De la echilibrul teorie la confruntarea periferica in razboiul rece

De la echilibrul teorie la confruntarea periferica in razboiul rece

Prima faza a razboiului rece s-a incheiat odata cu moartea liderului comunist Stalin. A urmat un relativ "dezghet" al relatiilor internationale. De partea sovietica, ascensiunea unei noi echipe conducatoare dominata de Nichita Hrusciov, a coincis cu adoptarea unei linii mai suple fata de Occident. Noul "numar" sovietic si-a dezvoltat propria doctrina a "coexistentei pasnice" in care victoria socialismului in toate tarile a ramas, pe termen lung, obiectivul suprem, dar pe termen scurt competitia cu tarile capitaliste trebuia sa se limiteze la domeniile ideologic si economic.

Aceasta schimbare in politica Kremlinului a fost determinata de constientizarea consecintelor posibile ale unui razboi nuclear. SUA si URSS aveau fiecare in parte suficiente mijloace de a se distruge reciproc si de a duce la disparitia unei mari parti din omenire. Hrusciov a sperat ca daca va obtine o perioada mare de liniste va reusi sa-si materializeze ambitioasele proiecte economice si sociale si va ajunge din urma si apoi va depasi "lumea capitalista".

De partea americana ca si la sovietici nu a avut loc o veritabila ruptura cu prima perioada a razboiului rece, insa se constata ca Washingtonul a adoptat un "New look" diplomatic. Acesta a constat in continuarea politicii de "containment" si adaptarea unei noi doctrine strategice care in esenta prevedea ca un atac comunist asupra oricarei tari nu antrena o riposta nucleara americana care ar putea surveni in orice punct al lagarului socialist. (10; 232). Ca o consecinta a acestei relative moderatii aparute in pozitiile celor doua superputeri, climatul international s-a detensionat in urmatorii ani si a culminat cu intalnirea celor Patru Mari de la Geneva in iulie 1955 unde s-a incercat reglementarea postbelica in Europa. De o parte si de alta, in ciuda acestor usoare semne de destindere, neincrederea a ramas puternica. Anii 1956-1962 au alternat in perioade "de dezghet" cu cele de tensiuni si crize. Acum s-a incheiat procesul de creare a celor doua blocuri politico-militare prin aparitia Tratatului de la Varsovia (mai 1955) care a regrupat in jurul URSS toate "democratiile populare" din Europa cu exceptia Iugoslaviei.

Destinderea a supravietuit celor doua mari crize din toamna anului 1956: Ungaria in "lagarul socialist" si Suezul in lumea capitalista. Prima se va incheia printr-o demonstratie de forta a Moscovei care a pus capat incercarilor conducerii comuniste de la Budapesta de a reforma sistemul politic socialist. Moscova nu putea sa lase sa evolueze in alta directie lucrurile in tarile din sfera ei de influenta pentru ca ii punea sub semnul intrebarii nu numai siguranta strategica dar si obiectivul fundamental- extinderea comunismului. Avea nevoie, in continuare de sateliti pentru ca in cazul unei ofensive strategice asupra lumii capitaliste teritoriile Ungariei, Poloniei, Germaniei de Est, Romaniei, Bulgariei ii erau indispensabile. Cea de-a doua criza si-a gasit solutia intr-o actiune paralela, daca nu chiar concertata, a celor doua mari puteri- SUA, URSS- pentru a obtine retragerea fostelor puterii coloniale din Egipt. Criza Suezului a marcat ascensiunea Americii pana la pozitia de condu­cator al lumii. Ea a folosit ocazia pentru a scoate Franta si Marea Britanie din rolurile lor istorice din Orientul Mijlociu si de a prelua "gestiunea" securitatii in aceasta parte a lumii.

Relatiile sovieto-americane la sfarsitul anilor '50 s-au ameliorat. Dificultati apar in Extremul Orient unde China comunista a bombardat insulele Quemay si Matsu ocupate de fortele nationaliste ale generalului Tchang Kai-Chec. Uniunea Sovietica n-a dorit sa piarda teren in favoarea Chinei in Asia si a inasprit relatiile cu aceasta. Pekinul ii reprosa lui N. Hrusciov, politica sa de coexistenta pasnica. Acesta a vizitat in septembrie 1959 SUA. Intalnirea lui Nichita Hrusciov cu presedintele D. Eisenhower la Camp David nu s-a materializat cu tratate concrete, dar a contribuit la destinderea climatului dintre cele doua Superputeri (11; 233)

Inceputul deceniului sapte a insemnat o intoarcere la razboiul rece. Hrusciov, care trebuia sa faca fata criticilor conjugate ale liderilor chinezi pentru politica sa de destindere si ale adversarilor politicii sale din interior da drept pretext afacerea U2 si a boicotat "Conferinta la varf" de la Paris din iunie 1960 care trebuia sa reglementeze "problema" germana. In iunie 1961 liderul sovietic s-a intalnit la Viena cu noul presedinte american J. F. Kennedy si il avertizeaza ca URSS considera semnarea unui tratat de pace cu Germania imperios necesar. Acesta dorea o reglementare a "problemei Berlinului" care sa intareasca pozitiile in Europa. URSS a reactionat si in noaptea de 12/13 august 1961 a determinat guvernul RDG sa construiasca un zid de-a lungul zonei de demarcatie stabilite de catre invingatori la sfarsitul razboiului. URSS si-a reluat experientele nucleare in septembrie 1961, insa criza cea mai grava se va petrece in, "coasta" SUA, in Cuba.

In urma venirii la putere in Cuba a fortelor revolutionare in frunte cu Fidel Castro, relatiile acestei tari cu SUA s-au agravat. Administratia SUA n-a putut sa tolereze un regim ostil la granitele sale. In aprilie 1961 forte anticastriste sprijinite de CIA au debarcat in Cuba prin Golful Porcilor. S-a mizat pe o ridicare generala a adversarilor lui Castro, care insa nu s-a produs, iar invadatorii au fost rapusi sau facuti prizonieri. Acest fapt a condus la o apropiere a Cubei fata de URSS. Pe 11 septembrie 1962 o nota a guvernului sovietic anunta ca orice atac impotriva Cubei ar provoca un conflict mondial.

La 12 octombrie 1962 avioanele americane de cercetare au descoperit pe teritoriul cubanez rampe de lansare pentru rachete care puteau sa transporte incarcatura nucleara. La 22 octombrie presedintele J.F. Kennedy s-a adresat poporului american, iar o zi mai tarziu a semnat decretul cu privire la instituirea blocadei maritime in jurul Cubei. S-a instaurat starea de alerta si au fost trimise forte militare si maritime in apropierea Cubei. Lumea se gasea la un pas de o catastrofa nucleara.

URSS a convocat Consiliul de Securitate al ONU si s-au intensificat contactele diplomatice. Preocupat sa obtina succesul fara sa declanseze razboiul, Kennedy a avut grija sa ii lase lui Hrusciov posibilitatea de a da inapoi fara a-si pierde prestanta. Pe 28 octombrie 1962 Hrusciov a decis sa ordone retragerea rachetelor din Cuba. In schimb a obtinut permisiunea ca americanii nu vor invada Cuba si totodata vor ridica blocada.

La 20 noiembrie 1962, SUA au ridicat blocada, iar a doua zi URSS a ordonat incetarea starii de alarma pentru trupele sale. Unul din cele mai dramatice evenimente ale razboiului rece era depasit. Confruntarea URSS cu SUA in Asia n-a avut aspecte atat de dramatice ca in Cuba dar n-a fost lipsita de asperitati. Administratia SUA considera ca eficienta politicii de "indiguire" a comunismului in Asia era intim legata de controlul american in Loas si Vietnam. Intr-o declaratie de presa facuta la 23 martie 1961 Kennedy avertiza "securitatea intregii Asii de Sud-Est va fi pusa in pericol daca Laosul isi pierde independenta si neutralitatea. Propria sa securitate inseamna securitatea noastra, a tuturor" (3; 585)

La 11 mai 1967 Consiliul National de Securitate a dat o directiva prin care stabilea ca impiedicarea dominatiei comuniste asupra Vietnamului de Sud era obiectivul national al Americii. Comunistii vietnamezi controlau aproape trei sferturi din tara. Dupa venirea la putere a generalului Dhiem americanii isi sporesc prezenta militara in zona. In urma incidentului din august 1964 cand o nava de razboi americana este atacata in golful Tonkin, succesorul lui Kennedy, Lyndon Jonson cere si obtine aprobarea Congresului pentru bombardarea Vietnamului de nord de catre avioane B. 52.

Criza din Cuba ca si celelalte din lumea extra europeana au demonstrat superputerilor ca pacea poate fi mentinuta fara o confruntare directa. Urmarea a fost ca ele s-au straduit sa promoveze un fel de armistitiu, fara sa renunte la cursa inarmarilor nucleare. Se vor stradui sa limiteze raspandirea armelor nucleare si sa reduca riscurile unui "derapaj nuclear". In acest sens ia fiinta, in iunie 1963, un sistem de comunicare faimosul "telefon rosu" care sa permita liderilor de la Moscova si de la Washington sa ia legatura direct in cazul unei crize majore.

Ulterior s-au semnat si o serie de documente care limitau folosirea energiei nucleare. Pe 5 august 1963 s-a semnat la Moscova un tratat care interzicea experientele nucleare de alt tip decat cele subterane. Tratatul de neprofeliferare a armelor nucleare semnat la 1 iulie 1968 prevedea ca nici una din parti sa nu ajute un tert stat la fabricarea bombei nucleare. Franta si Marea Britanie care tocmai realizau primele lor bombe cu hidrogen au refuzat sa se asocieze la acest tratat.

Destinderea in relatiile internationale a fost posibila dupa realizarea echilibrului militar strategic intre URSS si SUA, dar si datorita noilor viziuni ale conducatorilor celor doua superputeri. De partea sovietica Leonid Brejnev s-a preocupat mai ales de consolidarea pozitiilor URSS in sfera sa de influenta si in lume. Sub conducerea sa Kremlinul a dus o politica prudenta, vizand sa obtina de partea adversa a avantajelor necesare si situarea URSS-ului in postura de superputere mondiala. De partea cealalta, presedintele Richard Nixon ales presedinte in noiembrie 1968 si principalul sau consilier Hernry Kissinger, constienti de "pierderile de imagine" ale SUA in Vietnam, au adoptat o linie mai supla in raporturile cu Moscova. Confruntarilor cu Estul le-au luat locul negocierile purtate de o asemenea maniera incat sa se instaureze o "structura de pace" in Europa asemanatoare secolului XIX.

Acest lucru a presupus ca sovieticii sa "accepte" unele retineri in politica externa iar americanii sa promoveze politica de containment folosind tactica "linkage"-ului. Sa multiplice legaturile cu URSS pana cand o va face solidara cu interesele taberei occidentale. In acest mod s-a ajuns la veritabile targuieli la scara planetara: li se propune sovieticilor sa li se dea satisfactie intr-o anumita problema la care acestia tin, in schimbul unei compensari cu valoare corespondenta. In cele doua tabere se parea ca s-a ajuns la un joc care elimina "cruciada" insa fiecare din tabere isi urmarea obiectivul final. Acet fapt a facut posibila si politica de "neutralitate" adoptata de SUA in august 1968 fata de invazia trupelor Tratatului de la Varsovia (mai putin cele romanesti) in Cehoslovacia pentru a stopa politica de liberalizare a regimului comunist.

Noua politica va consolida status quo-ul in Europa. In 1969 noul cancelar german Willi Brandt a initiat, cu acordul Washingtonului, o politica de deschidere spre Est, care in trei ani va duce la incheierea unor acorduri de mare importanta. In anul 1970 au fost semnate tratatele germano-rus (august) si germano-polonez (decembrie) prin care se recunostea inviolabilitatea frontierelor europene. Un an mai tarziu a fost semnat tratatul cu privire la Berlin prin care URSS a permis tranzitarea marfurilor si persoanelor intre zona Berlinului controlat de occidentali spre RDG. In decembrie 1972 s-a semnat un tratat de mare importanta prin care se normalizau relatiile dintre cele doua state germane admise la ONU in septembrie 1973. In acelasi an s-a deschis Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa, care se va incheia doi ani mai tarziu prin acordurile de la Helsinki, confirmand, spre marea satisfactie a sovieticilor starea de fapt si frontierele in Europa rezultate dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Venirea la putere a lui R. Nixon in SUA a insemnat si o schimbare a politicii americane in Asia de Sud-Est. Lipsa de popularitate a razboiului din Vietnam a dus la un sentiment de izolare a Americii iar acesta, la randul sau, a generat in SUA un slogan de genul "Intoarce-te acasa, America". Noul presedinte, in cursul unei calatorii in Pacific (iulie 1969), a anuntat conditiile in care ar putea inceta razboiul din Vietnam. Un acord provizoriu si precar a intervenit la inceputul anului 1973 in urma unor lungi si dificile negocieri. Incetarea focului a fost inca mult timp violata astfel ca razboiul a mai continuat inca doi ani, atat in Vietnam cat si in Cambodgia si Laos.

"Pierderile" diplomatice suferite de SUA in raport cu Moscova au fost stralucitde Administratia Nixon prin stabilirea de relatii directe cu China. Acest fapt a modificat contextul strategic dar nu a incetinit ofensiva globala sovietica din a doua jumatate a anilor '70. Nemaifiind descurajati politic de puterea strategica americana, sovieticii si-au amplasat trupe in Vietnam, Etiopia, Yemen, Orientul Mijlociu, Mozambic, Anglia.

Acumularile de armamente strategice au atins apogeul prin inlocuirea rachetelor cu raza medie de actiune "SS-4 si "SS-5" din zona europeana a URSS cu altele perfectionate "SS-20". Parea ca sosise momentul pentru o cotitura istorica pentru sovietici. Situatia se va schimba rapid in defa­voarea sovieticilor datorita erorilor de calcul pe care le-au facut in politica interna si internationala.

Judecand gresit situatia istorica, ei au fortat ofensiva dincolo de limitele acceptabile chiar si pentru cei mai toleranti dintre liderii occidentali. In plan intern aceasta inarmare a supus resursele sovietice unor solicitari atat de mari, incat slabiciunile si coruptia inerente din sistemul sovietic, au luat forme incontrolabile.

Conduita lor se poate incadra perfect in conceptul de "supraintindere imperiala" lansat de Paul Kennedy. Aceasta a insemnat si intrarea confruntarii Est-Vest in faza sa finala, consumata, in mare parte, intre anii 1989-1991.