Fascismul italian

Fascismul italian[1]

Acest articol isi propune sa analizeze trasaturile fundamentale ale fascismului italian, incadrandu-l in tipologia mai larga a regimurilor totalitare din secolul al XX-lea. Pentru incepu vom analiza o serie de definitii si caracteristici ale conceptului de "totalitarism", asa cum apare el prezentat in literatura de specialitate, pentru a intelege mai bine cadrul larg in care se inscrie fascismul italian. Ulterior vom cerceta caracteristicile fascismul italian, atat ca ideologie dar mai ales ca mod de organizare a statului.

Vom pune accentul pe modul in care partidul fascist a acaparat institutiile statului si organismele care au sprijinit aceasta contopire intre Partidul Fascist si stat, contopire care a dus la aparitia "Partidului Stat". Este cert faptul ca transformarea raportului dintre Partidul Fascist si stat este doar o parte din relatia extrem de complexa de identificare intre Partidul National Fascist si societatea italiana in intregul sau. In aceasta lucrare ne vom limita insa a prezenta in principal modul in care institutiile publice ale statului au fost acaparate treptat de fascism, lasand deoparte controlul ideologic pe care fascismul l-a exercitat asupra tuturor aspectelor vietii sociale italiene.

O prima analiza care se ocupa de studiul sistematic al conceptului de totalitarism, a fost publicata in 1949 de catre Hans Kohn sub titlul "The Twentieth Century". In viziunea lui Kohn ca rezultat al primului razboi mondial se naste un "abis de netrecut, peste care era imposibil de realizat orice intelegere reciproca, deoarece conflictele puteau fi rezolvate doar cu forta si prin distrugerea totala a adversarului"[2]. Kohn considera ca, spre deosebire de regimurile absolutiste si conservatoare clasice, regimul totalitar tinde spre o noua ordine politico-sociala si angreneaza in acest scop, cel putin in anumite momente, masele, profitand de imaturitatea acestora, de criza morala si materiala prin care trec acestea, precum si de deziluziile si cinismul pe care aceasta le provoaca.

Cea mai cunoscuta lucrare asupra conceptului de "totalitarism", devenita clasica atat prin complexitatea sa, cat si prin importantele dezbateri carora le-a dat nastere, este ceea scrisa de Hannah Arendt in 1951, "Originile totalitarismului". Pentru Arendt aparitia totalitarismului este strans legata de trei elemente indispensabile si tipice pentru epoca noastra: decadenta Statului national si afirmarea imperialismului, prabusirea sistemului de clase sociale si ca atare si a sistemului de partide conex acestuia, si atomizarea si individualizarea societatii moderne de masa.[4] Scaderea rolului Statului Natiune si aparitia nationalismului nu sunt vazute de Arendt doar sub aspectele imediate economico-politice, ci este demonstrata si de cresterea rolului personalitatilor individuale in raport cu statul. De afirmarea rasismului ca ideologie prezenta in randul maselor largi, aparitia unor virulente pan-miscari (pan-germanismul, pan-slavismul etc).

Principalul teren pe care se dezvolta insa totalitarismul este oferit de prabusirea vechiului sistem de reprezentare bazat pe clase sociale si pe partidele traditionale ca instrumente de reprezentare legate de acestea. Ca atare, aceste mase dezagregate si atomizate lipsita de acel principiu de identificare oferit de clasa sociala, vor constitui sursa principala din care se vor alimenta miscarile totalitare prin intermediul unei propagande care promitea iesirea din haosul si arbitrarul societatii dezagregate.[5]

Caderea sistemului de protectie oferit pana atunci de statusul social dat de apartenenta la o clasa sociala, va transforma majoritatea somnolenta care pana atunci se constituise intr-o remorca a partidelor traditionale, intr-o mare masa, amorfa si dezorganizata, de indivizi plini de ura, care nu aveau nimic in comun decat vaga speranta oferita de liderii politici de intoarcere la timpurile bune.[6] Cu alte cuvinte atomizarea si individualizarea societatii au dus la aparitia maselor, acele grupuri de oameni care prin indiferenta fata de afacerile publice nu puteau insera intr-o organizatie bazata pe comunitatea de interese, intr-un partid politic, intr-o organizatie locala, intr-o asociatie profesionala etc, si al caror comportament nu era determinat de clasele sociale din care proveneau, ci de un "bagaj nearticulat" de idei si sugetii preluate de la toate clasele sociale.

Miscarile totalitare iti au baza tocmai in aceasta masa de oameni, indiferenti, si pe care celelalte partide ii lasasera deoparte considerand-ui prea apatici sau prea stupizi. Caracteristica acestor regimuri era aceea de a fi sisteme de dominare totala care, abolind orice distinctie intre societate si stat, controlau indivizii atat in sfera publica, cat si in cea privata, organizand-ui si oferindu-le un tel, care nu este neaparat unul bazat pe ideea suprematiei unei rase sau a unei clase, ci are drept scop crearea unui nou tip de om, redus la un obiect pasiv, la un instrument neinsufletit.

In contextul evolutiilor Razboiului Rece si a infruntarilor ideologice conexe acestuia, conceptul de totalitarism a fost analizat in profunzime de o serie de autori, in special apartinand spatiului de gandire anglo-saxon. Intr-o lucrare devenita celebra: "Totalitarian Dictatorship and Autocracy" scrisa impreuna cu Z. K. Brzezinski, Carl G. Friedrich considera ca totalitarismul este total diferit de tiraniile, dictaturile si despotismele anterioare.

In opinia celor doi autori aceasta diferentiere se datoreaza unei serii de caracteristici specifice totalitarismului.[8] Prima trasatura este existenta unei ideologii oficiale, un corp oficial al doctrinei care acopera toate aspectele vietii umane si la care se presupune ca adera in mod pasiv toti indivizii care traiesc in aceasta societate, ideologie care are drept scop atingerea unui stadiu final si perfect a umanitatii. O a doua trasatura a totalitarismului este prezenta unui sistem de partid unic de masa condus de un dictator puternic, organizat pe baza unei ierarhii stricte si care se supune orbeste ideologiei oficiale si liderului. O alta trasatura este realizarea unui sistem de teroare fizica si psihica, care se realizeaza printr-un control politienesc asupra tuturor cetatenilor. O caracteristica importanta a totalitarismului este monopolul tuturor mijloacelor de comunicare in masa, precum presa, radioul sau cinemaul. Acelasi monopol se manifesta si in ceea ce priveste controlul centralizat al fortelor armate. O ultima trasatura distinctiva a unui regim totalitar este controlul centralizat si planificarea intregii vieti economice prin intermediul unei coordonari birocratice a entitatilor corporative..

Un alt cercetator al regimurilor totalitare, Franz Neumann considera ca statul totalitar mo­dern poate fi redus la cinci caracteristici majore: prima este tranzitia de la un stat de drept la un stat politienesc; a doua este trecerea de la o putere divizata care exista in statul liberal la o putere extrem de concentrata intr-un regim totalitar; a treia este existenta unui Partid stat care are monopolul; un al patrulea element este tranzitia de la o societate pluralista la una controlata in totalitate de stat; o ultima caracteristica este utilizarea generalizata a terorii. Observam ca trasaturile unui stat totalitar in opinia lui Neumann nu difera foarte mult de cele ale lui Brzezinski si Friedrich, el insistand insa pe aspectele care tin in special de stat si lasand deoparte controlul asupra mijloacelor de informare in masa.

In spatiul european unul dintre cei mai importanti analisti ai fenomenului totalitar a fost Raymond Aron, care considera ca regimurile totalitare, monopoliste, se caracterizeaza prin cinci elemente principale: fenomenul totalitar intervine intr-un regim care acorda unui singur partid monopolul activitatii politice; partidul monopolist este animat sau inarmat cu o ideologie careia ii confera o autoritate absoluta si care, drept urmare, devine adevarul oficial al statului; pentru a raspandi acest adevar oficial, statul isi rezerva, la randul sau, un dublu monopol: al mijloacelor de constrangere si al mijloacelor de persuasiune. Toate mijloacele de comunicatie, radio, televiziune, presa sunt dirijate, comandate de catre stat si de catre cei care il reprezinta; cea mai mare parte a activitatilor economice si profesionale sunt supuse statului si devin, intr-un anumit fel, parte integranta a acestuia. Cum statul este inseparabil de ideologia sa, cea mai mare parte a activitatilor economice si profesionale sunt colorate de catre ideologia oficiala; cum totul devine activitate de stat si orice activitate este supusa controlului ideologic, o greseala comisa intr-o activitate economica sau profesionala devine concomitent o greseala ideologica. Rezultatul este politizarea, transfigurarea ideologica a tuturor greselilor posibile ale indivizilor, iar in cele din urma, o teroare, deopotriva politieneasca si ideologica.[10] Vedem ca, la fel ca si in cazul lui Neumann, Aron preia o serie de caracteristici analizate deja anterior, insistand insa pe aspectele legate de monopolul partidului unic si pe importanta majora a ideologiei.

Un ultim set de caracteristici ale unui sistem totalitar, pe care le vom prezenta, ii apartine  lui Juan J. Linz, care, intr-o lucrare recenta ce transcede conditionalitatile impuse de lupta ideologica din timpul Razboiului Rece, afirma ca un sistem poate fi considerat totalitar cand i-se aplica urmatoarele caracteristici: exista un centru de putere monistic, dar nu monolitic, iar orice pluralism al institutiilor sau a grupurilor ar exista isi deriva legitimitatea din acest centru, este mediat de acesta, fiind mai mult o creatie politica, decat un produs al unei dinamici a societatii preexistente. Acest sistem este caracterizat de prezenta unei ideologii exclusive, autonome si mai mult sau mai putin elaborata intelectual prin intermediul careia liderul sau grupul conducator, si partidul care slujeste liderilor, se identifica si pe care o folosesc ca baza pentru adoptarea unor politici sau o manipuleaza pentru a se legitima. Aceasta ideologie are anumite limite dincolo de care apare heterodoxia care nu poate ramane nesanctionata. Ideologia aceasta merge dincolo de un program particular sau de o definitie a limitelor legitime ale actiunii politice, incercand sa dea un sens ultim unui scop istoric, si o interpretare a realitatii sociale. Participarea cetateneasca si mobilizarea activa pentru indeplinirea unor sarcini politice si sociale colective sunt incurajate, cerute, rasplatite, si canalizate prin intermediul partidului unic si a unor grupuri monopolistice secundare. Obedienta pasiva si apatia, retragerea in roluri parohiale sau de supunere, caracteristice multora dintre regimurile autoritare, nu sunt considerate dezirabile de catre conducatori. Putem observa ca, desi a trecut o jumatate de secol de la primele analize stiintifice ale fenomenului totalitar, iar corpusul teoretic al acestei analize este imens, caracteristicile pe care Linz le considera determinante pentru un regim totalitar nu difera cu mult de cele prezentate de predecesorii sai.

Putem rezuma aceste caracteristici prezentate anterior in cuvintele lui Ebenstein "totalitarismul ca forma de guvernare si ca sistem de viata se caracterizeaza printr-o idee fundamentala: contr­olul total al omului de catre Stat, care nu cunoaste limite atat in ceea ce priveste scopurile sau mijloacele [] obiectivul sau fiind maxima putere a statului, care poate fi cucerita doar prin intermediul reprimarii maxime a libertatii individuale. Statul este stapanul, individul este supusul, exact opus conceptului democratic."[12]

Am vazut cateva definitii ale unui sistem totalitar, definitii extrem de complexe care incearca sa surprinda caracteristicile principale ale unui asemenea tip de stat. Acest concept de totalitarism nu a fost insa usor acceptat in stiinta politica si continua sa ramana destul de controversat. Criticii sai, mai ales Spiro si Schapiro, au ajuns sa il declare total inutilizabil, pentru ca in opinia lor acest concept deriva din contextul ideologic al Razboiului Rece si a fost indreptat impotriva regimurilor comuniste. Ca atare totalitarismul este considerat un concept caduc din punct de vedere istoric si nefolositor din punct de vedere stiintific.[13]

Interesanta este si istoria termenului de "totalitarism". Cuvantul "totalitar" a fost folosit pentru prima oara in contextul disputelor privind modificarea legii electorale italiene de catre Mussolini. Ulterior adjectivul acesta se va raspandi in anii 20 ai secolului trecut prin intermediul propagandei fasciste (de exemplu Mussolini exalta in 1925 in fata partizanilor sai "ferocea noastra vointa totalitara").[14]

Inventia acestui termen a avut de la inceput drept scop desemnarea acestei realitati noi care constituia o societate mai mult sau mai putin aservita unui Partid - Stat, si care era dominata de ideologie si de teroare. Cuvantul a aparut din cauza faptului ca conceptele de despotism si tiranie utilizate anterior nu erau suficiente pentru a desemna aceasta realitate istorica noua. De altfel chiar Mussolini scria ca "un partid care sa guverneze o natiune intr-o maniera totalitara este ceva nou in istorie si de aceea similaritatile si comparatiile sunt imposibile."

Pentru Mussolini, termenul totalitar indica o stare a societatii, considerata ideala pentru obtinerea idealurilor fascismului, si de aceea atunci cand prezenta cele trei conditii necesare pentru un sistem corporativ, situa existenta "stato totalitaro" pe locul doi dupa necesitatea unui partid unic. El caracteriza statul totalitar ca un "stat care absoarbe toate energiile, toate interesele si toate sperantele poporului".

In prima editie a Encyclopedia of the Social Science din 1933 termenul totalitar nu aparea, dar in editia din 1934 acest adjectiv apare la articolul "Statul" pentru a caracteriza statele cu partid unic.

In continuare vom incerca sa analizam caracteristicile fascismului italian pentru a vedea instalarea, evolutia sa si modul in care definitiile anterioare ale totalitarismului se pot aplica realitatilor italiene.

Spre deosebire de alte sisteme totalitare, fascismul a cunoscut o serie de dificultati in definirea sa deoarece acest concept are o puternica conotatie activa si o mai slaba incarcatura ideologica. Termenul de fascism difera de alte isme contemporane lui prin faptul ca deriva dintr-un substantiv "fascio" care prin sine insusi nu poseda nici o conotatie calitativa, el insemnand o alaturare de elemente care sunt asemanatoare intre ele. Rezulta deci ca in viata publica termenul fascie asuma un semnificat pur instrumental, iar actiunea pe care acesta este chemat sa o realizeze dobandeste un continut clar pe masura ce ea se realizeaza.[17]

Initial termenul de fascism a indicat miscarea Fasciilor de lupta fondata de Mussolini in 1919, si ulterior regimul instaurat de el in Italia incepand cu 1925. Unii autori considera ca fascismul italian este format din doua componente distincte: miscarea fascista si regimul fascist.[18] Alti cercetatori considera ca in cadrul fenomenului fascist Ducele, miscarea si regimul, reprezinta cele trei elemente constitutive, care se suprapun si se intrepatrund in diverse combinatii care pot diferi in timp, dar care nu pot explica separat acest concept.

O alta problema la momentul analizei fenomenului fascist provine din faptul ca acest termen nu a desemnat doar regimul politic din Italia interbelica ci a fost utilizat de o maniera indistincta si generica, ajungand sa desemneze realitati extrem de diverse si de diferite (franchismul spaniol, salazarismul din Portugalia, miscarile de extrema dreapta din Europa Centrala si de Rasarit din perioada interbelica, regimurile militare din America Latina, Uniunea Sovietica in relatiile sale cu statele satelit, regimul celei de a V-a Republici impus de generalul de Gaulle in Franta, recenta politica a Statelor Unite ca "jandarm mondial" in Irak sau Afghanistan etc). Este interesant ca calificarea unui oponent ca fascist, considerata o maxima insulta, este utilizata intens si astazi, in timp ce nimeni nu foloseste ca o anatema sau ca critica termenul de nazist sau hitlerist. Unul dintre cei mai mari cercetatori ai fascismului italian, Renzo de Felice, considera ca este just sa se vorbeasca despre fascism ca unul dintre cele mai mari fenomene istorice ale secolului trecut, dar trebuie sa se tina cont ca acest concept nu este aplicabil in afara Europei si dincolo de perioada dintre cele doua razboaie mondiale. Radacinile acestui fenomen sunt tipic europene si sunt inextricabil legate de procesul de transformare al societatii europene ca rezultat al primului razboi mondial si de criza morala si materiala produsa de trecerea la o societate de masa cu noi forme de integrare statala, politica si sociala.[20]

Fascismul italian este, intr-un mod mult mai direct decat orice alt regim dictatorial din aceea perioada, rezultatul razboiului. Acesta este atat de legat de parcursul fascismului, mai ales daca avem in vedere faptul ca mijloacele de lupta politica ale lui Mussolini sunt cele ale razboiului. Inainte de a fi o doctrina, fascismul este un partid paramilitar dublat de organizatii armate. "Arditi" trupele de soc ale armatei italiene, formate in spiritul unei aristocratii razboinice, amenintate de demobilizare, vor fi cele care in 1919 vor constitui primele "fascii".[21]

Fascismul va aduce in politica italiana trasaturile razboiului: obisnuinta violentei, simplitatea pasiunilor extreme, supunerea individului colectivitatii, impartirea dihotomica a lumii in prieteni si dusmani etc. Va introduce in politica secolului al XX-lea, aceea "putere a numarului", pe care o glorificasera liberalii secolului al XIX-lea, cand vorbeau de sufragiul universal. Se inaugureaza astfel ceea ce unii autori au denumit "era maselor", prin integrarea unui numar tot mai mare de cetateni in politica. Aceasta integrare nu se va face insa prin intermediul educatiei, dupa cum se crezuse, ci prin remanentele razboiului. Masele care intra in politica inteleg mai bine limbajul unei comunitati fraternale de lupta, decat pe acela al infruntarilor civilizate pentru putere.

Cauzele aparitiei fascismului italian sunt multiple, iar cei care au analizat acest fenomen s-au concentrat pe cateva astfel de cauze, considerate esentiale si fara de care fascismul italian nu ar fi existat. Astfel, majoritatea cercetatorilor afirma ca premisa principala pentru aparitia fascismului o constituie dezamagirea produsa de primul razboi mondial asupra italienilor. Aceasta teza este completata de ideea ca aparitia fascismului se datoreaza unor cauze particulare si irepetabile, care au fost potentate odata cu criza postbelica, care a dus la o criza morala ce a avut drept rezultat dezvoltarea miscarilor fasciste in Europa. Cel mai cunoscut sustinator al acestei pozitii a fost Benedetto Croce care considera ca "fascismul nu a fost ales si nu a fost vrut doar de o singura clasa sociala ci a fost o tulburare a constiintei, o depresie civila, o maladie morala a tuturor, produsa de catre razboi".[23] Ca atare fascismul apare ca o "paranteza", ca un "accident" care a corespuns unei perioade de "tulburare a constiintei libertati" in istoria Italiei.

Desi teza ca fara existenta primului razboi mondial fascismul nu poate fi explicat ramane in continuare unanim recunoscuta si acceptata, se considera ca doar razboiul ca factor explicativ nu este suficient.[25] Dinspre stanga spectrului politic italian, unde cel mai cunoscut ramane Antonio Gramsci, se incearca identificarea fascismului cu un instrument al burgheziei capitaliste in cadrul luptei de clasa. Pentru Gramsci fascismul este asimilat cu "ultima incarnare politica a micii burghezii", cu "sclavul capitalismului si al proprietatii funciare" si cu "agentul contrarevolutiei". Definitia cea mai clara a ceea ce inseamna fascismul pentru Gramsci apare intr-un articol din 25 mai 1921: "Ce este fascismul? Acesta este insurectia infimei clase a burgheziei italiene, aceea clasa de pierde-vara, de aventurieri, carora razboiul le-a dat iluzia ca sunt buni la ceva si ca trebuie sa fie luati in seama cu orice chip, pe care decaderea politica i-a adus in primele randuri si carora lasitatea atotprezenta le-a asigurat faima de curajosi".

Un alt reprezentat al stangii, este vorba de Turati, considera ca principala cauza a aparitiei fascismului a fost razboiul, "fascismul fiind razboiul care se prelungeste intre si contra fiecarei natiuni". Ca rezultat al razboiului a avut loc o degenerare plutocratica a capitalismului, care cu ajutorul unor guverne slabe sau complice, si pe fondul unei slabiciuni marcate a democratiei, a dus la triumful fascismului.[28]

Unul dintre cele mai bine documentate studii despre aparitia fascismului, cel al lui Angelo Tasca, vede cauzele directe ale fascismului in criza economica care a urmat primului razboi mondial. Potrivit autorului italian intre conditiile generale care au pregatit terenul pentru aparitia fascismului se detaseaza criza economica. Fara criza economica fascismul nu ar fi fost posibil. Ca urmare a razboiului si in legatura cu criza economica s-a produs in toate tarile o deplasare, o descatusare sociala, mai mult sau mai putin profunda. O noua burghezie s-a creat, care nu provine doar din iruptia de noi imbogatiti, ci de asemenea dintr-o transformare vizibila a elitei capitaliste traditionale pentru care acapararea statului prin orice mijloace, devine o chestiune de viata si de moarte. In acelasi timp razboiul a pus in miscare mase populare, care dupa razboi se prezinta cu cerinte si exigente crescute, in timp ce razboiul si urmarile lui au redus resursele disponibile imediat, ca atare se tinde mai degraba spre acapararea acestora decat spre o mai buna redistribuire.[29]

Aparitia fascismului a fost explicata nu numai ca o evolutie istorica a statului italian sau ca rezultat al unei crize morale si sociale postbelice sau al unei crize economice, ci si utilizandu-se factori psihologici si sociologici. Potrivit lui Erich Fromm nu este suficienta utilizarea unor factori economici sau politici pentru explicarea fascismului, ci la fel de importanti sunt si cei psihologici. Fascismul este o problema economico-politica, dar cauzele succesului sau, ale prizei sale la masele largi, poate fi explicata doar din punct de vedere psihologic. Aceasta explicatie trebuie articulata pe doua planuri, unul care se refera la structura de caracter a celor care au fost atrasi de fascism, iar celalalt se refera la caracteristicile psihologice ale ideologiei, care oferea individului atomizat refugiu si siguranta, care a facut din acesta un instrument eficace de control a acelor persoane.[30]

Pentru Seymour Martin Lipset fascismul are explicatii sociologice, acesta fiind "o miscare a clasei medii care a reprezentat un protest contra capitalismului si contra socialismului, contra marii intreprinderi si contra marilor sindicate.".[31]

Discreditarea Parlamentului ca cea mai importanta institutie politica, si implicit si a sistemului reprezentativ este vazuta de catre un autor contemporan cu fascismul ca principala cauza a aparitiei si succesului acestuia. Acestei cauze i se adauga ceea ce el numeste deziluzia victoriei, aceea stare de dezamagire si de frustrare traita de majoritatea natiunilor care au invins in primul razboi care a dus la o puternica perturbatie spirituala si morala.[32].

Gioachino Volpe, unul dintre liderii fascisti, considera ca originea fascismului trebuie cautata in acel impuls din secolul XIX catre un Stat national si unitar, in razboi, adevaratul catalizator al crizei, care vor da nastere unei revolutii populare, prima revolutie a poporului italian, care urmeaza straduintelor unei burghezii in minoritate care a realizat Risorgimento.[33]

Pentru a incheia aceasta scurta trecere in revista ale explicatiilor date cauzelor fascismului il vom cita din nou pe Angelo Tasca care spunea ca "fiecare dintre aceste interpretari sau definitii contine, mai mult sau mai putin, cateva elemente de adevar, dar nici una nu poate fi acceptata sic et simpliciter. A defini fascismul semnifica a-l surprinde in devenire, a surprinde diferenta specifica intr-un stat dat si intr-o anumita epoca".[34]

In ceea ce priveste ideologia fascista cercetatorii nu s-au pus de acord asupra trasaturilor sale, unii dintre ei chiar infirmand existenta unei ideologii specifice fascismului. Fascismul initial nu a fost o ideologie de dreapta, ci provenea ca si leninismul din aceeasi familie politica, cea a socialismului revolutionar.[35] Mussolini insusi si o parte din trupele sale proveneau din randurile stangii socialiste.

La alternativa luptei dintre socialism si liberalism, Mussolini oferea o noua optiune. In locul luptei de clasa se propunea principiul unitatii nationale, in locul ravagiilor provocate de capitalismul salbatic sau de colectivizarea fortata, remediile de armonizare ale economiei dirijate si ale corporatismului, in locul democratiei "decadente" si instabile, un regim al ordinii, capabil sa adune si sa canalizeze toate fortele vitale ale societatii.[36]

Elementul caracteristic al acestor primi ani ai fascismului este o stare sufleteasca comuna tuturor celor care aderau la fascism, o stare sufleteasca ce isi are matrice in razboi si care se nutreste de la un nationalism de secol XIX, si mai putin existenta unei ideologii bine definite si bine structurate. Sunt autori care se indoiesc de faptul ca Mussolini avea un bagaj cultural care sa ii permita examinarea critica a realitatii si sa realizeze o doctrina politica inchegata, care sa cuprinda ideile sale politice. Practic doctrina fascista s-a creat din mers pe masura ce se punea in practica. De altfel acest lucru este confirmat si de faptul ca in majoritatea discursurilor sale Mussolini sustine primatul actiunii fata de idee.

Intr-o lucrare din epoca, scrisa de un admirator al fascismului, Mussolini apare ca un om de actiune, nu ca un ganditor, caruia ideologia fascista ii este total necunoscuta. Aceasta ideologie nu numai ca nu este opera sa, dar programul cu care fascismul a cucerit puterea si pe baza caruia o exercita, este vazut ca antipodul ideilor pe care le exprima Mussolini. Principalele caracteristici ale Ducelui, prezentate intr-un stil propagandistic si laudativ, apar a fi un intens patriotism care il face sa subordoneze totul mereu scopului de a obtine cea mai mare glorie si grandoare pentru Italia, la care se adauga simtul autoritatii, ceea ce inseamna ierarhie si disciplina.[37]

O opinie din aceeasi perioada, dar scrisa de un autor de stanga, care se identifica doar ca "deputato al Parlamento", considera ca fascismul nu are o teorie desi Mussolini a incercat sa il teoretizeze intr-o serie de articole, dar care s-au dovedit contradictorii, intuitive si imprecise. Din aceasta tentativa de teoretizare, reies doar doua aspecte care sunt clar individualizate: caracterul patriotic-nationalist al miscarii si respingerea conceptiei marxiste a luptei de clasa in numele conceptiei mazziniene a armoniei sociale.[38]

Mussolini se va revendica de la ideile nationaliste ale Risorgimento si in special de la teoriile lui Giuseppe Mazzini, sperand sa regaseasca in nationalism o forta de mobilizare a maselor cu mult mai puternica decat lupta de clasa. Caracterul ambiguu al fascismului deriva din aceasta dorinta de sinteza intre idealurile de extrema-stanga si cele ale dreptei radicale.[39] De altfel in 29 martie 1919 cand se creeaza prima "fascio di combatimiento", alcatuita din ex-combatanti, socialisti renegati, anarho-sindicalisti etc., Mussolini va afirma ca "fascismul nu detine nici statute si nici reguli", ceea ce arata clar modul in care fascismul se poate plia oricaror realitati si oricaror cerinte, totul fiind subordonat scopului principal al cuceririi puterii politice.

Pentru a sintetiza doctrina initiala a fascismului putem spune ca el se opunea in principal impotriva postulatelor liberalismului clasic (individualism si egalitate), pe care il vedea slab si lipsit de continut. In acelasi timp Statul liberal ii aparea ca o marioneta a unei oligarhii camuflate in spatele alegerilor si a parlamentului. In acelasi timp fascismul repudia si marxismul, combatand principiile acestuia (materialismul istoric, lupta de clasa, disparitia statului), si proclama o conceptie ideala si spirituala despre stat.

Aspectul afirmativ al fascismului se centra in divinizarea statului si a natiunii. Urmand traditia greceasca si romana, a lui Machiavelli si Hegel, fascismul pleaca de la exaltarea statului ca spirit, ca o realitate nu doar politica, ci in acelasi timp ideala si morala. Acest stat etic absoarbe si condenseaza toate activitatile spirituale, politice, juridice si economice ale natiunii care este, ca si dreptul, o creatie a propriului stat.

Natiunea este conceputa ca un organism care cuprinde succesiunea nesfarsita a generatiilor in raport cu care indivizii sunt doar elemente tranzitorii care trebuie sa serveasca statului si care au misiunea de a restaura traditiile Imperiului Roman prin depasirea decadentei produse de liberalism. Aceasta viziune organica a natiunii se exalta prin intermediul mitului imperial al fascismului. Vitalismul miscarii fasciste conduce la o apologie a razboiului si la o respingere a pacifismului.[40]

O  parte a autorilor vad aparitia si dezvoltarea fascismului italian ca o reactie la comunism, o contrarevolutie (exemplul cel mai cunoscut este cel al lui Ernst Nolte). In opinia lui Furet noutatea fascismului nu este acest anticomunism ci inventarea unei drepte revolutionare. Mussolini va respinge intreaga ordine burgheza anterioara, parlamentul, sistemul reprezentativ, mecanismele statului constitutional, sistemul juridic vazut ca o deghizare formala a dominatiei burgheze etc. putem spune ca fascismul nu este doar o stare de spirit, o doctrina, ci o strategie, si chiar mai mult decat o strategie: o vointa de putere. Fascismul nu a aparut doar pentru a invinge bolsevismul ci pentru a sfarama definitiv diviziunile lumii burgheze.

Dupa venirea la putere fascismul a inceput sa prezinte o proprie doctrina inchegata, care era in principal opera lui Giovanni Gentile. Aceasta doctrina prelua in cea mai mare parte o serie de motive si formulari care existau deja in cultura politica italiana de dinainte de razboi. Aceasta asa numita doctrina fascista este de fapt un amalgam, un fel de "magazie" de valori nationale, de unde pe baza necesitatilor si circumstantelor sunt reluate cele ai diverse experiente, fara vreo pretentie de a le concilia intre ele, adica de a le compune intr-un cadru rational, si fara a le impaca cu faptele, adica cu actiunea politica a fascismului. Functia efectiva pe care a avut-o ideologia in cadrul sistemului de putere fascist nu era aceea de a constitui un model ideal care sa serveasca drept ghid pentru actiune, ci aceea de a manipula, de a servi ca instrument de propaganda.[43]

Doctrina juridica a fascismului, cea care va sta la baza crearii statului fascist italian a fost formulata de Alfredo Rocco, care la un moment dat devine al doilea personaj al Italiei fasciste dupa Il Duce. Toate actele juridice care au constituit scheletul functional al fascismului sunt opera lui: legile asupra tiparului, asupra organizatiilor ilegale, asupra sindicatelor, asupra reglementarii raporturilor de munca, asupra birocratiei, asupra sigurantei statului, asupra raporturilor cu Biserica etc.[44] Aceste legi, mai mult ca discursurile lui Mussolini, au dat substanta doctrinei fasciste. Roco isi deriva conceptia filozofica de la dogma fundamentala, aceea ca umanitatea este o realitate biologica si nu una sociala. Societatile umane specifice sunt realitati atat biologice, cat si sociale, ele reprezentand fragmente ale speciei umane organizate in mod unitar pentru a putea urmari impreuna adevaratele obiective ale speciei. Cu alte cuvinte societatea umana nu este o realitate sociala, doar natiunile sunt, ca atare negand existenta societatii umane, Rocco neaga insusi fiinta umana, care nu exista. Exista doar cetateanul, dar nu cetateanul in general, ci acel cetatean specific cu o identitate precisa, inregistrat la oficiul starii civile si la cel de taxe.

Potrivit lui Rocco pentru fascism chestiunea dreptului public este fundamentala, drepturile individului, atunci cand sunt recunoscute, sunt doar o reflectare a drepturilor statului.[47] Ca atare individul este cetatean, muncitor si se bucura de libertatea de miscare si gandire doar in limitele impuse de stat, care stabileste propriile actiuni in vederea conservarii sale, a maririi si perfectionarii sale, actiuni care sunt foarte diferite de cele ale indivizilor care il compun.

Autoritatea statului este unica autoritate adevarata, originala si nereflectata, constituindu-se in singura sursa de drept. Autoritatea sindicatelor este una imprumutata, deoarece este data de autoritatea publica. La fel si drepturile deputatilor fascisti, care sunt alesi si convocati de puterea executiva, care ii poate inlatura oricand. Drepturile magistratilor sunt si ele secundare, deoarece si acestia sunt alesi de executiv, care ii poate inlatura. Aici este ilustrata foarte bine din punct de vedere juridic, celebra formula: "Totul pentru Stat, nimic in afara Statului si nimic contra Statului", care sintetizeaza practic doctrina juridica a lui Rocco.[48]

Miscarea c­ondusa de Duce nu va juca un rol important in perioada 1919 - 1920 cand au avut loc marile agitatii muncitoresti si va asista impasibil la infrangerea proiectului socialist "maximalist". Incepand cu toamna anului 1920 el va dezvolta o dubla strategie care va servi de model al caii fasciste catre putere: terorizarea fortelor de stanga pentru ca prin ricoseu sa faca monarhia si burghezia sa capituleze. Pe de o parte bande armate lichidau revoltele muncitorilor agricoli din campia Pô si ardeau Bursele locurilor de munca, iar pe de alta parte Ducele isi tesea plasa sa de intrigi parlamentare, forjandu-si o reputatie de moderat, utilizand la maxim slabiciunile liberalilor prinsi intre doua forte indecise, socialistii si popularii.[49]

In contextul evenimentelor din vara lui 1920, aderarea la fascism a numeroase elemente reactionare autentice, sprijinul financiar adus organizatiei de catre agrarieni si de catre unii reprezentanti ai patronatelor, iluzia creata in randurile unei mari parti a claselor conducatoare ca se puteau servi de Mussolini pentru a restabili pacea interna si privilegiile, pentru ca apoi, la prima ocazie, sa se debaraseze de el, toate acestea au jucat un rol important in transformarea fascismului din prima etapa - cel contestatar al ordinii burgheze - in bratul armat al contrarevolutiei. [50]

Ocuparea fabricilor din nord si permanentele crize, carora guvernul de Uniune Nationala al lui Giolitti nu le poate face fata, vor duce la extinderea fascismului in intreaga Italie. Cu toata aceasta crestere a fascismului, la alegerile din octombrie 1920 nu vor lua foarte multe scaune.

Pana in octombrie 1922 s-au succedat mai multe guverne instabile, lucru care duce la apropierea armatei, a politiei si a justitiei, de miscarea fascista, care era vazuta ca o stavila impotriva unei eventuale revolutii de extrema-stanga. In august 1922 are loc o greva generala, iar fascistii lanseaza un ultimatum guvernului pentru restabilirea ordinii.

Actiunile energice ale fascistilor fac din acestia, in opinia celei mai mari parti a societatii italiene, aparatorii ordinii si legalitatii. In octombrie 1922 se reuneste Consiliul Partidului National Fascist care incepe preparativele pentru marsul asupra Romei, mars sprijinit de armata, proprietarii rurali, "squadristi" (organizatie paramilitara) si sindicatul fascist. Obiectivul acestui mars era acela de a-l convinge pe rege sa accepte ca Mussolini sa formeze guvernul.

Victor Emmanuel al III-lea impresionat de aceasta mobilizare fascista, adept rezervat al parlamentarismului, temandu-se de socialisti, dar si de populari, ca urmare a experientelor Risorgimento, va insarcina la 29 octombrie pe Mussolini cu realizarea guvernului, el detinand si postul de Ministru al Afacerilor Interne. In discursul sau de investitura Mussolini va face cunoscuta intentia sa ferma de a instaura un deplin monopol politic: "Astazi incepe noua viata si noua istorie a patriei. Fascismul, devenit stat, preia conducerea pentru a impune sie insusi si patriei disciplina".[51]

Initial Mussolini va actiona abil dand patru minister popularilor, in timp ce fascistii aveau doar doua, Justitia si Finantele, un alt post fiind acordat nationalistilor, in timp ce Giovanni Gentile considerat independent facea si el parte din Guvern.[52] Ulterior pentru a-si asigura majoritatea, el va face o noua lege electorala care prevedea ca partidul care a obtinut o majoritate relativa de 25% din voturi sa primeasca doua treimi din locurile in parlament, ceea ce va face ca fascistii sa obtina 65% din scaune in alegerile din 1924. Opozitia ramane insa destul de puternica si capabila sa isi faca auzita vocea prin intermediul presei libere. Mateotti secretarul general al Partidului Socialist, pe baza unei ample documentatii, denunta amplele incalcari ale libertatii votului si cere anularea alegerilor. Ulterior el va fi asasinat de catre "squadristi" in iunie acelasi an. Retragerea opozitiei din Camera, deoarece regele refuzase inlaturarea lui Mussolini in 1925, va da intreaga putere in mainile fascistilor. Odata cu acest moment incepe institutionalizarea statului totalitar fascist.

Inainte de a analiza aceasta institutionalizare a totalitarismului si a mecanismelor prin care s-a realizat ea, vom prezenta modul in care Mussolini a inlaturat din viata politica celelalte forte politice. Desi dupa "Marsul asupra Romei" Mussolini va include in guvern si cativa reprezentanti ai Partidului Popular, acesta va fi primul partid impotriva caruia se indreapta loviturile fascismului. Partidul Popular s-a dovedit primul inamic al fascismului deoarece ministrii sai luau parte la sedintele guvernului manifestandu-si opozitia deschisa impotriva ideilor fasciste. El se va indrepta impotriva acestui partid deoarece masa sa de baza era asemanatoare cu masa de baza initiala a fascismului. Ea era alcatuita in principal din burghezia mica si mijlocie si din taranime, cu alte cuvinte din aceleasi paturi sociale pe care fascismul conta pentru a-si uni randurile si a deveni un partid de masa. In 1923 miscarea nationalista este absorbita de catre Partidul Fascist. Ulterior fascismul se va indrepta si spre celelalte partide si grupari care i-se opuneau, totul culminand cu legile "fascistissime" din 1925 - 1926 care vor situa in afara legii toate celelalte partide politice.[54]

Interesant este ca Partidul Comunist Italian, care se considera principalul inamic al lui Mussolini, il va ajuta pe acesta, prin atacurile sale la adresa Partidului Socialist, sa inabuse viata politica italiana. Principala lor idee era aceea a luptei antifasciste, dar initial, la indicatiile Cominternului, au dat curs acestei lupte prin sprijinul acordat lui Mussolini in incercarea de a lichida Partidul Socialist.

Exact dupa adoptarea legilor fasciste exceptionale, intr-o cuvantare rostita la 3 ianuarie 1925, Mussolini proclama sfarsitul oricarei opozitii si inceputul puterii unice a fascismului: "intreaga putere apartine fascismului". Ulterior, in lucrarea sa "Invatatura fascismului" - care prezinta principiile de baza ale ideologiei fasciste - Mussolini scrie, subliniind caracterul de noutate al miscarii fasciste, ca "un partid care conduce pe deplin o natiune reprezinta ceva nou in istorie. Orice corelatii si comparatii sunt excluse."[56]

Dupa 1926 luptele si opozitia care marcasera primii ani ai regimului fascist iau sfarsit, iar Mussolini si partidul fascist reusesc deplina contopire a partidului cu statul. Aceasta unitate dintre partid si stat constituie cel de-al doilea element esential in formarea statului totalitar fascist, dupa instaurarea unui sistem unipartit. De fapt cele doua procese sunt intr-o stransa interdependenta si continuitate. Nu se poate ajunge la consolidarea definitiva a monopolului politic, pe care l-a instaurat un partid fascist, daca acest partid nu se va identifica cu statul.[57]

Aparent cadrul legal ramane cel stabilit prin Statutul din 1848. Astfel regele este primul personaj al statului el avand o serie de prerogative recunoscute prin Constitutie, printre care si acela de a revoca Primul Ministru si a desemna pe succesorul acestuia. In realitate intre monarhie si fascisti se va instaura un status quo, regele incercand prin aceasta sa isi salveze coroana, iar Mussolini a acceptat mentinerea fictiunii unei monarhii constitutionale pentru a nu isi indeparta cercurile fidele ale acesteia, aristocratia si mai ales armata. Aceasta era condusa de o serie de maresali care pastrau distanta fata de fascism.[58]

Mussolini avea initiativa exclusiva a legilor si dreptul de a legifera prin decrete-lege, asadar el detinea atat puterea executiva cat si pe cea legislativa. Intr-un discurs din septembrie 1929 el isi expunea conceptia de guvernare: "nimeni nu este la curent cu deciziile pe care le iau. Un singur om este informat la timp, seful statului, Majestatea Sa Regele."[59]

Aparent de rege depindeau si marile organisme administrative si de control: Curtea de Conturi, Consiliul de Stat, Curtea de Casatie, si intr-o oarecare masura si Parlamentul. Senatul era format din senatori desemnati prin numire regala, cu toate acestea va sprijini masurile luate de Duce. Camera dupa expulzarea deputatilor opozitiei devine un instrument docil al politicii fasciste, modificarea legii electorale din 17 mai 1928 care introducea lista unica, substituind astfel alegerile libere cu un sistem plebiscitar, va accentua dependenta de Mussolini, ale carui masuri erau votate cu aclamatii, fie ca era vorba de legile rasiale din 1938 sau de propria dizolvare a Camerei. Aceasta va fi de altfel inlocuita in 1938 printr-o "Camera a fasciilor si corporatiilor" ale carei functii sunt strict consultative, iar membrii sai sunt sefii corporatiilor fasciste.

Rolul principal in viata politica italiana il va avea partidul stat fascist care a devenit principalul instrument al totalitarismului fascist. De la crearea sa din martie 1919 acest partid va evolua intr-un mod singular. Pana in 1921 el va fi "antipartidul", opus vechilor partide, care incearca crearea unei forte politice noi. Intre 1921 - 1922, transformat intr-o formatiune politica clasica, el va fi instrumentul principal al preluarii puterii. Ulterior prin identificarea sa cu statul va deveni, dupa cum am mai afirmat principalul instrument de instaurare a statului totalitar. Partidul era definit de Turati drept "o armata de credinciosi si nu o masa de asociati", asadar partidul trebuia initial sa ramana o elita prin intermediul careia trebuia sa se efectueze transformarea in profunzime a natiunii. Ulterior acest caracter elitist va incepe sa dispara partidul devenind unul de mase.[62]

Contopirea aparatului de partid cu statul constituie un fenomen universal, el capatand forme dintre cele mai diverse: ocuparea generala de posturi in aparatul de stat de catre membri ai partidului fascist si veterani merituosi; o contopire nemijlocita a puterii guvernamentale si centrale de partid (la nivelul cercurilor conducatoare), fiecare dintre lideri reprezentand o sinteza organica a puterii guvernamentale si de partid; un control general al partidului instaurat asupra tuturor organismelor de stat, dar si asupra membrilor; contopirea unor formatiuni de stat si de partid similare; retribuirea superioara de catre stat a activistilor de partid care se ocupau de activitatea de propaganda si agitatie.[63]

Inca din 1922 regimul a inceput sa destituie si sa revoce functionarii considerati ostili fascismului. Dupa 1926 aceasta epurare se va accelera, luand in anii urmatori o amploare deosebita. Printre celelalte legi fasciste exceptionale se va afla si una speciala pentru functionari, denumita impropriu Legea Birocratiei. Prin ea, Mussolini conditioneaza ocuparea posturilor de stat de catre membrii partidului fascist. Aceasta lege punea practic functionarul in fata unei dileme: fie devenea membru de partid, daca nu era deja, si se manifesta ca un fascist activ, fie isi dadea demisia. Legea prevedea destituirea imediata a functionarilor care "actioneaza, fatis sau pe ascuns, impotriva guvernului, sau dau dovada de pasivitate in aceasta problema".[64] Pentru un functionar al statului expulzarea din partid semnifica pierderea locului de munca, ca atare foarte putini dintre ei iti permiteau atitudini sau actiuni care ar fi putut duce la excluderea lor.

Ulterior se incearca o asimilare permanenta intre cadrele statului si membrii Partidului National Fascist, astfel incat functionarii, magistratii, profesorii, ofiterii etc erau practic obligati sa adere la partid. Odata intrati in PNF era foarte greu sa iesi, mai ales dupa ce prin art. 20 al statutelor din 1932 se prevedea ca: "Fascistul care este expulzat din Partidul National Fascist trebuie supus oprobiului public"[66] Ca atare numarul membrilor de partid creste de la 1 milion in 1929, la 2,5 milioane in 1939, dupa ce in 1931 scazuse la 660 000.

Aceste schimbari au afectat in special posturile cheie, superioare din administratie. La nivelul esaloanelor inferioare din administratie schimbarile fiind mai putin masive. Explicatia rezida in faptul ca majoritatea functionarilor erau slujitori fideli ai statului indiferent de culoarea sa politica.

Unii autori afirma insa ca si o parte a functionarilor din esalonului superior aveau un grad scazut de adeziune la idealurile utopice ale mobilizarii sociale, lucru care ar explica faptul ca fascismul italian nu a atins niciodata gradul de control si de mobilizare pe care l-ar fi dorit Ducele si care ar fi putut aparea din aceste prevederi legale. Aici se pune problema in ce masura italienii au fost legati intr-o masura mai mare de alte loialitati sau interese (exemplul cel mai relevant ar putea fi religia catolica), decat de Partidul National Fascist.[68]

Desi initial din cabinetul sau au facut parte si ministri apartinand altor orientari politice, ulterior acestia vor fi inlaturati dupa criza declansata de asasinarea lui Matteoti, Mussolini formand un cabinet compus numai din fascisti. Istoricul oficial al fascismului Gioacchino Volpe prezinta acest eveniment astfel: "Cabinetul a fost format numai si numai din fascisti. Liberalii sau au devenit fascisti, sau au disparut din circuitul vizibil, la fel ca socialistii si populistii. Numerosi dusmani inraiti sau au plecat de bunavoie in strainatate, sau au fost siliti sa plece."[69]

In cazul prefectilor insa, Mussolini declara in 1929 ca cea mai mare parte dintre ei sunt mai mult sau mai putin legati de ierarhia fascista. Aceeasi situatie apare si in diplomatie, deoarece politica externa si propaganda fascista nu se puteau realiza cu diplomati formati in traditia anterioara. Ca atare incepand cu 1926 un numar insemnat de consuli vor fi numiti direct de catre guvernul fascist. Se instituie o serie de concursuri pentru ocuparea sau confirmarea unor posturi, astfel incat sa permita fascistilor sa aiba acces la cariera diplomatica. In 1928 din 450 de functionari ai Ministerului Afacerilor Externe, 200 sunt rezultatul concursurilor din perioada 1921 - 1925, si ca atare in principal fascisti. Justitia a cunoscut un pattern diferit, aici nefiind vorba de o schimbare masiva, ci de o raliere a magistratilor la noul regim.[70]

Interesant este modul in care a fost integrat in fascism mediul academic. Ministrul Educatiei Nationale trimis rectorilor universitatilor un document care relua o serie de aprecieri facute intr-un discurs anterior, printre care si cea care afirma ca "universitatea este considerata un organ esential al regimului fascist". Juramantul pe care toti profesorii au trebuit sa il depuna pe 28 august 1931 si prin care se obligau a jura fidelitate regelui si regimului fascist, de a respecta legile statului si a educa studentii astfel incat sa devina buni supusi ai regimului fascist, parea ca a nu mai fi suficient, desi cea mai mare parte a corpului docent se supunea. Ca atare la 7 ianuarie 1933 Ministrul Educatiei a dispus ca la numirea oricarui docent, rectorii trebuiau sa realizeze o ancheta asupra opiniilor politice ale acestora. Ancheta care urma sa se realizeze prin intermediul organelor Ministerului de Interne si celui al Partidului Fascist. Toate concursurile pentru posturi didactice cuprindeau o clauza prin care se stabilea ca pot concura doar cei care sunt inscrisi in partid. Cei care erau deja profesori dar nu erau si membri de partid nu puteau deveni rectori sau decani, nu puteau lua parte la comisiile de examen, nici la lucrarile Consiliului superior pentru instructie publica, nu puteau fi transferati intr-o universitate de nivel superior si nu puteau tine lectii extraordinare.

In ceea ce priveste controlul partidului asupra organelor de stat, sistemul fascist italian ofera un model extrem de interesant, prin existenta Consiliului Fascist Suprem. Acest Consiliu in calitate de institutie de partid incepe sa functioneze inca dupa "Marsul asupra Romei", dar abia mai tarziu devine organ de stat. Printr-un decret din 1928, cele trei institutii - Consiliul de Ministri, Camera si Senatul - decid ca acest Consiliu Suprem sa fie transformat dintr-o institutie avand un caracter net de partid intr-un organ constitutional. El devine organ suprem de partid si de stat, intruchipand cel mai bine contopirea partidului fascist cu statul. Art 1 din Legea privind Consiliul Fascist Suprem stabileste caracterul sau integral in felul urmator: "Consiliul Fascist Suprem este organ superior care controleaza si definitiveaza toate activitatile regimului creat de revolutia din octombrie 1922. El intruneste functii consultative in cazurile indicate de lege, iar in afara de aceasta poate fi consultat in orice problema politica, economica si sociala de interes national prin interpelare de catre seful guvernului."

El dispune de functii de control atat pe plan statal cat si in probleme care nu se refera decat la partid. Consiliul exercita controlul asupra activitatii legislative a institutiilor statului, Camera, Senatul, Guvernul. Din acest punct de vedere, extrem de interesante sunt dispozitiile articolelor 12 si 13 care stabilesc functiile pur statale ale CFS, si conform carora, "trebuie solicitata parerea Consiliului asupra tuturor problemelor care au un caracter constitutional". Cu alte cuvinte "initiativa unor schimbari in Constitutie este lasata la latitudinea Consiliului, si de fapt, numai  Consiliul poate schimba Constitutia [ . ] Din moment ce Consiliul Suprem elaboreaza lista deputatilor si alege de fapt cea mai mare parte a Parlamentului, el se situeaza astfel, daca nu deasupra Parlamentului, cel putin la acelasi nivel cu acesta."

Functiile Consiliului Suprem Fascist referitoare la problemele cu caracter net de partid sunt stabilite prin art. 11 al legii, conform caruia, CSF "a) stabileste lista deputatilor pe baza dispozitiilor ultimei legi electorale; b) dezbate statutele, organizarea si directivele politice ale Partidului National Fascist; c) se pronunta in legatura cu numirea secretarului, subsecretarilor, secretarului administrativ si a celorlalti membri ai directoratului organizatiei de partid."

In afara de acesta, conform articolului 13 din Lege, CFS constituie noul guvern sau completeaza locurile ramase vacante: "Pastrand atributele si prerogativele sefului de guvern, Consiliul elaboreaza totodata si dispune in permanenta de o lista a persoanelor pe care le considera capabile de a ocupa posturi ministeriale." [72]

Caracterul acestui Consiliu reiese foarte clar si din componenta sa. Conform legii din CFS fac parte: seful guvernului, care este de drept si presedintele Consiliului, si care poate convoca CFS oricand considera ca este necesar, stabilindu-i ordinea de zi; secretarul Partidului National Fascist este si secretar al Consiliului; quadrumvirii marsului asupra Romei; cei care in calitatea lor de ministri au fost membri ai Consiliului timp de trei ani; precum si fostii secretari ai Partidului National Fascist de dupa 1922. mai faceau parte din acest Consiliu dar cu titlu temporar: presedintele Senatului, presedintele Camerei, ministrii, secretarii de stat, subsecretarul de stat al ministrului presedintiei; membrii directoratului partidului; comandantul Securitatii statului; presedintii Academiei Italiene de Stiinte si ai Institutului Fascist pentru Cultura; presedintele Organizatiei nationale de tineret "Balilla"; presedintele Tribunalului sindical pentru Legea privind apararea statului; presedintii tuturor confederatiilor sindicale fasciste nationale, recunoscute de legea speciala, si presedintele Institutului Cooperatist National. Acestia beneficiau de imunitate juridica mai putin in cazul delictelor flagrante.[73]

O parte a functiilor de stat vor fi transferate asupra unor formatiuni apartinand partidului. Pe langa cazul Consiliului Suprem Fascist analizat anterior, exista si alte sectoare ale vietii publice puse sub controlul unor segmente din partid. Este cazul militiei fasciste, o militie de partid infiintata in 1923, care era subventionata de stat si indeplineste functiile unei politii de stat. Ea avea in 1926 un numar de 220 000 de membri, pentru ca in 1939 sa ajunga la peste 800 000.[74] La fel se intampla si sindicatele care erau afiliate fascismului, numarul membrilor lor ajungand pana la 10 milioane.

Dupa cum spuneam la inceputul lucrarii fascismul a incercat sa acapareze si sa isi subordoneze toate aspectele vietii sociale si politice italiene. Aceasta identificare quasi-perfecta intre fascism si societate se va realiza si prin alte instrumente si mijloace. Vom aminti aici doar: "Opera nazionale Ballila" instituita prin legea 2247 din 3 aprilie 1926 si care incadra pe toti italienii intre 6 si 18 an, supusi unei intense forme de antrenament fizic si ideologic, al carei scop era formarea generatiilor viitoare in spiritul fascismului, scop aproape atins in 1933 cand monopolul era aproape total (erau 386 000 ballila, 244 000 avanguardisti, 720 000 de Mici Italiene si 92 000 de Tineri Italieni), pentru ca in 1936 peste 5 milioane de tineri sa fie inrolati in formatiunile paralele ale PNF, adeziunea devenind obligatorie. Separat de aceasta erau Grupele Universitare Fasciste care a evoluat de la 40 000 de membri in 1930 la 75 000 in 1936.[75]

Acelasi scop l-a avut si "Opera nazionale Dopolavoro" care era insarcinata cu organizarea timpului liber pentru muncitori, si care a pus pe picioare un sistem de vacante, de voiaje, de manifestatii culturale cu caracter colectiv. Desi inscrierea in acest sistem nu era obligatorie, numarul aderentilor va creste rapid, trecand de la 280 000 de aderenti in 1926, la 1,6 milioane in 1930, pana la 4,6 milioane in 1939.

Am incercat in aceasta lucrare sa vedem in ce masura modelele teoretice asupra totalitarismului isi au corespondenta in modul in care fascismul italian a ajuns la putere, a acaparat institutiile si organismele statului si a reusit sa se mentina o lunga perioada de timp. Suntem convinsi ca subiectul nu a fost epuizat in totalitatea sa, pentru a aminti aici doar corporatismul lui Mussolini si modul in care s-a construit statul corporatist italian, subiect care ar putea face el singur obiectul unui studiu special, si care a fost atins partial in acest articol.

Credem ca fascismul italian are specificul sau care il diferentiaza de celelalte fenomene politice asemanatoare, specific dat de mai multe elemente. Primul este evolutia politica a statului italian din secolul al XIX-lea care s-a incheiat cu realizarea statului unitar italian. Ca atare nationalismul, care realizase Risorgimento era inca latent in Italia, iar imaginea unui Garibaldi, Mazzini sau Cavour era inca vie pentru majoritatea italienilor. Pe acest fond, ideile nationaliste ale fascismului, refacerea grandorii Imperiului Roman, dar mai ales locul si imaginea lui Mussolini in aceasta constructie politica, au fost considerate atractive pentru o mare parte a populatiei.

Un alt element de specificitate al regimului fascist este acela dat de durata sa de peste 20 de ani, care i-a permis sa acapareze practic toate elementele societatii italiene si sa realizeze acel stat totalitar (in sensul de omniprezent si omnipotent) care s-a identificat cu fascismul. Un ultim element de specificitate pentru fascismul italian este, in opinia noastra, puternica incarcatura mitica, data de prezenta charismatica si actiunile lui Mussolini, care a reusit sa se identifice cu regimul si care a intruchipat perfect acel mit al eroului salvator care duce omenirea catre un viitor paradiziac, care aminteste de trecutul glorios, cand Roma era stapana lumii, trecut care a fost pierdut din cauza altuia, dusmanului intern sau extern.