a.Conceptia despre suflet
In genere, din cercetarile intreprinse de multi egiptologi pare sa reiese faptul ca, pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea si personalitatea pe care noi, crestinii, obisnuim sa le conferim sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul era scindat, comportand o serie de "suflete" care, in sine, nu erau decat aspecte, componente sau subdiviziuni ale activitatii spirituale ale omului in general. Fiecare dintre aceste "suflete" sau subdiviziuni avea o denumire proprie.
1.Ba sau Bai reprezenta "sufletul" propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul pentru ca dupa moarte sa treaca intr-o alta viata. El poate fi inteles, in general, ca o "putere", ca o "capacitate" a omului. Dupa moartea trupului, ba il paraseste pe om sub chipul unei pasari. Aceasta pasare mijloceste apoi legatura dintre cel raposat din mormant si cei vii. In acelasi timp, ba poate lua si alte chipuri, cum ar fi, de pilda, acela al unei lacuste, care in conceptia vechilor egipteni era tot o pasare.
2.Ka, a doua subdiviziune a activitatii spirituale, constituie, dupa parerea unor cercetatori, un fel de "dublu", de "chip invizibil" al omului, iar dupa altii o reminiscenta a conceptului de totem primitiv. Insa, cea mai plauzibila parere este aceea potrivit careia ka reprezinta un principiu vital strans legat de trup, care dupa moarte nu paraseste corpul, asemenea lui ba, ci coboara in mormant, pastrandu-se atat timp cat se pastreaza trupul. Din credinta existentei unui ka legat de trup a luat nastere preocuparea deosebita a egiptenilor pentru mumificari si piramide, ca morminte durabile. In eventualitatea ca, totusi, trupul ar fi suferit dupa imbalsamare vreo stricaciune, egiptenii au avut grija sa faca statui cat mai asemanatoare cu defunctii, pentru a oferi posibilitatea lui ka sa locuiasca in ele. In plus, ka trebuia hranit din belsug si ingrijit, pentru a nu veni ca strigoi printre cei vii.
3.Ran reprezenta, de asemenea, o existenta reala de sine, sub forma numelui celui decedat, nume ce trebuia pastrat cat mai mult timp cu putinta pe pamant in memoria descendentilor si pe pietrele funerare. A sterge numele unui raposat de pe mormantul sau echivala cu o mare crima.
4. Akh, ca ultima subdiviziune a activitatii spirituale, reprezenta inima, sediul tuturor faptelor bune sau rele comise. Din acest motiv, la judecata lui Osiris de dupa moarte, inima defunctului era cantarita pe o balanta, spre a vedea daca a savarsit mai multe fapte bune sau rele, daca se va numara printre cei buni sau rai.
b. Destinul sufletului dupa moarte
Se presupune ca, la inceputurile istoriei egiptene, exista o conceptie destul de grosolana despre eshatologie. Conform descoperirilor arheologice, in perioada preistorica egiptenii isi ingropau mortii in pozitia numita "chircita", punand in preajma lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al mortilor din acea perioada trebuia sa fi fost mormantul insusi. Incepand cu dinastia a IV-a, insa, apare credinta potrivit careia sufletul celui decedat poate parasi mormatul pe o perioada mai mult sau mai putin indelungata, ba chiar isi poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum a aparut si credinta in existenta unei lumi indepartate a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si primejdii. Pentru calauzirea sufletului spre aceasta lume s-au compus acele Carti ale mortilor, veritabile ghiduri pentru lumea postuma.
In general, izvoarele provenite din diferite centre principale ale Egiptului antic prezinta diverse variante privind destinul sufletului dupa moarte, in functie de caracterul special al divinitatii locale. De pilda, la Memfis se credea ca sufletele mortilor vor merge intr-un loc trist, spre Apus, in desertul Libiei; potrivit teologiei heliopolitane, sufletele vor calatori fericite, impreune cu zeul Re, pe barca aestuia, de asemenea spre Apus, iar la Abydos se credea ca intrarea in lumea de dincolo se afla la apus de acel oras, acolo unde barca Soarelui disparea in fiecare seara, in imparatia mortilor, printr-o crapatura a muntelui.
Versiunea eshatologica predominanta, insa, in tot Egiptul a fost cea osiriana. Potrivit acesteia, regele defunct si, mai tarziu, fiecare raposat se identifica dupa moarte cu Osiris si primeste o noua viata. Asemenea vietii plantelor care se reinnoieste in fiecare an, tot la fel se reinnoieste si viata lui Osiris si, totodata, si a defunctului transformat in Osiris. Astfel, intr-un text din sarcofage se spune: "Eu traiesc, eu mor, eu sunt Osiris . Eu traiesc, eu mor, eu sunt orzul; eu nu dispar". Dupa cum Osiris, dupa moartea sa, a fost declarat drept si a primit demnitatea sa de rege in lumea subpamanteana, tot la fel regele defunct este "justificat", "indreptat", iar urmasul sau apare ca mostenitorul sau de drept al lui Horus. Ulterior, fiecare defunct devine un Osiris si primeste epitetul de "justificat": "Tu esti pe tronul lui Osiris, ca reprezentant al Celui dintai intre cei aflati la Apus (respectiv Osiris).
