Imperiul roman tarziu

IMPERIUL ROMAN TARZIU

A doua jumatate a secolului al IV-lea si primele decenii ale secolului al V-lea reprezinta una dintre perioadele cele mai elocvente pentru un fenomen recurent al istoriei universale, diferenta dintre adevaratii depozitari ai puterii si detinatorii formali ai acesteia.

Distanta dintre imaginarul politic al lumii romane de la limita secolelor IV-V si realitatea politica a acelei perioade este exprimata de pilda de catre distanta dintre deciziile politice ale "epocii stiliconiene" si discursul panegiric al lui Synesios din Cyrene.

Lumea romana castiga in secolul al IV-lea o noua dimensiune, cea crestina, si o data cu aceasta o noua formularistica a justificarii deciziei politice. Primul semn cu adevarat important in acest sens l-au constituit cele doua discursuri pronuntate la tricenalia lui Constantin de catre episcopul Eusebius al Caesareei. Imaginea pe care Eusebius reuseste sa o construiasca statului roman este una in oglinda, imperiul nefiind nimic altceva decat reflectarea ordinii divine iar imparatul, in consecinta, vicar al lui Dumnezeu.

Aceasta tipologie a discursului va marca intrega Antichitate tarzie, episcopul Synesios (continuatorul acestei teorii in al sau panegiric adresat imparatului Arcadios) reprezentand un exemplu in acest sens, constructia sa ideologica marcand intreaga propaganda regala si imperiala, nu numai in Orientul bizantin, dar si in Occidentul latin sau germanic.

Antichitatea tarzie suporta insa si un alt discurs politic, discurs provenind cu precadere din mediile culturale sau senatoriale pagane, de expresie greaca sau latina, discurs care contrazice sau suprapune uneori formularistica justificativa a autoritatii vremelnice pe care scriitorii crestini incearca sa o desavarsesca. Intensitatea acestui discurs nu este aceeasi, ea depinzand in mod determinat de tensiunile politice sau de bunavointa imperiala. Astfel, secolul al IV-lea, prin decretul de la Serdica din 311, debuteaza cu instaurarea tolerantei; conciliul de la Niceea va aduce crestinismului "arbitrajul" imperial; Constantius II, favoarea imperiala pentru erezia ariana; Julian, negarea crestinismului si revenirea la traditionalele culte pagane; Valentienii, duritatea impunerii crestinismului, mai grav resimtit de catre membrii Senatului de la Roma; pentru ca apoi Theodosius sa aduca statul crestin. Aceasta este realitatea politica si religioasa care determina agresiva rezistenta a mediilor senatoriale pagane.

Semnificativ este faptul ca cele doua imagini ale autoritatii imperiale: prima crestina (imparatul fiind reprezentantul pe pamant al lui Dumnezeu) si a doua pagana (imparatul fiind el insusi de origine divina) coexista in secolele al IV-lea si al V-lea cu formula ideala a exercitarii puterii de catre imparat de unul singur. Asa si numai asa se explica succesiunea "perioadelor crestine" cu "perioade pagane" in imaginarul politic roman tarziu.

Imaginea aceasta este, insa, de cele mai multe ori extrem de departe fata de reala decizie politica, decizie ce implica in secolul al IV-lea cu totul alte elemente decat cu trei secole mai devreme.

Elementele cu adevarat determinante din punctul de vedere al deciziei politice in statul roman tarziu putem considera a fi urmatoarele: a. persoana imperiala; b. curtea imperiala, sugerand, prin tratarea diferita a acesteia fata de persoana imparatului, existenta unor "grupuri de presiune" ale caror interese pot fi uneori diferite fata de cele ale persoanei imperiale; c. armatele; d. diferitele aristocratii locale; e. Senatul roman sau, mai precis, grupul de familii care prin traditie sunt legate de aceasta institutie aristocratica; f. diverse grupari de interese mai mult sau mai putin conjuncturale, grupari de evidenta provenienta birocratica; g. diferite grupuri de ofiteri barbari, mai mult sau mai putin romanizati; poate si alte grupuri a caror existenta este mai dificil de identificat.

Astfel:

a. Inca secolul al III-lea consacra o noua forma a autoritatii imperiale, succesiunea rapida a imparatilor, sistemul dublei eligibilitati (Senat sau armate) ca si inexistenta unei proceduri de asigurare a succesiunii imperiale, dand imparatului pozitia dominanta numai intr-o lume anarhica si nicidecum intr-un stat functional. Acel secol aduce si ceea ce va deveni o alta realitate banala a Antichitatii tarzii si anume conexistenta frecventa a mai multor personaje imperiale concurente.

Dar daca anarhiei militare a secolului al III-lea i s-a pus capat prin actiunea coerenta a unui comandant militar, acelasi Diocletian va fi cel care va incerca inlocuirea autoritatii imprecise a imparatului, cu un nou tip de autoritate, cu mult mai consistenta si mai precisa, coerenta fata de noua realitate pe care statul roman o reprezenta.

Formularistica autoritatii imperiale pe care Augustus o consacrase, participarea (chiar si numai formala) a intregului ordin senatorial la exercitarea autoritatii, cu toate "ameliorarile" pe care Severii le adusesera, exprima din ce in ce mai putin o lume tot mai dependenta de alte ierarhii, o lume care cerea supunerea sociala totala si neconditionata, o lume prea multa vreme traumatizata de anarhie.

Solutia pe care Diocletian a gasit-o a fost una deosebit de ingenioasa, anume caracterul divin, absolut si unitar al autoritatii imperiale, realitate care era dublata de consistenta speciala pe care calitatea imperiala o capata, ea fiind cea sacra si nicidecum personajul imperial care poate reveni la viata particulara, asa cum va face insusi Diocletian, in mai 305.

Constantin va dezvolta dar intr-n fel va si rasturna aceasta realitate. Autoritatea imperiala se va constitui ca una personalizata, intregul sistem concentrandu-se in jurul personajului imperial care se confunda acum (spre deosebire de sistemul propus de catre Diocletian) cu autoritatea imperiala, fapt demonstrat si de importanta tot mai mare pe care in vremea Constantinienilor o capata persoanele cu atributii legate direct de imparat, in defavoarea functionarilor statului.

Constantius II va accentua aceasta tendinta, orientalizarea curtii imperiale devenind completa in vremea sa, fapt cat se poate de bine argumentat de rolul esential pe care ajunge sa il joace sambelanul curtii (praepositus sacri cubiculi), dupa moda orientala, un eunuc.

Aceste experiente imperiale vor fi fundamental contrazise de catre domnia lui Julian. Structura sa, educatia sa, experientele sale personale vor face din Julian nu numai exponentul cel mai expresiv al rectiei pagane la mijlocul secolului al IV-lea, ci cu mult mai mult decat atat, si anume personajul care va incerca sa redea statului roman ca si autoritatii imperiale consistenta sa traditionala, modelul fiind cel augustan. Julian incearca astfel sa reconstituie formularistica traditionala de exercitare a autoritatii imperiale.

Valentinienii vor determina o reactie la reactia lui Julian. Cele mai semnificative dintre actiunile acestora sunt in mod evident cele legate de conflictul dintre Valentinian si Valens si unii reprezentanti ai marilor familii senatoriale romane, conflict construit in jurul unor acuzatii formale de adulter sau magie.

Structura autoritatii imperiale in epoca Valentinienilor presupune, dincolo de revenirea la componenta sa crestina, inca cel putin doua elemente: a. cooptarea bine organizata a unui grup precis definit de birocrati si militari, provenind din aceeasi zona cu cei doi imparati (Pannonia si Illiricum), grup de persoane care vor conduce de fapt statul, ca si b. delimitarea cu precizie, pentru prima oara, a zonelor de autoritate ale celor doi imparati, fapt ce poate fi considerat inceputul scindarii imperiului.

Theodosius va fi cel care va transforma statul roman intr-un stat crestin, dupa consiliul de la Constantinopol din 381, pastrand si dezvoltand chiar totalitatea caracteristicilor orientalizante ale acestuia. Atitudinea sa filogota exprima convingerea imparatului ca singura solutie pentru un stat stabil si, mai ales, pentru supravietuirea unui regim autoritar tine de capacitatea persoanei imperiale de a avea sub direct control o formula militara eficienta si fidela.

Toate acestea vor face ca inceputul secolului al V-lea sa gaseasca statul roman ca beneficiar al unei structuri a autoritatii imperiale pe deplin consolidate si orientalizate atat din punctul de vedere al expresiei sale, cat si din punctul de vedere al consistentei sale.

Anul 395 nu numai ca va genera constituirea in fapt a doua centre de autoritate, unul in Orient, celalalt in Occident, de aceasta data aflate in stare de conflict, dar va constitui chiar momentul declansator al unui proces care, cel putin pentru Occident, va determina in cele din urma disolutia autoritatii statale.

b. Exemplul cel mai elocvent pentru felul in care secolul al IV-lea cunoaste constituirea unor cercuri de presiune in proximitatea persoanei imperiale il reprezinta cazul gruparii pe care Ausonius reuseste sa o formeze la curtea lui Gratian. Membrii acestei grupari sunt intotdeauna rude sau vecini aquitani ai lui Ausonius. Constituirea gruparii aquitane a fost posibila datorita influentei pe care Ausonius a avut-o asupra lui Gratian, al carui profesor a fost.

Gruparea aquitana nu reprezinta un caz izolat. In contemporaneitate, efecte asemanatoare asupra deciziei, in Occident, ca si in Orient, o are si o alta grupare, constituita insa pe alte criterii, gruparea pannono - dallmatina formata in jurul Valentinienilor, grupare formata din camarazi de arme ai fratilor Valentinan si Valens, cu totii originari din aceeasi regiune.

Modalitatile de influentare a deciziei sunt in mare masura informale, dar dincolo de relatarile accidentale si de cele mai multe ori putin semnificative pe care sursele antice le transmit, este clara infiltrarea administratiei si a armatei cu personaje apartinind grupului care controleaza la un moment dat Curtea.

c. Armata reprezinta unul dintre elementele determinante in jocurile politice de la Roma, inca din republica tarzie. Severii, dar mai ales anarhia secolului al III-lea vor face ca importanta "politica" a armatelor sa explodeze, si, o data cu ea, intreaga structura a societatii romane.

Senatul de la Roma ajunge sa consulte armatele chiar si in cazul desemnarii unor imparati in alegerea carora nu fusesera direct implicate, armata devenind elementul in afara caruia alegerea unui imparat sau guvernarea imperiului va fi imposibila.

Aclamarea lui Constantin la Eburacum si concomitent a lui Maxentius la Roma, in anul 306, facand ca structura tetrarhica sa dispara, exprima intr-o buna masura rolul stabilizator pe care armatele il vor juca in secolul al IV-lea, fundamental diferit fata de cel pe care ele il jucasera in vremea anarhiei militare a secolului al III-lea. Acum armatele raman un element determinant al deciziei politice in statul roman, fara a fi singurul.

d. Pot exista unele probleme in incercarea de a defini realitatea aristocratiilor locale in Imperiul tarziu. Este certa influenta pe care diferitele grupuri aristocratice o exercita in zona lor de origine, importanta insa este eventuala influenta pe care unele grupuri de acest tip o pot exercita asupra curtii imperiale, felul in care asemenea grupuri pot furniza administratiei imperiale sau armatelor personaje implicate in decizie si in ultima instanta care sunt elementele in functie de care o grupare aristocratica poate fi definita drept "aristocratie locala".

Doua precizari sunt absolut necesare. In primul rand exista diverse grupuri care reusesc, fie datorita unei conjuncturi favorabile, fie, de cele mai multe ori, datorita prezentei curtii imperiale in zona lor de origine, sa se substituie elitei romane in ansamblul ei. In al doilea rand, poate sa apara si situatia inversa, aceea in care o elita care prin traditie avea un rol esential in guvernarea imperiului devine in secolul al IV-lea o simpla elita locala, in buna masura tot datorita unor criterii "geografice", si anume a indepartarii fata de centrul de exercitare a puterii, a mutarii deci a locului de resedinta al curtii imperiale. Din prima categorie face parte, in mod evident aquitana constituita de catre Ausonius la curtea lui Gratian. Semnificativ pentru cea de a doua categorie este cazul aristocratiei senatoriale romane, izolata si frustrata din cauza acestei izolari, in a doua jumatate a secolului al IV-lea si la inceputul secolului al V-lea controlind in exclusivitate Italia si Nordul Africii.

Elementele e. si f. au fost aduse deja in discutie. Senatul de la Roma, dar mai ales aristocratia senatoriala romana, dobandesc in secolul al IV-lea, dupa cum am incercat sa demonstram deja, pozitia periferica a unei aristocratii locale, rar cooptata la decizia globala, mai ales prin aceia dintre membrii sai care, fara sa fie cei mai reprezentativi, ajung sa fie cei mai conectati la noua realitate politica a lumii romane, deci cei mai adaptati.

In ceea ce priveste elitele birocratice, cazul discutat deja al gruparii dalmatine a Velentinilor este cel mai reprezentativ.

g. Barbarizarea armatei romane nu avea cum lasa departe pericolul comenzii militare barbare la Roma, secolul al V-lea exceland din acest punct de vedere. Realitatea la care dorim sa ne referim este insa ceva mai timpurie. Aparitia unor grupuri si chiar a unor "dinastii" de comandanti barbari in armata romana este relativ timpuriu sesizabila.

Cazul uzurparii francului Silvanus reprezinta momentul in care, pentru prima oara, se manifesta solidaritatea generalilor barbari. Uzurparea lui Eugenius va consacra insa o cu totul alta realitate, importanta exceptionala a acestor comandanti, atata vreme cat reactia senatoriala pagana pe care uzurparea lui Eugenius o aduce, mai ales prin participarea lui Nicomachus Flavianus, a avut nevoie de prezenta unui comandant barbar ca Flavius Arbogast.

Este, deci, cat se poate de clar, statul roman in ultimele sale secole de existenta, cunoaste o indepartare cat se poate de evidenta a locului adevarat de unde puterea este controlata fata de pozitionarea teoretica, "constitutionala" a acestuia. Grupuri de presiune, generali romani sau barbari, eunuci si apropiati ai familiei imperiale, ocupa pas cu pas spatiile eliberate de catre institutiile traditionale ale statului roman, in primul rand de catre Senat.

Pe de alta parte, antichitatea nu pare a fi avut o percepere prea clara asupra uzurparii. Fie ca sursa utilizata este una latina sau ca aceasta este una de limba greaca, categoria personajelor carora li se atribuie calitatea de uzurpator pare a fi extrem de larga. Numarul mare al pretendentilor la autoritatea imperiala, multitudinea aclamarilor imperiale, ca si desele interventii ale armatelor in favoarea protejatilor propii, fac din uzurpare una din problemele cele mai neclare pentru lumea romana in a doua jumatate a secolului al IV-lea ca si in secolul urmator.

Imaginea complexitatii acestei probleme este intregita si de destul de frecventa mentionare drept uzurpatori a unor personaje, membrii ai casei imperiale, care incep prin a accede la calitatea imperiala in pofida vointei dinastilor seniori, pentru ca apoi sa fie acceptati (vezi Constantin sau Iulian), ca si de situatia unor perrsonaje obscure recunoscute la un moment dat drept imparati legitimi cu toate ca aclamarea lor fusese "neconstitutionala " si ca acestia vor sfarsi ca uzurpatori (cazul lui Magnus Maximus sau Constantin III).

Astfel, aclamarea imperiala a lui Constantin are loc la Eburacum, in Britannia, in anul 306, in contextul unei mari victorii repurtate de catre tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, asupra barbarilor din nord, neamul celtic al pictilor. In timpul bataliei Constantius murise, acesta fiind contextul in care, la initiativa trupelor victorioase, are loc aclamarea imperiala a lui Constantin.

Din punctul de vedere al imparatilor legitimi, calitatea imperiala era insa extrem de dubioasa. Conform intelegerilor din mai 305, altii decat Constantin, fiul imparatului legitim Constantinus Chlorus si decat Maxentius, fiul imparatului legitim Maximian, fusesera cooptati la calitatea imperiala in locul imparatilor "pensionari" - Diocletian si Maximian.

Astfel, in anul 306, prin aclamarea imperiala a lui Constantin, concomitent cu aclamarea lui Maxentius la Roma, tetrarhia inceteaza de fapt sa mai existe, iar Imperiul Roman dobandeste o importanta problema - care dintre imparati erau cu adevarat legitimi?

In ceea ce il priveste pe Julian, se pare ca ascensiunea acestuia la calitatea de Augustus, ca rezultat al aclamarii sale de catre trupele fidele, in vreme ce imparatul senior, Constantinus II, nu ii recunostea decat calitatea inferioara de Caesar, il aduce si pe acesta sub suspiciunea uzurparii.

Numarul elementelor ce pot califica o actiune drept uzurpatoare par a fi deci diferite, cel mai vizibil dintre acestea fiind fara indoiala lipsa de legitimitate sau aparenta lipsa de legitimitate a detinerii autoritatii imperiale. In acest fel insa, problema definirii se gaseste inca foarte departe de rezolvare.

Pentru o mai judicioasa intelegere a uzurparii ni se pare extrem de important sa incercam inregistrarea numarului mare de realitati diferite pe care fenomenul l-a cunoscut in Antichitatea tarzie. Observatia esentiala tine de zona de autoritate pe care uzurpatorii o revendica. Din aceasta perspectiva ni se pare evidenta existenta a doua tipuri de uzurpare:

a. uzurpari cu caracter universalist; b. uzurpari zonale.

a. Din prima categorie fac parte incercarile de preluare a autoritatii ce vizeaza inlocuirea unui imparat legitim ca si incercarile neclare, cu motivatie putin precizata sau cele accidentale. Situatiile mentionate deja, cea a lui Constantin sau cea a lui Iulian, incearca adaugarea unui personaj dinastic in contextul disfunctiilor aparute in cadrul sistemului tetrarhic. Astfel, autoritatea constituita este de fapt contestata, chiar si in contextul in care calitatea imperiala a lui Galerius sau cea a lui Constantius II nu sunt puse nemijlocit in discutie, patrunderea celor doi in anul 306 si respectiv in anul 361 in colegiul imperial, impotriva intentiilor colegilor seniori, exprima o forma de contestare a autoritatii celor din urma.

Din aceeasi categorie fac parte o multitudine de alte uzurpari, de la extrem de scurta uzurpare accidentala a generalului Silvanus ⁽un franc aclamat imparat fara voia sa, in contextul astfel creat, pastrandu-si asa zisa calitate imperiala de frica) si pana la uzurparea lui Eugenius, o foarte elaborata incercare de revolta a aristrocatiei romane, oprimata de catre autoritatea Valentinienilor si a Theodosienilor, revolta care se coaguleaza din posibila initiativa a lui Nicomachus Flavianus, membru al uneia dintre cele mai ilustre familii romane, cu participarea lui Flavius Arbogast, general barbar, adevaratul stapan al Occidentului roman.

Din multe puncte de vedere, uzurparea lui Attalus Priscus, "marioneta imperiala" impusa de catre regele Alaric, gotul care a cucerit Roma in anul 410, seamana foarte bine cu incercarea de proclamare imperiala a lui Eugenius, in ambele cazuri aristocratia senatoriala romana incercand sa isi impuna autoritatea intr-un imperiu instabil si tulbure.

Toata aceasta diversitate de proclamari imperiale, accidentale sau deliberate, vizeaza deci ansamblul statului roman.

b. Cea de-a doua categorie include tentative ce isi propun fie controlul zonal limitat al autoritatii imperiale, fie secesiunea, acceptata in virtutea preluarii prerogativelor imperiale sau pur si simplu numai prin pastrarea unei demnitati administrative de mai mica importanta, demnitate incarcata insa cu prerogative ce tin de autoritatea deplina.

Exista o semnificativa categorie de tentative uzurpatoare ce marcheaza istoria statului roman in a doua jumatate a secolului al IV-lea si secolul al V-lea, tentative care vizeaza in exclusivitate zona gallo-britanno-hispana, uzurpari care de regula incep prin a utiliza surplusul militar pe care il reprezinta legiunile Britanniei, legiuni in aceste situatii transferate pe continent. La aceasta trebuie adaugata si o importanta "traditie secesionista" in cazul provinciilor mentionate, traditie sustinuta si de faptul ca Gallia este zona de manifestare a unui longeviv fenomen in mod esential secesionist, miscarea bacauda (miscare cu certe conotatii sociale, miscare ce promoveaza insa si ruperea zonei gallice de Imperiu).

Magnus Maximus este cel care, pornind de la o revolta a legiunilor din Britannia, in anul 383, beneficiind probabil de asentimentul, poate chiar de complicitatea timpurie a lui Theodosius (fapt sustinut in primul rand de originea comuna a celor doi, de faptul ca in cariera timpurie a lui Magnus Maximus ca si in cea a viitorului imparat Theodosius exista episoade importante in care ambii au servit sub comanda aceluiasi general, Theodosius ce Batran s.a.) va reusi sa controleze zona galica (Britannia, Hispania si Galiile) pana in anul 388.

Dar cazul clasic pentru uzurparile gallice este cel al "cascadei imperiale" din Britannia anului 406, an in care insula suporta trei tentative, cea a lui Marcus, cea a lui Gratian si in sfarsit cea a lui Constantin III, cel din urma reusind, spre deosebire de predecesorii sai imediati, extinderea autoritatii si asupra unor provincii continentale, controland cea mai mare parte a Occidentului pentru circa patru ani.

O situatie diferita este cea a Africii, provinciile africane intrand in ultimele decenii ale secolului al IV-lea sub autoritatea unei "dinastii" maure romanizate reprezentata de Firmus sau Heraclian, personaje care reusesc nu numai sa controleze deplin provinciile dar ajung chiar, prin santajul granelor pentru Roma, sa joace un rol important in disputele pentru Imperiu in vremea lui Honorius. Ei raman insa comiti ai Africii.

Dincolo de zona de autoritate controlata de catre uzurpator mai exista si alte elemente ce definesc puterea acestuia. Astfel, este esential sa precizam care este sursa autoritatii unui personaj calificat drept uzurpator - armatele (asa cum se intampla de cele mai multe ori), Senatul, diversele grupuri de presiune constituite in apropierea unui personaj imperial, personaj pe care il pot insa abandona la un moment dat in favoarea unui alt pretendent sau provinciile, mai corect aristocratia municipala care poate provoca ascensiunea unui imparat in interesul propriei provincii sau al unui grup de provincii.

Un alt element ce nu trebuie pierdut din vedere il reprezinta consistenta autoritatii uzurpatorului ca si eventuala sesizare a unor tendinte dinastice. Din acest punct de vedere cazul incercarilor de legitimare dinastica ale lui Constantin III este elocvent, acesta revendicindu-se de la familia Constantinienilor, anomastica sa si a fiilor sai fiind elocventa.

Acestor elemente li se pot adauga multe altele dar dintre acestea nu putem omite recunoasterea sau nerecunoasterea unui imparat la un moment dat drept legitim de catre cea mai mare parte a clasei politice romane si in primul rand de catre ceilalti imparati (din acest punct de vedere criteriul dinastic fiind esential).

Ni se pare, deci, ca intr-o lume in care criteriile "constitutionale" care dau consistenta autoritatii imperiale nu mai sunt nimanui clare, intr-o lume in care autoritatea Senatului este nesemnificativa, in care armatele desemneaza imparati concurenti, in care criteriile dinastice sunt tot mai putin importante, distanta dintre uzurpator si imparatul legitim este tot mai mica.