Monstruoasa coalitie de la 1866

MONSTRUOASA COALITIE DE LA 1866

Carol I, pe numele sau complet, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost domnitorul strain, apoi regele, de origine prusaca al Romaniei si a domnit in Romania dupa detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, adica de la 1866 pana la 1914, domnia lui Carol I fiind cea mai lunga domnie a unui conducator al poporului roman.

Dupa cum se stie, Alexandru Ioan Cuza a fost intemeietorul statului unitar Romania si a fost singurul domn electiv din istoria romanilor, el fiind consacrat ca domn prin alegerea sa succesiva de catre Adunarile Elective din cele doua principate : Moldova si Tara Romaneasca. Cuza a fost ales ca domn mai intai in Moldova unde a avut doi contracandidati : Mihail Sturza, fostul domn si fiul acestuia, Grigore Sturza, Cuza fiind ultimul candidat propus de unionisti. Cuza a fost preferat de catre votantii Adunarii Elective si a fost ales domn al Moldovei.

In Tara Romaneasca alegerea noului domn era programata la 24 ianuarie / 5 februarie 1859, iar Adunarea Electiva din Tara Romaneasca acceptase doua candidaturi - fostii domnitori Gheorghe Bibescu si Barbu Stirbei - si nu agrea alegerea lui Cuza si ca domn al Tarii Romanesti, asa cum dorea poporul adunat inca din data de 23 ianuarie /4 februarie in fata salii unde Adunarea Electiva urma sa treaca la vot pentru a desemna viitorul domn. Ca urmare a presiunilor enorme facute de miile de manifestanti, si temandu-se de furia multimii adunate in fata salii unde se organizase alegerea noului domn, membrii Adunarii Elective au respectat vointa maselor si nu l-au declarat domn pe Bibescu si au hotarat sa supuna la vot alegerea lui Cuza si ca domn al Tarii Romanesti. Astfel, Cuza a fost ales cu unanimitate de voturi si ca domn al Tarii Romanesti, desi elita damboviteana conservatoare se opunea.

Putem considera ca de fapt Cuza a fost ales ca domn in Tara Romaneasca de catre poporul roman, care a silit Adunarea Electiva sa-i respecte vointa, insa aceasta alegere intempestiva a lui Cuza a avut repercusiuni xenofobe, caci elita munteana il considera strain pe Cuza si nu agrea faptul ca alegerea sa a fost fortata de multime si de aceea Cuza a rezistat ca domn al Romaniei numai pana la data de 11/23 februarie 1866, cand asa-numita Monstruoasa Coalitie l-a detronat printr-o lovitura de stat, silindu-l pe Cuza sa parasesca Romania.

Cauzele reale care au generat aversiunea elitei din acea vreme fata de Cuza erau multiple, insa capii loviturii de stat si-au motivat actiunea invinuindu-l pe Cuza de despotism si de imoralitate, desi in realitate Cuza a fost detronat deoarece intiase o serie de reforme sociale si politice care afectau interesele elitei laice si clericale. Reformele lui Cuza afectau in special interesele mosierimii, care domina clasa politica a vremii, precum si interesele clerului, care detinea peste 25% din suprafata agricola a celor doua principate si restrangeau initiativele antidemocratice ale burghezo-mosierimii din acea vreme. O alta cauza a detronarii lui Cuza a fost xenofobia elitei burghezo-mosieresti si clericale a muntenilor, care nu accepta ca un moldovean sa conduca Romania.

Aceasta detronare a lui Cuza putea avea consecin e foarte grave pentru Romania, deoarece dupa inlaturarea lui Cuza, in lunile aprilie-mai, au aparut tensiuni sociale in satele romanesti, care au culminat cu rascoala granicerilor de pe Dunare, intrucat taranii se temeau ca reforma agrara intiata de Cuza la 1864 ar putea fi anulata de noul domn. Totodata, lovitura de stat de la 1866 reactiva miscarile separtiste, care considerau ca abdicarea lui Cuza era un eveniment politic deosebit de favorabil antiunionistilor si facilita anularea unirii de la 1859 si, la 3/15 aprilie 1866, la Iasi a avut loc o demonstra ie a Mi carii Separatiste, care a cerut anularea unirii Moldovei cu ara Romaneasca i a propus un candidat obscur la tronul Moldovei , insa Locotenenta Domneasca instituita dupa detronarea lui Cuza a reprimat acea miscare separatista si a inlaturat pericolul anularii unirii.

Si Poarta Otomana a periclitat unirea, caci a mobilizat armata turca la Dunare, pentru a interveni in Romania, intrucat Poarta Otomana considera ca unirea celor doua principate , nu mai era legala si deci detronarea lui Cuza indreptatea puterea suzerana - Turcia - sa intervina militar in Romania, pentru a impune propria solutie politica - favorabila Portii Otomane - pentru rezolvarea crizei politice din Romania.

Lovitura de stat de la 1866 a pus in pericol unirea, insa pentru pucisti vanitatea xenofoba si interesele proprii, mercantile, erau mai importante decat existenta Romaniei unite si de aceea ei au ignorat pericolele pe care le-a generat actiunea lor antiromanesca si, cu multa diplomatie, au reusit sa evite desfiintarea statului unit Romania, deoarece actiunea lor a beneficiat si de sustinerea politica a unora dintre asa-zisele sapte puteri europene, garante ale unirii care au organizat in februarie 1866 asa-numita Conferinta de la Paris, in cadrul careia puterile occidentale au reusit sa determine Turcia sa renunte la acea prevedere prin care unirea celor doua principate intr-un stat unitar era recunoscuta numai pe timpul domniei lui Cuza.

Dupa ce pricolul anularii unirii a fost evitat, s-a pus problema succesiunii la tron si, contrar vointei poporului si chiar contrar vointei unei parti a opozitiei, care se opunea instalarii unui strain pe tronul Romaniei, elita xeonofobo-xenofilocrata dominanta, care detinea puterea in urma loviturii de stat, a hotarat ca viitorul domn al Romaniei nu trebuie sa mai fie roman, ci trebuie sa fie strain de neam si de tara insa Poarta Otomana nu mai agrea domnii fanarioti, iar elita xenofilocrata sustinea ca daca va impune pe tronul Romaniei un principe provenit dintr-o tara occidentala Romania va beneficia de unele avantaje politice, asa ca Locotenenta Domneasca a hotarat ca viitorul domn al Romaniei trebuie sa fie strain de neam si de tara si sa provina dintr-o familie occidentala cu traditii dinastice.

In acest mod pervers a debutat in Romania monarhia xenocratica, impusa de membrii odioasei coalitii anticuziste, impotriva vointei poporului, acesti vanzatori ai demnitatii nationale motivandu-si xenofilocratia si sutinerea xenocratiei cu asa-zisul lor patriotism, desi ei sperau si urmareau ca prin impunerea xenocratiei sa isi pastreze privilegiile, periclitate de reformele lui Cuza. Este clar ca telul real al loviturii de stat de la 1866 era doar realizarea imundelor interse ale pucistilor si nu inlaturarea unui dictator, asa cu demagogic s-a sustinut atunci.

Chiar din prima zi a fiintarii Locotenentei Domnesti, Camera si Senatul, reunite sub presedintia mitropolitului primat Nifon, oferea tronul Romaniei unui oarecare Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, comite de Flandra si Duce de Saxonia, proclamandu-l principe sub numele de Filip I , desi acest Filip Eugeniu Ferdinand Clement Balduin, Leopold George, comite de Flandra si Duce de Saxonia, in afara de faptul ca era nepotul regelui Belgiei si ca avea un nume ciudat si foarte lung, nu se remarca prin calitati deosebite, singura lui "calitate" fiind faptul ca era strain de neam si de tara. In graba mare, pretindea elita xenofilocrata, acestui strain, propus si impus pe tronul Romaniei de guvernul instalat dupa detronarea lui Cuza, trebuia sa i se jure credinta "de catre toti dregatorii si de catre intreaga ostasime " caci printul strain - sustineau pucistii - avea sa aduca linistea "stricata de reformele lui Cuza." .

Din aceasta sintagma - "stricata de reformele lui Cuza." - reiese foarte clar adevaratul motiv al detronarii lui Cuza si cinismul antiromanesc al pucistilor xenofilocrati , care de fapt puneau in prim-plan interesele lor meschine si evidentiau conservatorismul antireformator al celor care au initiat lovitura de stat. Prin istoriile tendentioase pucistii inca mai apar drept "revolutionarii" de la 1848, caci majoritatea fruntasilor pucisti de la 1866 era formata din munteni si din indivizi care in 1848 se remarcasera ca revolutionari si care, atunci, militau pentru reforme, dar care, acum, erau cat se poate de panicati de reformele initiate de Cuza si au devenit contrarevolutionari, opunandu-se reformelor initiate de Cuza, intocmai ca celebrul erou al lui Caragiale, care spune : " Sa se reformeze, primesc, dar atunci sa nu se schimbe nimic" !

Dupa cum se stie, Filip a refuzat oferta Locotenentei Domanesti si, din aceasta cauza, pucistii au cautat sprijin in afara tarii, Locotenenta Domneasca fiind silita sa caute in graba un alt print occidental, trimitandu-l in acest scop in Occident pe "revolutionarul" pucist muntean I.C.Bratianu. Dupa tentativa esuata de instalare a unui strain pe tronul Romaniei,din cauza refuzului lui Filip, Bratianu incearca sa gaseasca un print prin Franta sau Prusia si, la propunerea lui Napoleon al III-lea al Frantei, I.C. Bratianu se deplaseaza in martie 1866 in Prusia, hotarat sa nu se intoarca in Romania cu mana goala si, cu acordul si cu imputernicirea plenipotentiara ale guvernului, Bratianu merge la Düsseldorf, pentru a incerca sa obtina acceptul unuia dintre fiii lui Carol-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. In acest context, Bratianu negociaza cu Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, si reuseste sa-l determine pe acesta sa accepte tronul Romaniei.

Ca si Filip insa, si Karl se remarca doar printr-un nume lung si era strain de neam si de tara, el fiind un teuton autentic prin instruire, desi ca print el era un print second hand, deoarece la acea data el era aghiotantul unui print prusac autentic. In Prusia acelor vremuri si printii erau de calibru greu si de calibru usor, iar Karl facea parte dintre printii de rang inferior, insa Bratianu s-a multumit cu ce a gasit la piata si l-a proclamat pe Karl principe al Romaniei.

Dupa cum se vede, cel care avea sa devina domnul cu cea mai lunga domnie din istoria romanilor a fost ales ca domn al Romaniei doar de catre un singur individ - xenofobo- xenofilocratul Bratianu - sustinut insa fara rezerve de catre toti pucistii damboviteni xenofobo-xenofilocrati, pentru care realizarea doleantelor lor meschine, prin inscaunarea unui strain ca domnitor al Romaniei, era mai importanta decat mandria nationala si decat propasirea si demnitatea poporului roman.

Pentru a crea o aparenta legitimitate acestei farse a desemnarii lui Karl ca domn al Romaniei, Locotenenta Domneasca organizeaza in graba un plebiscit, care are loc intre 2-8 aprilie/14-20 aprilie 1866, insa plebiscitul avea doar rolul de a legitima post factum alegerea facuta de pucisti si de a-l consacra pe Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al Romaniei si nu era un act electiv real, caci in realitate Karl fusese desemnat de catre pucistii xenofobo-xenofilocrati ca domn si chiar era considerat domn al Romaniei inca din momentul in care Karl a acceptat tronul. Pucistii, falsificand rezultatele plebiscitului, au sustinut ca votantii au legitimat domnia unui strain pe tronul Romaniei, deoarece s-ar fi pronuntat aproape in unanimitate in favoarea lui Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen. In realitate, daca luam in considerare ca plebiscitul a fost organizat post factum si ca rezultatele sale au fost falsificate de catre organizatori, rezulta indubitabil ca dinastia de Hohenzollern din Romania a fost ilegitima ab initio, intrucat printul teuton Karl nu a fost ales ca domn de catre o adunare electiva legala, asa cum a fost ales Al.I.Cuza in 1859, insa, in urma consumarii acestei farse plebiscitare, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat domn al Romaniei , sub numele de Carol I.

Istoria impartiala a dinastiei de Hohenzollern din Romania evidentiaza alienarea demnitatii nationale a poporului roman, caci Monstruoasa Coalitie de la 1866, si intreaga clasa politica din vremea dinastiei de Hohenzollern, au impus coercitiv poporului roman alienarea demnitatii nationale, prin instituirea xenocratiei ca forma de stat. De regula alienarea demnitatii nationale era impusa de ocupanti in toate provinciile romanesti, ocupate multe secole de catre otomani, taristi si habsburgi, insa aceasta alienare a demnitatii nationale a romanilor era impusa acum de elita politica indigena, fiind condamnabila pentru ca reprezenta tradarea intereselor nationale ale romanilor.

Xenofilocratia elitei - politice, culturale si clericale - a generat cumplita xenofilocratie atat de daunatoare poporului roman si a fost cea mai cumplita manifestare a lipsei sentimentelor patriotice si nationale ale elitei laico-clericale. Desi elita se declara nationalista si sustinea tendentios ca poporul roman poate progresa numai prin incredintarea functiei supreme in stat unei familii straine de neam si de tara, care ar fi jucat rolul miticului erou civilizator altruist si ar fi generat prosperitatea poporului roman, in realitate dinastia de Hohenzollern a fost malefica pentru poporul roman, de la inceput si pina la abolirea monarhiei.

Spre deosebire de politicienii xenofilocrati care l-au detronat pe Cuza, istoria romanilor consemneaza insa si patriotismul real al unui erou national al romanilor, care a luptat pentru emanciparea romanilor si tocmai pentru a curma xenofilocratia antinationala a elitei din vremea sa. Acesta a fost Tudor Vladimirescu si putem considera ca Tudor reprezinta o exceptie in istoria romanilor, el fiind patriotul revolutionar care a luptat pentru emanciparea romanilor prin desfiintarea xenocratiei impuse de otomani si pentru propasirea poporului roman, prin instalarea in fruntea tarii a unor politicieni autohtoni, onesti, patrioti si competenti, pentru care demnitatea nationala era mai importanta decat obtinerea unor avantaje personale sau de grup.

Miscarea de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu a avut un pronuntat caracter social si de eliberare nationala, fiind prima manifestare antixenocratica din Tara Romaneasca. Proclamatia de la Pades, prin care Tudor chema saracii la lupta pentru eliberare sociala, pentru eliberare nationala si pentru restabilirea demnitatii nationale a romanilor, este elocventa in acest sens, dupa cum rezulta din urmatorul fragment :

"Pre balaurii care ne inghit de vii, capeteniile noastre zic, atit cele bisericesti, cit si cele politicesti, pana cand sa-i suferim a ne suge sangele din noi ? Pana cand sa le fim robi ? "

Acest pasaj din Proclamatia de la Pades, care chema romanii la lupta impotriva "balaurilor" este, probabil, primul manifest antielitist si antixenocrat din istoria recenta a romanilor si reprezinta cu siguranta chintesenta doleantelor de emancipare nationala si sociala ale romanilor din toate teritoriile locuite de ei in acele vremuri : teritorii romanesti care atunci erau ocupate si impartite intre cele trei imperii vecine - Imperiul Habsburgic, Imperiul tarist si Imperiul Otoman -care se opuneau categoric emanciparii nationale a romanilor asupriti de straini in propria lor tara.

Din pacate numai Tudor in Tara Romaneasca a indraznit sa declanseze o asemenea miscare de eliberare sociala si nationala si de recapatare a demnitatii nationale, deoarece romanii, asupriti multe secole de straini, ajunsesera la un grad foarte inalt de xenofilocratie si de resemnare lasa, demnitatea nationala a romanilor fiind permanent intr-o stare latenta si din cauza ca elita indigena a romanilor era lasa si urmarea mai mult prosperitatea proprie si mai putin sau chiar deloc emanciparea nationala, mosierimea afisand uneori doar un patriotism de parada, etalat doar pentru a-si masca xenofilocratia.

Trebuie sa mentionam ca Tudor s-a opus alienarii demnitatii nationale a romanilor de catre domnitorii fanarioti, impusi de otomani mai mult de un secol , Tudor dorind ca romanii sa fie condusi de romani si nu de straini si, desi unii il pot acuza de xenofobie, Tudor constientiza ca nici un strain ajuns conducator al romanilor nu va fi un erou civilizator al romanilor si nici un mai bun conducator al lor, din cauza ca strainii ajunsi conducatori in principate urmareau doar imbogatirea propriilor familii si erau prea putin sau deloc interesati de propasirea poporului roman.

Luptand impotriva alienarii demnitatii nationale a romanilor,Vladimirescu a pornit lupta impotriva principilor fanarioti impusi de turci, precum si impotriva clerului grecesc, care isi subordonase biserica orodoxa romana si, desi revolta lui Vladimirescu a fost infranta de otomani, iar Tudor a fost asasinat de "aliatul" grec Ipsilanti, otomanii au desfiintat domniile xenocrate fanariote din cele doua principate.

Din aceasta scurta prezentare a miscarii de la 1821 reiese foarte clar totala contradictie dintre patriotul de la 1821 - Tudor Vladimirescu - si "patriotii" xenofobo-xenofilocrati de la 1866, caci in timp ce Tudor Vladimirescu reprezinta demnitatea romanilor si si-a sacrificat viata luptand pentru propasirea romanilor, "patriotii" care au organizat lovitura de stat si l-au detronat pe Cuza reprezinta categoric xenofilocratia tradatoare, caci "patriotii" de la 1866 au pus setea lor de inavutire mai presus decat propasirea neamului romanesc si au impus abuziv alienarea demnitatii nationale a romanilor, prin promovarea xenocratiei ca politica oficiala a statului roman.

Desi in cele doua principate au fost reinstalate domniile pamantene - domni proveniti din randurile elitei romanesti locale - sentimentele xenofilocrate au ramas inradacinate puternic in randurile elitei locale si au determinat mai tarziu aversiunea elitei fata de Al. Ioan Cuza. Elita antinationala tradatoare din Romania care, prin xenofilocratie, isi masca adevaratele motive ale aversiunii fata de Cuza.

Printre masurile radicale initiate de Cuza, care au avut o contributie decisiva la declansarea loviturii de stat de la 1866, trebuie evidentiata si masura secularizarii averilor manastirilor inchinate, care a determinat si clerul ortodox sa se alature pucistilor si sa sustina fara rezerve reinscaunarea unei familii straine pe tronul Romaniei si, desi clericii ortodocsi sustineau ca si politicienii ca ar fi actionat din patriotism, ei au fost la fel de xenofilocrati si tradatori ca si politicienii, caci si ei au urmarit doar satisfacerea interselor proprii, lezate de reformele lui Cuza, deci, indubitabil, si clericii ortodocsi sant la fel de vinovati ca si politicienii romani de alienarea demnitatii nationale a poporului roman, caci clericii au aceptat ca un domn ortodox si roman sa fie inlocuit cu un strain catolic .

Este clar ca monarhia de Hohenzollern a fost instalata de pucistii de la 1866 care erau panicati de amploarea reformelor preconizate de reformatorul Cuza, deci putem spune ca monarhia xenocrata de Hohenzollern a fost o manifestare a criminalei contrareforme liberalo-conservatoare, care urmarea ca prin detronarea lui Cuza sa-si pastreze ancestralele cutume mosieresti feudale, mosierii si clerul orotodox sperand ca prin instaurarea monarhiei xenocrate isi vor pereptua privilegiile suprimate deja sau periclitate de reformele preconizate de Cuza.

In totala contradictie cu aceste realitati istorice incontestabile, istoricii xenofilocrati, obedienti dinastiei de Hohenzollern, sustin cu inversunare ca meritele intemeierii Romaniei ar reveni primului Hohenzollern instalat de tradatorii de la 1866 in fruntea tarii, acesti istorici falsificand grosolan istoria reala a tarii, incat cei mai exaltati dintre ei neaga cu inversunare rolul lui Cuza, de intemeietor si reformator al statului, acesti pervertiti denigrandu-l pe Cuza, cu ajutorul falsurilor istorice, pe care le insereaza cu perfidie in scrierile lor insalubre, in care ii eroizeaza pe hohenzollerni.

Istoricii xenofilocrati, obedienti dinstiei de Hohenzollern, omit cu intentie vadita rolul de dictatura, nefasta poporului roman, pe care dinastia de Hohenzollern l-a jucat in toata perioada istorica dominata de aceasta dinastie antiromanesca. Acesti istorici xenofilocrati, isterizati si extaziati de cultul personalitatii si de obedienta specifica sclavilor, isi manifesta dispretul profund fata de demnitatea nationala a romanilor, denigrandu-l pe Cuza si eroizandu-i nemeritat pe toti regii Romaniei si pe slugile lor credincioase : politicienii si clericii xenofilocrati, care de fapt la 1866 au intemeiat doua dinastii la fel de ilegitime si de criminale : una, a strainilor care dispretuia poporul, cultura si chiar istoria romanilor -dinastia de Hohenzollern- si una la fel de malefica pentru poporul roman, dar formata din tradatorii xenofobo- xenofilocrati de la 1866, in frunte cu Bratienii, C.A.Rosetti, I.Ghica etc. Aceasta dinastie indigena, a politicienilor xenofilocrati, a avut un rol la fel de malefic ca si dinastia de Hohenzollern, in promovarea alienarii demnitatii nationale a romanilor : alienare impusa abuziv chiar de catre reprezentantii unor partide romanesti care au fost active in toata perioada existentei si dominatiei politicii romanesti de catre dinastia antiromaneasca de Hohenzollern; partide care se autointitulau nationaliste, desi promovau xenofilocratia ca doctrina politica antinationala, comuna celor doua partide antinationale care au format Monstruoasa Coalitie: Partidul National Liberal si Partidul Conservator .