Sfarsitul imperiului roman

SfArSitul imperiului roman

Disparitia statului roman in Occident si supravietuirea acestuia in Orient constituie inca o realitate extrem de incitanta. Tentative succesive de delimitare a momentului de sfarsit al Antichitatii si de inceput al Evului de Mijloc in istoria Europei si-au gasit intotdeauna contra-argumente consistente. Exista deci numeroase scoli care au propriile lor puncte de vedere asupra felului in care, ca si asupra momentului in care, Europa reuseste sa faca saltul de la Antichitate la Evul Mediu.

Astfel, faimosul an 476 pe care il invoca orice tentativa didactica drept momentul de sfarsit al statului roman in Occident nu mai are de multa vreme pentru antichizanti o consistenta reala. De fapt, in 476 nu s-a intamplat nimic altceva decat transmiterea insignelor imperiale de la Roma la Constantinopol. In Italia, ca si in celelate dioceze occidentale, autoritatea statului roman disparuse de fapt in urma cu cateva decenii.

Anii 364 si 395 au fost si ei succesiv adusi in discutie, considerandu-se ca sciziunea imperiului roman poate constitui la limita, un moment important in disolutia statului. Cele mai multe dintre punctele de vedere didactice s-au concentrat asupra anului 395, succesiunea imparatului Theodosius (prin mostenirea Orientului de catre Arcadios si a Occidentului de catre Honorius) dobandind o importanta speciala.

Realitatea este insa aceea ca, in anul 364, prin cooptarea imparatului Valens in calitate de coleg al fratelui sau mai mare, Valentinian, pentru prima oara imperiul va avea doi imparati cu autoritate egala si cu zona de exercitare a acesteia delimitata, unul guvernand Occidentul si celalalt Orientul.

Spre deosebire de 364, anul 395 va aduce drept unic element de noutate tensionarea relatiilor intre Orient si Occident, stare conflictuala care va degenera chiar in razboi in unele momente. Nu este vorba despre formele traditionale de razboi civil pe care statul roman le cunostea inca din republica tarzie ci este vorba despre o noua forma de ostilitate intre doua realitati coerente, statale in devenire, Imperiul de Rasarit si Imperiul de Apus. Diferenta sensibila intre aceasta noua realitate si confruntarea haotica pentru detinerea autoritatii asupra intregului imperiu sau numai asupra unor provincii ale acestuia, ii va face pe multi istorici sa considere anul 395 drept moment esential in: a. scindarea imperiului roman si b. procesul de disolutie a statului roman in Occident.

Realitatea care premerge acestei schimbari politice este insa una cu mult mai complicata, tinind nu numai de evolutia recenta a Orientului fata in fata cu Occidentul, ci si de fundamentele culturale, institutionale si mentale diferite ale celor doua parti ale statului roman.

Si din aceasta perspectiva, problema sfarsitului Antichitatii a constituit un subiect atractiv inca din Renastere. Epoca Luminilor care va beneficia de personaje ca Edward Gibbon este cea care va da o noua consistenta preocuparii mediilor savante pentru "istoria declinului si a prabusirii" statului roman. Pozitivismul veacului al XIX-lea si succesiunile istoriografice aproape nevrotice ale secolului al XX-lea vor face din istoria antichitatii tarzii locul de intalnire al unor teorii pe cat de diferite pe atat de colorate.

Inventarierea argumentelor crizei statului roman este una extrem de facila atata vreme cat ea presupune, in fapt, enumerarea tuturor simptomelor, de la pericol militar, razboi civil, descompunerea vietii economice si a civilizatiei urbane, prabusirea sistemului de comunicatii, pana la conflict social, instabilitate publica sau confruntare religioasa.

Statul roman cunoaste deci, in secolul al IV-lea si al V-lea, un numar important de "agresiuni", de la invaziile barbare permanente si deosebit de consistente (invazii care determina de multe ori chiar si ruperea unor provincii din conponenta imperiului), la nenumaratele uzurpari si la conflictele dintre diversele armate ce sustineau imparati concurenti; de la disfunctionalitati economice si monetare pina la blocarea aproape totala a comunicatiilor, atit a celor terestre cit si a celor maritime; de la conflicte sociale tot mai agresive pina la grave disfunctionalitati institutionale, sau pina la o adevarata blocare a sistemului birocratic imperial s.a.

Evidentierea excesiva a unuia sau a altuia dintre aceste argumente va face ca multe dintre teoriile asupra sfarsitului imperiului roman sa cada in derizoriu.

Numai o analiza lucida si ponderata a elementelor constitutive ale crizei poate determina o explicatie articulata a sfirsitului statului roman in Occident si a supravietuirii acestuia in Orient.

In demersul nostru doi pasi ni se par esentiali:

a. o propunere coerenta pentru momentul sfarsitului si

b. posibila recunoastere a unei singure explicatii esentiale a acestui proces.

a. Statul roman isi pierde coerenta administrativa in cazul totalitatii teritoriilor aflate formal in obedienta sa inca din secolul al IV-lea. Prima situatie flagranta a desprinderii in fapt de sub autoritatea centrala a unor teritorii o reprezinta constituirea autoritatii gotice a lui Fritigern la sud de Dunare in anul 376, moment in care putem vorbi despre existenta unei realitati politice germane ariene, in interiorul imperiului roman nicean.

In ultimele decenii ale veacului al IV-lea mai ales dupa batalia de la Adrianopole, asemenea realitati se vor multiplica.

La inceputul secolului al V-lea insa, tendinta pierderii unor importante teritorii de sub autoritatea centrala romana va deveni tot mai evidenta. Este vorba, pe de o parte despre zone ce vor intra sub autoritatea unor regi barbari, pe de alta parte despre spatii care vor evolua catre secesionism fara ca in desprinderea acestora sa fie implicata infiltratrea unor elemente alogene.

Cazul cel mai elocvent pentru prima categorie il reprezinta constituirea statului got al lui Athaulf in Aquitania, in anul 418.

Exemplele pentru cea de a doua tendinta sunt mult mai numeroase in primii ani ai secolului al V-lea. Trebuie evidentiat exemplul african, tendinta secesionista a acestei provincii evidenta inca din secolul al IV-lea, accentuandu-se in secolul al V-lea. Cazul lui Heraclian, cel care reuseste de fapt sa scoata provinciile din nordul Africii de sub autoritatea Romei, este elocvent.

Pe de alta parte, sirul uzurparilor zonale inaugurate in spatiul hispano - gallic, de catre Magnus Maximus in 383, va fi continuat in secolul al V-lea de catre Constantin al III-lea.

Pentru aceeasi zona britanno-gallo-hispanica, miscarea sociala si secesionista a baccauzilor, sesizata pentru prima data la sfarsitul secolului al III-lea, cu dezvoltari spectaculoase in secolul al V-lea, reprezinta probabil cel mai evident argument in favoarea teoriei lipsei de autoritate a statului roman in Occident.

b. Criza statului roman in Occident reprezinta fara nici o indoiala rezultatul unor foarte diferite cauze cumulate. Cum am mentionat deja, atentia excesiva acordata uneia dintre componenetele crizei nu poate decat sa denaturaze imaginea ansamblului.

Cu siguranta, deplasarea catre imperiu a populatiilor germanice in valuri succesive (proces accentuat dupa jumatatea secolului al III-lea, cu evolutie sinuoasa in cursul secoleleor al IV-lea si al V-lea), proces insotit de certe tendinte de sedentarizare in locuri, momente si cu obiective diferite a populatiilor invadatoare, constituie unul dintre factorii explicativi fundamentali ai crizei statului roman in ultimele sale secole de existenta.

Barbarizarea societatii romane nu produce insa numai secesiunea unor zone sau instabilitatea politica si administrativa a altora. Ea determina uneori concentrarea eforturilor de influentare a deciziei in interiorul curtii imperiale din partea unor grupuri de comandanti barbari, fenomen contemporan cu tendinta certa de segregare pe criterii rasiale, culturale si regionale in interiorul grupurilor de comanda ale armatei romane. dintre elementele fu ndamentale in explicarea sfarsitului autoritatii romane in Occident. De aici pana la absolutizarea si esentializarea argumentului barbar este insa un pas important pe care unii istorici l-au facut, dar pe care noi nu il consideram oportun.

Exista nenumarate alte elemente care au contribuit la disolutia statului roman. Fenomene sociale majore, disfunctionalitati economice fundamentale, haosul ideologic si relogios al societatii romane tarzii, neconcordantele administrative si dezorganizarea militara a statului roman, ca si multe alte asemenea elemente, avind rolul lor in disparitia statului roman in Occident si in evolutia aberanta a statului roman in versiunea sa elenizata in Orient.

De fapt se remarca in secolele al IV-lea si al V-lea o relativa stabilitate a provinciilor orientale, spre deosebire de extrem de tumultoasa existenta a provinciilor occidentale.

Schimbarea esentiala, cea care se face in ultima instanta responsabila pentru evolutia diferita a celor doua parti ale imperiului, ni se pare a se fi produs intr-o perioada foarte clar circumscrisa cronologic: 284-335 d.Hr.

Aceasta este perioada in care valorile fundamentale ale lumii mediteraneene vor suporta o rasturnare iremediabila.

In secolul al III-lea statul roman functiona, inca, in mod esential in conformitate cu modelul augustan. Valorile principatului conservasera mult din spiritul de cetate al institutiilor republicane.

Complicatiile succesive pe care lumea romana le va avea de suportat o data cu sfarsitul epocii de aur a Antoninilor vor face ca, pas cu pas, din punct de vedere institutional, statul roman sa piarda elementele ce dadusera consistenta sistemului augustan. Cresterea semnificativa a rolului militar si social al ordinului ecvestru in epoca Severilor, propotional cu scaderea importantei ordinului senatorial, reprezinta un argument al crizei Principatului, criza manifesta deci inca de la sfarsitul secolului al II-lea.

Evident, secolul al III-lea va determina multiplicarea "aberatiilor" cu care statul augustan are a se confrunta. Haosul deciziei politice, determinat in primul rand de disparitia ierarhiilor militare traditionale, contextul razboiului civil generalizat ca si disfunctionalitatile de ansamblu ale statului roman vor face ca valorile traditionale augustane sa se gaseasca pentru prima oara intr-o stare profunda de criza.

Simplificand, putem considera ca statul roman, constituit ca o realitate civica, evoluand catre imperiu dusese cu el valorile initiale ale cetatii. Schimbarea dimensiunilor si a structurilor geografice si demografice ale Romei nu au provocat si schimbarea mentalitatilor politice fundamentale sau functionarea esentiala a institutiilor statului (republica tarzie fiind expresia cea mai concludenta a acestei continuitati). Inventarea Principatului reprezinta o modalitate extrem de abila de instituire a unei puteri monarhice fara afectarea violenta a valorilor si institutiilor traditionale romane. Imperiul timpuriu incearca conservarea modelului augustan. Treptat insa, alterarea unor institutii va fi tot mai evidenta, criza secolului al III-lea constituind apogeul acestui proces.

Primele trei secole de istorie imperiala romana au reprezentat in mod esential o forma de prelungire a valorilor, traditiilor si raporturilor institutionale si interumane initiale, republicane.

Cetatea supravietuia in expresia ei esentiala intr-o parte sau in alta a imperiului.

Bulversarea realitatilor pe care criza secolului al III-lea a determinat-o va pregati rasturnarea pe care epoca Diocletian - Constantin o reprezinta.

Aparent, reformele anilor 284-335 constituie o incercare izbutita de prelungire a existentei statului roman. Reasezarea administrativa si reorganizarea militara, reformele cu caracter economic social sau fiscal, chiar si implicarea in conflictele religioase par a fi avut in cazul ambilor imparati un unic scop - salvarea statului roman.

Este adevarat ca ansamblul acestor reforme, multe dintre ele greu de atribuit unui a sau altuia dintre protagonisti, vizeaza de fapt inlaturarea tuturor argumentelor conjuncturale care facusera posibil haosul secolului al III-lea.

Esentiala este, insa, schimbarea consistentei autoritatii imperiale pe care epoca lui Diocletian si a lui Constantin o aduce. Argumentul cel mai vizibil este cel comportamental; salutul persoanei imperiale nu mai este unul obisnuit, acordat unui alt cetatean roman, ci, inca in vremea lui Diocletian, curtea instaureaza moda orientala a prosternarii in fata personajului imperial, definitiv si nu accidental, asa cum incercase de pilda Caligula.

Diocletian pastreaza, insa, distinctia dintre persoana imparatului si calitatea imperiala. Cazul cel mai concludent este cel al retragerii lui Diocletian, in mai 305, moment in care in mod formal imparatul redevine un simplu particular.

Constantin merge insa cu mult mai departe. In vremea sa persoana imparatului devine sacra. Un argument elocvent il reprezinta si translatarea tot mai vizibila a autoritatii de la personaje cu atributii in administrarea statului roman catre personaje ale caror obligatii sunt legate de existenta cotidiana a imparatului.

Semnificatia acestei rasturnari este fundamentala. Dupa mai bine de trei secole de existenta monarhica, statul roman pierde definitiv ultimele reminiscente ale coeziunii si egalitarismului civic. Cetatea ca modalitate de agregare a grupurilor umane si valorile ei fundamentale sunt astfel inlocuite de perspectiva excesiv ierarhica pe care Diocletian si Constantinienii o vor consacra definitiv.

Orientul si valorile sale inlocuiau traditiile civice ale spatiului greco - roman, o data cu aceasta producandu-se si procesul ireversibil al disolutiei statului roman in diocezele occidentale.

In Occident aceasta noua formula va supravietui, deci, cu greu si pentru putina vreme. In Orient, ea va functiona inca o mie de ani, in primul rand datorita adaptarii rapide a institutiilor romane la traditiile comportamentale ale acestei lumi. Orientul invinsese Occidentul.