Thracia si ataca cetatile aliate ale Ligii Etoliene. Etolienii au trimis o solie la Roma pentru a cere ajutor, dar Senatul i-a refuzat sub pretext ca au incalcat prevederile tratatului de alianta in timpul primului razboi macedonean, incheind pace separata cu Filip V.

Regele macedonean a traversat apoi stramtorile, si a atacat cetatea Kios, din Hellespont, pe care o distruge in pofida interventiei diplomatice a rhodienilor. La intoarcere, el a cucerit cetatea Perinthos, aliata Byzantionului si cetatea Thasos. In acelasi an, el i-a cerut dinastului Olympihos din Alinda, regiunea situata in caria, aliat al Macedoniei din perioada lui Doson, sa atace posesiunile arcadiene din regiune. In anul urmator, a cucerit insulele Ciclade si a atacat garnizoana lagida din Samos. Intre timp armatele sale au cucerit Miletul si au devastat teritoriile regatului Pergam, fara a putea cuceri, insa, capitala. Simtindu-se amenintati, rhodienii au incheiat o alianta cu Byzantion, Chios, Cyzic si cu Attalos I. Batalia navala desfasurata la Chios intre flota rhodiana si cea macedoneana s-a soldat cu un rezultat indecis; ea a marcat, totusi, sfarsitul thalassocratiei macedonene in Marea Egee. Filip s-a retras in Caria, iar flota sa a fost blocata in portul Bargylia de escadrele reunite ale Rhodos-ului si Pergamului.

In toamna anului 201, rhodienii si Attalos I au trimis o ambasada la Roma, cerand ajutor impotriva lui Filip V.

Roma tocmai incheiase victorioasa cel de-al doilea razboi punic prin victoria de la Zama si nu uitase ca Filip V a fost aliatul lui Hannibal cel mai redutabil adversar al ei; desi regele macedonean nu a respectat termenii tratatului incheiat cu generalul cartaginez.

Senatul roman a trimis o solie in anul 200, solie care a trecut prin Atena, aflata in razboi cu Filip V, dupa ce desfiintase triburile "macedonene" antigonid si demetriac si infiintasera tribul attalid, in cinstea lui Attalos I. Filip V a intervenit la solicitarea acarnanienilor, impotriva carora Atena proclamase razboiul, invinuindu-i de profanarea misteriilor de la Eleusis. Flota macedoneana a spart blocada de la Bargylia a ocupat Pireul, dar a fost capturata de flota Pergamului, care isi avea baza in Efina. Rhodienii si pergamenienii au fost primiti in triumf la Atena. Ambasada romana, a carei principala misiune era de a media incheierea pacii intre Ptolemaios II si Antiochos III, i-a adresat lui Filip V un ultimatum cerandu-i sa renunte la anexiunile din Grecia si sa se supuna unui arbitraj in legatura cu pagubele aduse lui Attalos I. Filip V a ignorat ultimatumul si a reinvadat Atica. Apoi a traversat fulgerator Thracia si Stramtorile si a atacat cetatea Abydos de pe malul asiatic al Hellespontului, declansand al doilea razboi macedonean (200-197).

In cursul acestui razboi, Filip V, care nu a fost sprijinit de Antiochos III, a pierdut si sprijinul celorlalti aliati. Liga Aheeana avea probleme cu tiranul Nabis, care era sprijinit de Filip V. Etolienii, care au ramas la inceput in expectativa, au incheiat un tratat de alianta cu Roma, dupa primele succese ale acesteia impotriva Macedoniei. Filip V le-a cedat unele teritorii din Peloponez si acestia au ramas de partea sa pana in 198.

In primii doi ani de razboi, Filip V a rezistat cu succes. Armata romana, condusa de Sulpicius Galba, a debarcat in Corcyra, apoi la Apollonia dinspre vest. Filip V a reusit sa respinga si o invazie a dardanilor, aliatii Romei si i-a alungat pe etolieni din Thessalia. Flota romano-etoliana-rhodiana nu a obtinut succese decisive. Succesorul lui Sulpicius Galba, P. Villius, a mai apucat doar sa-i predea comanda armatei noului general, consulul Titus Quinctius Flaminius. Tanarul si ambitiosul consul (avea doar 30 de ani), care era si un filoelen convins, i-a transmis lui Filip V noile cuceri ale Senatului: evacuarea garnizoanelor macedonene din intreaga Grecie, inclusiv din Thessalia. Astfel, Macedonia ar fi fost redusa la teritoriul de la inceputul domniei lui Filip II. Filip V a respins cererile, dar Flaminius a reusit sa intoarca dispozitivul defensiv al acestuia din defileul de la Aoos, iar regele macedonean a fost nevoit sa se retraga in graba spre Thessalia.

La sfarsitul anului 198, dupa ce traversat Grecia centrala, Flaminius a ajuns la Corinth, unde a operat jonctiunea cu flota aliata, care cucerise Chalcis din Eubeea, sosita la Kenhreai, portul Corinthului de la Golful Saronic. Aceasta demonstratie de forta a determinat intrarea Ligii Aheene in tabara antimacedoneana, gest care va fi urmat si de epiroti. Cu toate acestea, noii aliati, nu au reusit sa ia Corinthul iar Filip V a instalat o garnizoana macedoneana la Argos, dar pierderile suferite in cursul acestui an l-au determinat sa reinceapa tratativele cu Flaminius. Negocierile au avut loc la Nikaia din Locrida, in apropiere de Thermopylae. Flaminius a amanat un raspuns pana a aflat ca la Roma s-a decis sa i se prelungeasca prerogativele in Grecia, in calitate de proconsul; Senatul a formulat pretentii inacceptabile pentru ambasada macedoneana trimisa la Roma si razboiul a reinceput. In anul 197, Nabis rupe intelegerea cu Filip V, iar beotienii, intimidati de Attalos I si de Flaminius, l-au tradat pe regele macedonean, astfel ca regele macedonean a ramas fara aliati.

Confruntarea decisiva a avut loc in iunie 197 la Kynoskephalai ("Capete de caini"), in Thessalia. Dupa ce sortii victoriei au oscilat de o parte si de cealalta, armata romana a reusit sa invinga, prin initiativa unui ofiter subaltern. Aceasta batalie a marcat, totodata, prima victorie a legiunilor romane asupra falangei macedonene, considerata, pana atunci, drept invincibila. In acelasi timp, aheeni au recucerit Corinthul, iar rhodienii au recuperat teritoriile din Asia Mica ocupate de Doson si Filip V. In aceste conditii, Filip V a fost nevoit sa ceara pacea. Flaminius a acceptat, consultandu-i doar formal pe aliati. Etolienii au cerut restituirea teritoriilor care fusesera ocupate de Filip V din Grecia Centrala, dar si regiuni din Thessalia, dar Flaminius nu a fost de acord.

Filip V a acceptat sa evacueze pozitiile din Grecia si din Asia Mica, sa restituie prizonierii romani, pergamenieni si rhodieni li sa restaureze monumentele distruse in regatul Pergamului. El a platit o despagubire de 200 de talanti si l-a predat ca ostatic pe fiul sau Demetrios. Dupa alte 4 luni Senatul a ratificat tratatul, dar i-a mai cerut lui Filip V sa plateasca 1000 de talanti si sa predea toata flota, cu exceptia a 5 vase. Ulterior, Filip V a fost nevoit sa intre in alianta cu Roma. Filip V avea nevoie sa isi pastreze armata, deoarece Roma era interesata ca Macedonia sa ramana suficient de puternica incat sa poata respinge invaziile barbare venite dinspre nord.

Senatul a trimis o comisie formata din 10 senatori care avea rolul, alaturi de Flaminius, sa reglementeze problemele din Grecia. Profitand de ocazia oferita de desfasurarea jocurilor islamice, Flaminius a proclamat in 196, la Corinth, "libertatea" tuturor grecilor, gest care a provocat un mare entuziasm.

De fapt, Liga Aheeana si Pergamul au primit Corinthul, respectiv Chaleis si Demetrias si insula Egina. Pentru a le oferi satisfactie etolienilor, Roma le-a oferit acestora Locrida orientala, Phocida si regiuni din sudul Thessaliei. La randul lor, dinastii iliri aliati cu Roma au primit teritorii stapanite inainte de Filip V.

Armata romana a mai ramas 2 ani in Grecia. Ele au participat la razboiul Ligii Aheene si de alte contingente impotriva lui Nabis, care refuzase sa evacueze Argosul, al carui control i-l incredintase Filip V. Nabis si-a intarit armata, eliberand hilotai. Razboiul impotriva lui Nabis a fost decretat in 195, printr-o decizie a aliatilor, votata la Corinth, in urma unui congres convocat de Flaminius. Nabis a cedat, iar Argos a intrat in Liga Aheeana. Flaminius a organizat in 194, un ultim Congres la Corinth, apoi el a fost rechemat la Roma. In acelasi an, armata romana a parasit Grecia.

Nemultumita de beneficiile prea mici pe care le-a primit in urma celui de-al doilea razboi macedonean, Liga Etoliana, iese din alianta cu Roma, in 192 si il indeamna pe Antiochos III sa vina in Grecia. Liga Etoliana a incercat sa il atraga si pe Filip V, dar acesta a ramas fidel Romei, care si-a inmultit declaratiile de bunavointa pentru regele macedonean. In acelasi an, impotriva sfaturilor lui Flaminius si a lui Philopolmen (redevenit strateg al Ligii Aheene in 193), Liga Aheeana i-a declarat razboi lui Nabis. Etolienii au cucerit Demetrias, dar au esuat in fata cetatii Chalis din Eubeea. L-au asasinat pe Nabis, dar Laconia a trecut de partea Ligii Aheene. Liga Etoliana l-a proclamat pe Antiochos III strategos autokrator, insa ceilalti eleni nu au aratat entuziasm fata de venirea regelui seleucid in Grecia. Dupa alungarea lui Antiochos III din Grecia, in 190, de catre armata romana, fratii Lucius si Cornelius Scipio au incheiat un armistitiu cu Liga Etoliana. Etolienii au trecut de partea Romei, in timp ce Filip V le-a permis celor doi generali romani sa traverseze Macedonia, in fruntea armatei, pentru a inainta spre stramtori. Totusi etolienii au atacat, fiind aliati cu un dinast ilir, Macedonia, dar dupa victoria romanilor de la Magnesia pe Hermon, impotriva lui Antiochos III, au acceptat sa negocieze.

In urma pacii incheiate in 189, Liga Etoliana a evacuat mai multe teritorii, a pierdut dominatia asupra Amphictyonei de la Delphi, si a fost obligata sa plateasca o indemnizatie, sa dea un numar de ostatici si sa aiba aceeasi aliati si aceeasi prieteni ca si Roma. Romanii au ocupat insulele Cephallonia si Zakynthos si Corcyra, care serveau ca baze flotei care supraveghea vestul Greciei si Marea Adriatica.

In anul 189 se declanseaza conflictul intre Liga Aheeana si spartanii care doresc recastigarea independentei. Solicitat sa arbitreze acest conflict Senatul roman nu a formulat o solutie transanta. In consecinta, in anul urmator, aheenii au invadat Laconia, au cucerit Sparta si au daramat zidurile cetatii. Vechile institutii au fost abolite, partizanii lui Nabis, alungati, iar privilegiatii exilati in timpul tiraniei acestuia, au fost repusi in drepturi. La initiativa lui Philopoemen, au fost declansate proscriptii sangeroase impotriva adversarilor Ligii Aheene.

In 184, messenienii si-au manifestat si ei intentia de a parasi Liga Aheeana. Philopoemen a intervenit si a fost ucis in 183, in razboi, dar, in final, messenienii au fost constransi sa ramana in Liga. Institutiile lor au fost abolite, iar zonele litorale, confiscate.

In Beotia domina o factiune antiromana. Roma a intervenit in 188, cerand sa fie reprimit un exilat, prieten al lui Flaminius. Beotienii au refuzat, iar Senatul le-a cerut aheenilor sa intervina. Razboiul, desfasurat intre 187-186, s-a soldat, totusi, cu victoria factiunii antiromane. In acelasi timp i-au numit pe thesalieni in fruntea Amphictyoniei de la Delphi.

Dupa infrangerea suferita in fata romanilor, Filip V a inceput o indelungata si elaborata opera de restaurare a puterii si prosperitatii regatului sau. El a refacut tezaurul regal prin fixarea unor impozite funciare si pe comertul maritim, prin redeschiderea minelor de aur si deschiderea unor noi exploatari miniere, si prin emiterea monedei de bronz in zonele periferice ale regatului. A incurajat natalitatea, a colonizat orasele Pella, Thessalonike si Amphipolis cu beotieni si peoni, a interzis expunerea noilor nascuti si a dus o politica mai liberala fata de comunitatile neasimilate, care au primit o oarecare autonomie. Aceste masuri, expuse pe larg de Polybios si de Titus Livius, au fost interpretate de istoricul roman drept semn ale relei credinte ale regelui macedonean, care isi pregatea revansa impotriva Romei.

Cu toate acestea, Senatul a preferat sa inchida ochii in momentul in care Filip V a ocupat teritorii din Thessalia si ale magnesienilor (Demetrias).

Intre 189 si 185, Filip a ocupat teritoriile Maroneea si Ainos, situate in Thracia, incalcand clauzele tratatului cu Roma. El a refuzat sa le evacueze in pofida somatiei primite prin intermediul unei ambasade romane in anii 186/185, thessalienii, perrhaibii, athamanii si Pergamul au trimis numeroase ambasade la Roma cu plangeri impotriva regelui macedonean, care le ocupase unele teritorii. Romanii l-au obligat sa renunte la aceste anexiuni, dar regele a pastrat Demetrias si unele portiuni din Magnesia si din Dolopia si Ahaia Phtiotida.

Pergamul a continuat sa prezinte plangerile la Roma impotriva lui Filip, pe care il acuzau ca a incalcat clauzele pacii de la Apameea, ocupand fostele posesiuni ale lui Antiochos III.

Roma a proclamat libertate cetatilor Ainos si Maroneea, iar Filip l-a trimis pe fiul sau, Demetrios ca ostatic la Roma. Insa argumentele tanarului principe macedonean nu au convins Senatul roman, in fata pledoariei solilor Pergamului, si Filip a trebuit sa paraseasca cele doua orase, in 183.

Din 184 pana in 184, Filip V a intreprins mai multe expeditii spre nord, impotriva thracilor. Regele a chemat in ajutor o alta populatie, bastarnii, de neam germanic, care veneau din zona Dunarii. El intentiona sa ii foloseasca impotriva dardanilor si thracilor si sa ii instaleze in nordul Macedoniei. Bastarnii au sosit, insa, abia in vara anului 179, in momentul in care regele, care avea numai 59 de ani, a murit.

Ultimii ani ai domniei lui Filip V au fost umbriti de intrigile care ii opuneau pe cei doi fii ai sai, Perseus si Demetrios. In cursul soliei a lui Demtrios la Roma, in 183, Senatul a lasat sa inteleaga ca il prefera pe acesta ca succesor al lui Filip. Atitudinea fatis pro-romana a lui Demetrios si gelozia fratelui sau mai mare, Perseus, succesorul legitim, in ordinea varstei, l-au determinat pe Filip V sa ordone uciderea fiului sau mai tanar, gest pe care l-a regretat ulterior. Primele preocupari ale domniei lui Perseus au fost legate de recunoasterea sa ca succesor al lui Filip V de catre Senatul roman, care nu il agrea pe acesta. El a trebuit sa respinga o invazie a thracilor sapeeni, care invadasera Macedonia in ultimele zile ale domniei tatalui sau. Pentru a-si consolida autoritatea in interior, Perseus a acordat o amnistie celor care fusesera exilati de Filip si a relaxat regimul fiscal. Se pare ca apoi s-a apropiat de etolieni, pentru a-si recapata influenta asupra Amphictyoniei de la Delphi, in dauna thessalienilor. Perseus s-a apropiat si de unele cetati grecesti, favorizand pe partizanii reformelor sociale indraznete si inlaturandu-i pe proprietarii de pamant conservatori. In 174, el a intreprins o campanie impotriva dolopilor, apoi a venit la Deplhi, in fruntea unei armate, pentru a consulta celebrul oracol al acestui sanctuar. In acelasi timp, a restabilit bunele relatii cu Liga Aheeana, intrerupte in 198. Roma avea cunostinta de aceste activitati, pe care nu le privea cu ochi buni, fara a reactiona, insa.

In 177, Perseus s-a casatorit cu Laodike, fiica lui Seleucos IV si i-a dat-o in casatorie pe sora sa Apama, lui Prusias II, regele Bithyniei. Perseus a stabilit relatii cordiale si cu rhodienii.

Vechiul adversar al Macedoniei, Eumenes II, care se temea ca Perseus ii pune in pericol posesiunile sale din Thracia si din Stramtori, a plecat la Roma in 172. Eumenes l-a acuzat pe regele macedonean ca a incalcat tratatul semnat de Filip V cu Roma si pe care chiar Perseus l-a reinnoit in 178. Regele Pergamului a descris in amanunt masurile luate de Filip V si de Perseus pentru a reface puterea militara a Macedoniei. Mai mult Eumenes a lasat sa se inteleaga ca Perseus planuia sa invadeze Italia. Discursul lui Eumenes a provocat o puternica ingrijorare la Roma. Mai mult, in timp ce se intorcea la Pergam, trecand prin Delphi, Eumenes a fost tinta unei tentative nereusite de asasinat, care a fost pus pe seama regelui Macedoniei. O ambasada romana a fost trimisa in grecia pentru a-i convinge pe eleni sa abandoneze cauza regelui macedonean. Tratativele dintre Senat si Perseus au esuat si al treilea razboi macedonean a inceput in primavara anului 171.

In primii doi ani de razboi, generalii romani au condus operatiuni in Thessalia, fara a obtine succese notabile. In anul 169, consulul Quintus Marcius Philippus a reusit sa patrunda in Macedonia, dar a trebuit sa renunte la inaintare fiind amenintat din spate de regele ilir Genthios si de epiroti, care incheiasera o alianta cu Perseus. Philippus a invadat Illyricum si l-a zdrobit pe Genthios, in timp ce Perseus si-a intarit pozitiile pe malurile unui rau de coasta, Enipeos. Intre timp, comanda armatelor romane din Macedonia i-a fost incredintata consulului Lucius Aconilius Paulus, un om politic talentat, general cu experienta. Acesta l-a silit pe Perseus sa se retraga de pe pozitiile de la Enipeos spre nord. Batalia decisiva a avut loc la Pydna, la 22 iunie 168, si s-a incheiat cu victoria decisiva a armatei romane. Perseus a fugit la Amphipolis, apoi s-a refugiat la Samothrake, dar se va preda ulterior, impreuna cu fiul sau, Aemilius Paulus. Regele macedonean avea sa apara in cortegiul triumfal al lui Aemilius Paulus, si apoi a sfarsit intr-o inchisoare romana. Odata cu moartea lui Perseus, dinastia Antigonizilor a disparut.

O comisie formata din 10 senatori a sosit, in 167, in Macedonia, pentru a reglementa statutul acestui teritoriu. Regalitatea a fost abolita, iar tara a fost impartita in patru zone autonome (merides), cu patru capitale: Pella, in vechea campie a Macedoniei si a muntelui Olympos pana la raul Axios (Vardas); Pelagonia, in zonele muntoase din nord; Thessalonike, in regiunea situata intre raurile Axios si Strymon; Amphipolis, pentru zona situata intre Strymon si Nestes. Fiecare meris avea o administratie proprie in fruntea carora se aflau magistrati alesi anual. Cele patru merides nu aveau legaturi intre ele: cetatenii lor nu puteau avea relatii comerciale sau incheia casatorii cu locuitorii celorlalte zone. Fiecare meris emitea moneda proprie, exploatarea minelor de aur si de argint din zona Pangaios era interzisa, la fel si taierea lemnului pentru constructia de corabii si importul de sare.

Macedonia a fost transformata intr-o provincie romana, care era guvernata de un proconsul cu sediul la Thessalonike. De asemenea, Illyricum, teritoriu aflat de mai mult timp sub protectorat roman, a fost plasat sub autoritatea proconsulului Macedoniei la care s-au adaugat dupa 129, domeniile din Thracia ale fostului regat al Pergamului. Curand, romanii au construit un mare drum, Via Egnatia, care pornea din Epidamnos, trecea prin Apollonia de la Marea Adriatica, traversa Balcanii trecand prin Edessa si Pella, pana la Thessalonike, si se prelungea pana in Thracia, ajungand pe malurile raului Hebros. Astfel, Roma a reusit sa cuprinda intr-un tot unitar aceasta regiune, inaugurand in 148, era provinciala a Macedoniei. Primul guvernator al acestei provincii a fost chiar Caecilius Metellus. Macedonia a fost prima, provincie, din punct de vedere cronologic, creata de Republica romana, in bazinul oriental al Marii Mediterane.

D3. In aceasta perioada, Grecia s-a bucurat, teoretic, de independenta. Insa tratamentul brutal aplicat de Roma asupra elenilor dupa victoria de la Pydna asupra lui Perseus si dificultatile pe care le traversa Republica, dupa 153, in Hispania, ca si in Africa, au condus la revigorarea tendintelor de emancipare de sub tutela romana. Aceste tendinte au devenit si mai manifeste dupa revolta lui Andriskos in Macedonia.

Insa, pe de alta parte, rivalitatile dintre cetati nu au disparut. Atena si-a extins dominatia asupra zonei Oropos, situata la frontiera cu Beotia, iar arbitrul desemnat de Roma pentru a rezolva acest diferend, a obligat cetatea la plata unei amenzi de 500 de talanti. Solia trimisa in 155 la Roma, a obtinut reducerea amenzii la 100 de talanti.

De asemenea, Rhodosul a solicitat sprijinul Ligii Aheene pentru a pune capat pirateriei cretanilor. Autoritatile aheene au refuzat, insa, sa le acorde ajutor rhodienilor, pretextand ca nu vor sa intervina fara a cere acordul Romei.

In 165 a izbucnit un conflict de frontiera intre Sparta si marea cetate arcadiana Megalopolis. Spartanii si aheenii au supus diferendul arbitrajului Senatului, care a decis, in cele din urma, in 147, in favoarea Spartei. Senatul a autorizat, totodata, Sparta, sa se desparta de Liga Aheeana. Totodata Senatul a cerut Ligii sa paraseasca Corinthul, Argosul, Orhomenos din Arcadia si Herakleea Trahinia. Aheenii s-au ridicat impotriva deciziei si au pornit razboiul impotriva Spartei si, indirect, impotriva Romei. Ei au recurs la reforme sociale indraznete pentru a-si atrage simpatia populara impotriva autoritatii romane: au amanat sau au abolit plata datoriilor, au eliberat sclavii si au impus contributii speciale cetatenilor bogati. In alianta aheeana au intrat mai multe populatii din Beotia, Phocida, Locrida si Eubeea. Insa, alianta s-a destramat dupa guvernatorul Macedoniei, Metellus, a infrant trupele aheene langa Scarfeea, in Locrida orientala. Consulul Lucius Mummius, care a luat comanda operatiunilor armatei romane din Grecia, a invins din nou, in 146, la Istm, armata aheeana, si a asediat Corinthul. Aheenii au parasit cetatea fara lupta si Senatul a poruncit, pentru a da exemplu, ca orasul sa fie ras de pe fata pamantului. Locuitorii au fost macelariti sau vanduti ca sclavi, punand capat oricaror veleitati de independenta ale elenilor. Asezarea va ramane pustie pana in anul 44, cand Corinthul a fost reintemeiat de catre Iulius Caesar. In acelasi an (146), romanii au castigat cel de-al treilea razboi punic (149-146) si au distrus orasul Carthagina.

Grecia nu a fost transformata in provincie romana, aceasta transformare fiind ordonata abia de Augustus, in anul 27 i.Hr. Noua provincie a capatat atunci, numele de Ahaia. Pentru moment, insa, cetatile care au participat la revolta aheeana au fost pedepsite in diferite moduri: bunurile cetatenilor ostili Romei au fost confiscate si scoase la vanzare, acestia fiind inlaturati fie prin executii, fie prin sinucideri. Aceste cetati au fost supuse controlului direct al Macedoniei si au primit garnizoane romane. Teritoriul Corinthului a intrat in proprietatea poporului roman, devenind ager publicus.

In anul 150, istoricul Polybios, care era membru al cercului format in jurul ilustrului si influentului Scipio Aemilianus, a obtinut ca supravietuitorii celor 1.000 de aheeni, exilati, ca si el, dupa batalia de Pydna, in Italia, sa fie lasati sa plece in patrie, Dupa 18 ani, doar cel mult 100 dintre acestia mai supravietuisera, si se credea ca experienta exilului i-a facut sa devina mai prudenti. O parte dintre ei au participat la revolta impotriva Romei, insa Polybos l-a insotit pe protectorul si prietenul sau, Scipio Aemilianus, in razboiul punic, unde acesta detinea comanda suprema. El a revenit in Grecia, dupa caderea Cartaginei, pentru a interveni pe langa romani sa indulceasca rigorile represiunii impotriva concetatenilor sai aheeni. Membrii comisiei senatoriale insarcinata sa reglementeze problemele Greciei i-au acordat o mare incredere si au tinut cont de sfaturile acestuia.

Cetatile care si-au pastrat autonomia, Atena, Sparta, orasele din Thessalia, Epolia, Acarnania si Magnesia, au evitat, pe viitor, sa aiba initiative care sa contravina planurilor Romei. Viata economica, administrativa si culturala a continuat sa fie la fel de infloritoare, la adapostul puterii romane. Cetatile grecesti libere sau supuse, ii multumeau Romei pentru binefacerile ei, laudandu-i generozitatea si onorandu-i pe magistratii romani. Astfel ca Grecia a platit cu propria libertate pentru dezbinarile continue si greselile politice facute de conducatorii ei.