Lupta imagologica intre iconoduli si iconoclasti

Lupta imagologica intre iconoduli si iconoclasti

Care a fost atitudinea oficiala a Bisericii fata de introducerea de catre imparati a icoanelor in viata publica a imperiului, incepand de la mijlocul secolului al VI-lea si, mai ales, in cel de-al VII-lea veac?

Pare normal, sa se creada a priori, ca ea nu se opunea initiativelor basileilor de instalare a imaginilor lui Christos in biserici si pe obiectele de cult, pe diptice si cruci, apoi pe monede, si nici picturilor si sculpturilor cu iconografie religioasa care se inmulteau pretutindeni in lumea crestina.

A trebuit ca valoarea religioasa a imaginilor sa fie recunoscuta de imparati si ca acestia sa le introduca in arta oficiala guvernamentala, pentru ca Biserica sa-si dea seama de importanta cultului icoanelor si sa-l supuna discutiilor si deciziilor unui sinod. Pe scurt, o lunga perioada de timp, exact cea in care au inflorit imaginile crestine, Biserica nu a acordat importanta cuvenita problemei imaginilor. Imparatii au fost cei care, mai intai favorabili apoi ostili imaginilor religioase si cultului lor, au facut ca Biserica sa realizeze insemnatatea acestei probleme. Este adevarat ca in nici un moment, de-a lungul acestei lungi perioade, cultul imaginilor crestine nu a luat aspectul unei intoarceri la idolatrie. Or, rolul pe care si-l atribuie Biserica antica in chestiunea imaginilor era tocmai acela de a impiedica o reintoarcere la idolatrie.

Adeziunile masive la cauza iconoclasta nu se lasa observate decat in timpul domniei imparatilor iconoclasti. Fireste, trebuiau sa existe in imperiu, in momentul in care primul imparat iconoclast a declansat lupta impotriva imaginilor, numerosi adversari ai icoanelor, a caror atitudine era dictata de alte motive decat propriul interes sau loialitatea fata de un monarh Dei grata. Iconoclastii convinsi - cei care se vor incapatana sa-si mentina sentimentele si dupa moartea ultimului basileu iconoclast - par sa fi fost tot atat de numerosi si in jumatatea de secol care a urmat restaurarii oficiale ale imaginilor religioase. Dar, printre acesti ultimi adversari ai icoanelor erau multi care, in lunga perioada precedenta - care corespunde domniei mai multor generatii de suverani iconoclasti - se obisnuisera cu ideea unei ortodoxii iconoclaste. In ochii acestora din urma, intorcerea la practica si la cultul imaginilor semana mai degraba cu o inovatie periculoasa. Iconoclastii de urma ora, oricat de sinceri si numerosi vor fi fost, nu erau, in mod evident, decat urmasii celor castigati pentru cauza iconoclasta in vremea imparatilor adversari ai imaginilor.

Pe plan dogmatic, controversele hristologice sau incheiat in secolul al VII-lea. De-a lungul primelor sapte secole ale vietii sale, Biserica a aparat adevarul esential, care a stat la temelia mantuirii noastre: adevarul intruparii divine. Ea il aparase punct cu punct, formuland succesiv diversele aspecte ale invataturii despre persoana lui Iisus Hristos - Dumnezeu si om - oferind lumii cele mai exacte definitii posibile, care sa reteze de la radacina orice interpretare eronata. Numai ca, dupa ce Biserica a invins fiecare erezie in parte, adica toate acele atacuri partiale impotriva diferitelor aspecte ale doctrinei hristologice, a fost declansata o ofensiva generala impotriva ansamblului invataturii ortodoxe: a inceput lupta impotriva icoanei (lupta intre iconoduli si iconoclasti). Astfel si-a facut aparitia una dintre cele mai teribile erezii care a sapat fundamentul insusi al crestinismului: iconoclasmul secolelor VIII SI IX.

"Prin iconoclasm se intelege acel curent eretic, care isi are inceputul mai inainte de domnia lui Leon al III-lea (717- 741), dar care in timpul acestui imparat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentand chiar politica sa in problemele religioase. Etimologic, iconoclasmul inseamna distrugerea icoanelor, denumire provenind de la cuvintele grecesti eikon - chip, infatisare, icoana si klasma - a distruge, a sfarama. Uneori se vorbeste despre iconomahie pentru a indica aceeasi actiune de distrugere si necinstire a actiunilor, de la eikon si mahe - lupta."3

Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze. Invatatii au incercat sa determine cauzele care au dus la nasterea unui asemenea curent atat de puternic in lumea bizantina, sa precizeze cand a inceput sa se manifeste si care a fost reactia fata de el. Exista argumente teologice aduse de iconoclasti prin care se demonstreaza faptul ca nu acestea au dus la aparitia iconoclasmului, ci invers, iconoclasmul a dus la aparitia teologiei impotriva icoanei.

Unii gasesc originile iconoclasmului chiar in primele secole, in neputinta unor teologi de a intelege sensul simbolic si educativ al icoanei si de a face distinctie intre cinstirea ei si idolatrie. Ei socoteau ca cinstirea icoanelor vine in contradictie cu unele precepte biblice, ca incalca, de pilda, porunca Decalogului de a nu-ti face chip cioplit si de a nu i te inchina Lui.

III. 1 Folosirea abuziva a cultului icoanelor

Fara indoiala, odata cu raspandirea cultului sfintelor icoane s-au inmultit si abuzurile, iar credinta populara nu era, desigur, mereu libera de aceste utilizari abuzive ale icoanelor.

Unii crestini impodobeau zelos bisericile considerand ca acest fapt era suficient pentru mantuirea lor. Sfantul Amfilohie de Iconium denuntase acest lucru inca din secolul al IV-lea. Pe de alta parte, existau unele forme de venerare a imaginilor sacre care semanau leit cu profanarea. Asterie al Armasiei povesteste ca, in secolul al IV-lea, imaginile brodate ale sfintilor ornau vesmintele de ceremonie ale membrilor aristocratiei bizantine. La Alexandria, domni si doamne se plimbau pe strazi imbracati in haine ornate cu imagini sacre. O venerare excesiva a icoanelor avea loc chiar in practicile curente din Biserica: astfel, icoanele erau luate uneori drept nasi si nase de botez sau ca nasi de calugarie. Existau fapte inca si mai curioase. Anumiti preoti razuiau culorile icoanelor amestecandu-le cu Sfintele Daruri si distribuind acest amestec credinciosilor, ca si cum Trupul si Sangele lui Dumnezeu ar fi trebuit fi completate cu ceva sfant; aceasta practica aminteste de un alt abuz raspandit, acela de a bea ulei din candelele care fusesera aprinse la icoane sau moaste. Alti preoti oficiau Sfanta Euharistie avand o icoana drept altar. La multe din minunile care erau relatate si crezute in legatura cu icoanele, au existat, cu siguranta, unele a caror autenticitate a fost contestata pe drept cuvant de iconoclasti. Astfel erau asa-zisele minuni facute de icoana Maicii Domnului, din al carei san curgea din cand in cand lapte, care, dupa examinare, se dovedea a fi fost introdus in icoana prin spate, printr-un tub subtire. De partea lor, credinciosii concepeau uneori venerarea icoanelor intr-un chip prea literal: ei cinsteau mai putin persoana reprezentata, cat imaginea insasi. Toate acestea se apropiau de magie sau intersectau formele decadente ale paganismului. Astfel de atitudini intrigau profund o serie de credinciosi care nu erau foarte bine ancorati in Ortodoxie, unii dintre ei ajungand sa refuze cu totul icoanele.

Alaturi de aceste erori referitoare la atitudinea fata de icoane, existau de asemenea elemente scandaloase chiar inauntrul imaginilor. Adevarul istoric era adesea falsificat. Fericitul Augustin ne lasa deja sa intelegem ca pe vremea lui, anumiti artisti il reprezentau pe Hristos in chip arbitrar, dupa propria imaginatie, exact cum se intampla adesea in zilele noastre. Anumite imagini ii scandalizau pe credinciosi in zilele noastre, prin senzualitatea lor rafinata, care nu se potrivea deloc cu sfintenia persoanei reprezentate. Imaginile de acest tip il faceau pe omul obisnuit sa se indoiasca de sfintenia icoanei sau chiar de necesitatea ei in Biserica. Mai rau, ele ofereau iconoclastilor o arma redutabila impotriva artei sacre in general. In ochii lor, arta era incapabila sa reflecte slava lui Dumnezeu si a sfintilor, adica lumea spirituala. Arta parea ca o adevarata blasfemie, iar prezenta ei in Biserica parea a fi o concesie facuta paganismului.

"Cea mai revoltatoare latura a cultului icoanelor pentru iconoclasti nu era totusi abuzul, totdeauna posibil, ci faptul ca icoanele erau de fapt respectate. Semnele exterioare ale acestui cult: lumanarile sau candelele, tamaia, sarutarea, inchinarea, toate aceste forme vazute ale cultului sfintelor icoane aduceau aminte intr-un mod ingrijrator de practicile pagane ale idolatriei. Puteau oare intelege simplii credinciosi subtilele distinctii teologice intre cinstire si adorare cu care teologii se aparau impotriva reprosului potrivit caruia cultul icoanelor reprezenta o adorare a chipurilor materiale? Aparatorii icoanelor, teologii si preotii, aveau datoria sa aminteasca si sa explice in mod repetat, atat laicilor cat si calugarilor, ca icoanele trebuiau sa fie cinstite si ca, adorat putea fi numai Hristos, Cel reprezentat in icoana."

Toate acestea intareau pe adversarii cultului icoanelor in convingerea lor conform careia acest cult era incompatibil cu puritatea crestinismului.

La rezerva fata de cultul icoanelor au contribuit si unele secte si erezii de coloratura dochetista, influentate de invatatura potrivit careia Intruparea divina ar fi fost iluzorie, ireala. Pavlicenii, care nu cinsteau crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului si al sfintilor si preluasera de la manihei invatatura dualista ca materia trebuie dispretuita, intrucat a fost creata de un demiurg inferior si rau. Messalienii din Armenia repudiau si ei cultul icoanelor, iar unele secte monofizite, active mai ales in partile orientale ale imperiului, socoteau imposibila reproducerea pe icoane a chipului Mantuitorului, deoarece, potrivit credintei lor, firea umana a fost inghitita de cea dumnezeiasca, iar aceasta din urma nu poate fi cunoscuta si reprezentata. In marea ei majoritate, monofizitii nu erau ostili icoanelor, pe care le pastreaza pana astazi. Arienii nu venerau nici sfintii, nici moastele, nici icoanele. Cei mai multi dintre nestorieni venerau icoanele, dar numai sub influenta Islamului au devenit iconoclasti.

La Sinodul al VII-lea Ecumenic, Sfantul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, afirma ca iconoclastii sunt influentati de evrei, de sarazini, de samariteni, de maniheeni si de doua secte monofizite: fantazistii si teopaschitii.

Acestor secte li se adauga iudeii si musulmanii, care vedeau in icoane renasterea idolatriei si politeismului. Totusi, atitudinea evreilor fata de arta plastica nu a fost intodeauna unitara, dovedindu-si periodic deschiderea. Dar, in momentul nasterii Islamului, evreii au reinceput sa respecte cu mare strictete interzicerea imaginilor, prevazuta de legea Vechiului Testament; nu numai ca nu-si mai decorau cu imagini sinagogile, ca in primele veacuri crestine, dar chiar ajunsesera sa le distruga pe cele existente. Sinagogile de la Aïn Douq si Beth Alfa pastreaza urmele acestor distrugeri.

André Grabar constata ca Islamul nu trebuie socotit ca fiiid iconoclastic, ci in cel mai inalt grad "aniconic". In secolul al VII-lea a inceput invazia arabilor musulmani care au cucerit Sirria si Palestina, au traversat Asia Mica ajungand la Constantinopol in anul 717. Imparatul Leon III Isaurul i-a respins in 718. La inceputul dominatiei lor, arabii erau destul de toleranti fata de imaginile crestine din teritoriile pe care le ocupasera. In anul 723, califul Yezid a dat dintr-o data ordinul ca toate icoanele din bisericile crestine de pe teritoriul sau sa fie scoase afara. Musulmanii au vanat atunci icoanele, dar trebuie spus ca persecutiile lor nu au avut un caracter consecvent si sistematic.

III. 2 Motive politice si religioase ale declansarii luptei dintre iconoduli si iconoclasti

Iconoclasmul a fost declansat mai ales din ratiuni politice, fiind expresia cea mai evident vizibila a unei reforme generale a Imperiului, preconizate de imparatii iconoclasti. Departe de a fi inovatoare sau revolutionara, reactia iconoclasta a fost una profund conservatoare, tipic romana, si nu orientala. Imparatii iconoclasti asteptau reconsolidarea Imperiului de la o restaurare a traditiilor religioase si politice monarhice, teocratice ale epocii constantiniene, de la o veritabila renovatio constantiniana.

"Iconoclasmul bizantin a fost un proces istoric declansat si dirijat, mai mult de un secol, de la inaltimea tronului celor mai puternici monarhi crestini ai timpului, care exercitau o putere practic nelimitata. Act de guvernamant in domeniul religios, iconoclasmul imperial trebuia sa se exprime in conformitate cu traditia imperiala, si a purtat pecetea originii sale imperiale."

In cea mai pura descendenta constantiniana/eusebiana, suveranii iconoclasti se considerau inspirati si chemati, ca si Apostolii, direct de la Dumnezeu ca sa readuca Biserica bizantina, printr-o ampla operatiune de epurare, la puritatea traditiei apostolice amenintate prin cultul icoanelor de o lenta dar sigura alunecare spre politeismul pagan. In realitate, insa, se urmarea instaurarea unei teocratii imperiale absolute in care imparatul devenea sef religios al Imperiului (imperator sum et sacerdos). Luptand impotriva imaginilor lui Hristos, imparatii iconoclasti urmareau de fapt substituirea acestora prin propriile lor imagini vii ale Divinitatii pe pamant. Sensul general "reactionar" al reactiei iconoclaste il exprima elocvent tendinta retro-constantiniana de a inlocui peste tot imaginea lui Hristos cu semnul Crucii.

Era o lupta intre imagine si simbol, respectiv intre prezenta si reprezentanta. Spre deosebire de semn sau simbol, imaginea este locul survenirii sau aparitiei (epifaniei) unei prezente personale. Daca simbolul poate fi manipulat si instrumentalizat in folosul unei alte prezente, imaginea etse propriul ei simbol, propria ei prezenta si reprezentanta - nemanipulabila. Acolo unde este Dumnezeu (sau Hristos) Insusi, imparatul nu-l mai poate reprezenta. De aceea, nu este deloc intamplator ca scena politica pe care s-au "jucat" controversele a fost Poarta de Bronz (Chalke) a Palatului Sacru - locul unde basileul se arata multimii.

"In anul 726, Leon al III-lea da semnalul de incepere al iconoclasmului distrugand icoana lui Hristos deasupra Portii de Bronz a Palatului si inlocuind-o cu semnul Crucii si cu o inscriptie justificativa. In anul 843, in semn de incheiere a disputelor, patriarhul Metodie restabileste imaginea lui Hristos alaturi de Cruce (insotind-o de o alta ampla epigrama justificativa). In spatele conflictului dintre Cruce si Icoana se citeste insa competitia dintre imparat si Hristos la functia de Imagine vazuta a Divinitatii. Din luptatori impotriva icoanelor (iconomahi), imparatii iconoclasti deveneau in fapt - cum afirmau iconodulii contemporani - luptatori impotriva lui Hristos (hristomahi). Suprimand imaginea lui Hristos insusi pe edificii, pe monezi, pe obiectele oficiale, ei cautau poate sa depersonalizeze oarecum regalitatea lui Hristos pe pamant si, in consecinta, sa-si absolutizeze propria lor suveranitate, tendinta conforma cu cele mai indraznete manifestari de autocratie ale acestor suverani-soldati."

Totusi, nu sunt plauzibile afirmatiile unor istorici potrivit carora imparatii iconoclasti au pornit prigoana impotriva icoanelor in cadrul unor masuri largi de refacere a societatii si credintei, pe care voiau sa le realizeze pe baze mai drepte si mai bune. Ei nu au fost niste rationalisti sau liber cugetatori, cum spun altii, care cu mult timp inainte de Martin Luther, ar fi voit sa bazeze societatea noua "pe principii nemuritoare".

Imparatii iconoclasti, la fel ca si toti oamenii timpului lor, erau foarte piosi, grijulii sa nu atraga prin comportarea lor mania divina, si, mai presus de toate, voiau sa purifice religia crestina de tot ce li se parea ca este idolatrie.

Din politica, chestiunea icoanelor a devenit, in acelasi timp si inevitabil, si una teologica, imaginile si icoanele situandu-se de la bun inceput in zona de intersectie intre religios si politic.

Alti autori au cautat cauzele iconoclasmului in cercurile imperiale, in reforma religioasa. Inainte de toate, lupta impotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru "o adevarata religie", pentru "purificarea Bisericii", pentru "inchinarea in Duh si Adevar". Imparatul Leon al III-lea s-a simtit chemat sa restabileasca adevarata religie in Imperiu, el se va considera "imparat si preot", cu drept de control asupra problemelor bisericesti si laice, si va impune iconoclasmul ca doctrina oficiala a imperiului in probleme religioase. Acesta socotea ca prin impunerea noii doctrine va purifica religia crestina de ramasitele paganismului, reducand-o la inaltimea si puritatea ei originara. Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor pagani care trebuie nimicit. Leon al III-lea se considera un al doilea Moise randuit de Dumnezeu, regele-preot, pastor al poporului lui Dumnezeu, adica al Imperiului Roman.

Imparatul Constantin al V-lea Copronimul a dus si mai departe doctrina hieratista. In vederea pregatirii sinodului de la Hieria (754), imparatul a alcatuit personal 13 scrieri teologice. Scrierile sale au fost discutate in sinod, iar concluziile dogmatice sintetizate intr-un Horos. Potrivit acestui Horos, imparatii sunt aratati ca egali cu apostolii, investiti cu puterea Duhului Sfant nu numai pentru a desavarsi si invata omenirea, dar si pentru a combate erezia diavoleasca. Acelasi imparat a negat in cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfintilor si a fost impotriva cinstirii moaselor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mjlocitoare.

Imparatii erau ferm convinsi in legitimitatea faptelor lor inaintea lui Dumnezeu. Declansarea luptei impotriva icoanelor de catre Leon al III-lea a fost prilejuita de o eruptie vulcanica, care a avut loc in anul 726 intre insulele Thera si Therasia si care a produs un cutremur. In acest fenomen natural imparatul a vazut dovada maniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor. Anul 726 reprezinta totodata anul inceperii persecutiei impotriva icoanelor. Imparatul Leon Armeanul era incredintat ca predecesorii sai iconoclasti au fost ajutati de Dumnezeu.

Pe de alta parte, imparatii explicau atat inaintarea Islamului, care se facea simtita in mod clar si irezistibil, cat si prabusirea imperiului ca pe o pedeapsa a lui Dumnezeu. Eliberarea ca prin minune a orasului imperial de flota araba (717), spectaculoasele succese militare ale lui Leon si Constantin in lupta impotriva Islamului nu au facut decat sa devina si mai clara ideea ca miscarea impotriva icoanelor constituia o binecuvantare a lui Dumnezeu pentru imperiu. Aceasta validare evidenta a reformei pe care imparatii o intentionau in imperiu si in viata religioasa a facut ca mai multi oameni ai Bisericii sa ajunga la convingerea ca imparatul, prin actiunea de distrugere a icoanelor, infaptuia vointa lui Dumnezeu. Astfel, episcopii de la sinodul iconoclast din anul 754 au comparat pe imparatii cu Apostolii pe care i-a chemat Hristos ca sa distruga pretutindeni cultul zeilor.

III. 3 Motivele personale ale imparatilor iconoclasti

Primul imparat iconoclast, si totodata primul care a declansat lupta impotriva icoanelor, a fost Leon al III-lea (714-741). Toti bizantinologii moderni sunt de acord ca numitul imparat a fost cel care a pus in miscare aceasta erezie: iconoclasmul este o "erezie imperialacare s-a nascut ´in purpura`, in palatul imperial." Problema este care au fost motivele imparatului de a incepe lupta iconoclasta si care forte din imperiu au putut sa mobilizeze pe imparat.

Mult timp s-a incercat sa se explice conceptia iconoclasta a imparatului prin originea sa orientala. Leon al III-lea era de origine siriana, venea din orasul Germanicia din nordul Siriei, care avea de generatii numai episcopi monofiziti si care se gasea sub puternica influenta a Islamului ofensiv. Afirmatia ca ar fi existat si o influenta evreiasca asupra viitorului imparat ramane de domeniul legendei, dar poate avea un sambure de adevar istoric. Totodata, Orientul Apropiat era deja sub influenta islamica. Acestea ar fi unele presupuneri de influenta pagana asupra lui Leon al III-lea.

"Al doilea imparat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul lui Leon al III-lea. Asociat la tron de catre tatal sau de la varsta de doi ani a trait intreaga viata in medii iconoclaste. El insusi a luat parte activ la disputele iconoclaste, pregatind sinodul de la Hiereia din anul 754. La ceva timp dupa Sinodul din anul 754, cand cinstirea icoanelor era oprita atat de legile imperiale, cat si de cele ale Bisericii, Constantin al V-lea a dezlantuit o prigoana fara precedent impotriva iconofililor, obligand pe toti supusii sa jure ca nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltrati sau ucisi. Persecutia s-a extins chiar asupra inaltilor demnitari imperiali care au fost umiliti in public, orbiti, exilati ori chiar ucisi. Patriarhul Constantin, pe care imparatul il numise la sinodul din 754, a fost destituit si apoi chiar torturat si executat. Operele de arta religioasa au fost distruse si inlocuite de scene care se inspirau din natura ori din expeditiile militare ale imparatului. Ura a mers atat de departe, incat a depasit hotararile sinodului, hotarari care priveau doar cultul icoanelor si a moastelor de sfinti, si s-a extins asupra cultului sfintilor si al Maicii Domnului."

Aceasta teroare a luat sfarsit odata cu moartea lui Constantin al V-lea. Politica sa religioasa a lasat posteritatii amintirea unei epoci de o cruzime ingrozitoare. Memoria sa a fost atat de urata, incat ramasitele sale pamantesti au fost scoase din Biserica Sfintilor Apostoli in perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale impotriva bulgarilor au facut ca poporul sa mearga la mormantul sau cu recunostinta in momentele in care soarta Bizantului era pusa in cumpana de invaziile acestora.

"Domnia urmatorului imparat iconoclast, Leon al IV-lea (775-780), a insemnat o perioada de tranzitie spre restabilirea cultului icoanelor. Desi atasat traditiei iconoclaste, ca fiu al imparatului Constantin Copronimul, si neezitand de altfel sa arunce in inchisori chiar inalti functionari, a fost mai ingaduitor, poate datorita sotiei sale, Irina, o iconodula educata in Athena, cea care avea sa restabileasca cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787)."

Dupa imparateasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, care nu a luat masuri nici in favoarea icoanelor, dar nici impotriva lor. Dar cel ce i-a urmat la tron, Leon al V-lea Armeanul (813- 820), ofiter distins prin calitatile sale militare si deci provenit din mediul puternic iconoclast al armatei, avea sa declanseze faza a doua a iconoclasmului. Imediat dupa urcarea pe tron el a inceput sa-si arate convingerile sale iconoclaste.

Leon Armeanul a cerut lui Ioan Gramaticul - creierul renasterii iconoclaste - sa compuna un tratat care sa utilizeze hotararile precedentului sinod iconoclast de la Hiereia (754), numai ca imparatul nu a mai gasit in randul episcopatului sprijinul de care se bucurase Constantin Corpronimul. Inlaturandu-l pe Sfantul Patriarh Nichifor (810-815), a reusit sa convoace un nou sinod iconoclast in anul 815 la Constantinopol. Dar cu toate ca doctrina iconoclastilor nu mai avea nici sprijinul si nici vitalitatea din trecut, persecutiile au fost in schimb din cele mai violente, atingand violenta celor din vremea lui Constantin Copronimul. Ortodocsii au fost din nou martirizati, iar icoanele, cartile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat in scoli si figura in manuale.

Leon al V-lea a fost ucis in ziua de Craciun al anului 829, in timpul Sfintei Liturghii in Catedrala Sfanta Sofia, de catre un vechi tovaras de arme: Mihail de Amorium. Acest ucigas avea sa urmeze la tron sub numele de Mihail al II-lea (820-829). Om fara cultura, a adoptat o pozitie rezervata fata de problemele religioase, nerecunoscand nici Sinodul VII Ecumenic, dar nici pe cele iconoclaste. In sinea lui era insa iconoclast, ca unul ce provenea din Phrygia, centru puternic iconoclast. Aceasta convingere l-a determinat sa-si dea fiul spre educare lui Ioan Gramaticul, cunoscut iconoclast, si sa nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor, ci tot pe un iconomah. Totusi, politica iconoclasta a imparatului a fost in descrestere, el adorand cu multa pietate pe Maica Domnului si pe sfinti; persecutiile au incetat, exilatii au revenit, dar nu a restabilit cultul icoanelor.

Situatia s-a schimbat sub domnia lui Teofil (829- 842), fiul si succesorul lui Mihai al II-lea. Spre deosebire de tatal sau, care abia putea citi si scrie, acesta a fost un om cu instructie aleasa. El isi dobandise nu numai cunostintele de cultura bizantina, dar si de arta araba, iar formatia i-o datora lui Ioan Gramaticul, viitorul patriarh. Anii de domnie ai lui Teofil insemna, pe de o parte, ultima inflorire a iconoclasmului, pe de alta, perioada celei mai mari influente a culturii arabe in lumea bizantina. Persecutiile nu au fost atat de dure ca in trecut. Sotia lui Teofil era o iconodula ce provenea din Paflagonia: Teodora, imparateasa care avea sa restabileasca pentru totdeauna cultul icoanelor, in anul 843, imediat dupa moartea sotului ei.

Pe langa originea sau educatia fiecarui imparat iconoclast este bine sa amintim si preferintele artistice ale acestora. Iconoclastii nu se opuneau deloc artei ca atare. Departe de a fi dusmani ai artei, acestia o favorizau. Ei nu persecutau decat reprezentarile lui Hristos, ale Fecioarei si ale sfintilor. In acest sens, iconoclasmul secolelor VIII-IX poate fi apropiat de protestantism, cu singura diferenta ca iconoclastii nu lasau peretii bisericilor nepictati. Dimpotriva, aveau mare placere din a-i decora cu tot felul de subiecte profane, peisaje, reprezentari animaliere etc. Formele pur decorative aveau de asemenea un rol important. Arta iconoclasta reprezenta simultan o intoarcere la izvoarele elenistice si un imprumut din Orientul musulman. Mai cu seama imparatul Teofil a fost un principe fastuos si un mare constructor, care a dat un puternic impuls artei monumentale. El a poruncit construirea unui palat (care le imita pe cele din Bagdad), ai carui pereti erau acoperiti cu incrustatii, mozaicuri si picturi infatisand scuturi, arme, animale de tot soiul, arbori si flori. Bisericile erau decorate in acelasi spirit. Cand el a scos de pretutindeni imaginile sacre, a facut-o pentru a le inlocui cu animale si pasari. Constantin Copronimul ii lasase o pilda stralucitoare: in biserica Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene evanghelice si le inlocuise cu "flori, pasari felurite si alte animale inconjurate de plante printre care misunau cocostarci, corbi si pauni."

Alte teorii, dintre care nu lipsesc si cele ale adeptilor luptei de clase, considera ca imparatii iconoclasti au pornit lupta impotriva icoanelor si ca reactie impotriva monahismului bizantin, aprig sustinator al icoanelor; acesta luase o mare dezvoltare, poseda intinse domenii funciare si se bucura de imunitati fiscale, ori in conceptia imparatilor bizantini nu se putea tolera o asemenea situatie, fiindca ea aducea prejudicii tezaurului statului, armatei prin lipsa de luptatori si chiar agriculturii si altor activitati economice, prin numarul insuficient de lucratori si, respectiv, functionari.

Masurile cele mai drastice impotriva monahilor au fost luate de Constantin al V-lea, de aceea uneori se vorbeste de aceasta faza a iconoclasmului numind-o monahomahie. A fost interzis celibatul. Calugarii au fost izgoniti din manastiri, iar acestea transformate in hanuri ori cazarmi. Multi dintre ei au fost obligati sa defileze in hipodrom tinand cate o femeie de mana. Cel mai aprig persecutor s-a dovedit Mihail Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care a poruncit calugarilor sa se casatoreasca, pedepsind cu orbirea ori cu deportarea pe cei care refuzau. Lachanodrakon a vandut proprietatile manastirilor, a ars manuscrise si moaste de sfinti, si a atacat atat de aprig pe monahi, incat acestia nu au mai indraznit sa poarte haina monahala.

Iconoclasmul incheie seria marilor erezii din perioada hristologica. Fiecare dintre ele ataca un aspect sau altul al iconomiei, divine, adica al mantuirii castigate prin Intruparea lui Dumnezeu. Iconoclasmul nu mai lua ca tinta un aspect anumit, ci iconomia mantuirii in ansamblu. Si, cum aceasta foarte complexa erezie constituia o ofensiva generala impotriva intregii invataturi ortodoxe, tot asa, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolata, ci triumful intregii Ortodoxii. Biserica a invins si va continua sa invinga o multime de erezii felurite. Dar una singura dintre victoriile sale - cea impotriva iconoclasmului - a fost in mod solemn proclamata drept Triumf al Ortodoxiei.

Din moment ce iconoclasmul bizantin se naste in ziua in care un imparat inaugureaza o politica de ostilitate fata de imaginile religioase, atunci si studiul originilor acestei politici ostile icoanelor ar trebui sa inceapa printr-o cercetare asupra politicii icoanei, asa cum a fost aplicata de imparatii bizantini care l-au precedat pe primul suveran iconoclast.

Prestigiul crescand al imaginilor a stat la baza unor demersuri imperiale care au atins in modul cel mai direct viata religioasa a imperiului. In aceasrta directie, guvernul Bizantului a intampinat o opozitie. Nu a fost singurul care a facut apel la iconografie pentru a-si exprima si propaga ideile religioase si politice.