Modele de guvernare in grecia antica

Modele de guvernare in Grecia antica

Asa cum s-a mentionat mai sus, structurarea in secolele VIII-VII i.Hr. a statelor grecesti este consecinta disolutiei lumii miceniene si a proceselor socio­economice si demografice care i-au urmat. Nu trebuie uitat insa ca, in plan ideologic, secolul VIII i.Hr., poate si secolul IX i.Hr., sunt marcate de exaltarea personajelor si locurilor legate de epoca miceniana. Unele probleme asociate acestui aspect vor fi reluate mai incolo. Deocamdata este necesar sa se precizeze ca, poate si datorita acestei atitudini, forma cea mai timpurie de guvernare este regalitatea. Exista insa diferente majore intre regii micenieni si regii de la inceputurile perioadei arhaice a statelor grecesti.

A. G. Säflund a cautat sa demonstreze prin corelarea faptelor observate la Theba ("Casa lui Cadmos"), Mykene (coltul de sud-vest al cladirii din citadela), Knossos si Ano Engliano ("Palatul lui Nestor") natura sacra a regelui (eventual considerat drept epifanie a zeului), functia tripla a palatelor ca centre administrative, spatii de desfasurare a unor ceremonii (sacrificii sangeroase si libatii cu bere, vin si ulei), dar si ca loc sacru in sine (palat plus spatiul in care este instalat). Aceasta ultima caracteristica este atestata de "arhive" si de un epitet homeric (Iliada, I, 252) care defineste palatul cu termenul de egatheos ("cel mai sfant"), aflat "sub protectie divina". Aceasta natura este data nu numai de functia religioasa si de protectia divinitatii, simbolizata prin leii sau grifonii heraldici, coloana, fluture, securea dubla, octopus, ci si de natura divina a locuitorilor ei (regele si regina). Prin aceste caracteristici, regalitatea miceniana este comparabila cu unele tipuri de regalitate orientala. De aici si natura puterii, dimensiunile proprietatii regale, centralizarea administrativa a teritoriului, foarte bine ilustrata de tablitele liniare B de la Pylos si de la Knossos, ca si in opozitia frapanta dintre palat si lumea rurala. Se poate adauga functia de coordonator si beneficiar, in plan economic, a palatului.

Nu sunt semne ca puterea regelui ar fi fost contestata din interiorul structurilor existente. Contestatii si conflicte se banuiesc a se fi produs intre regii de statut mai mult sau mai putin legal, pana la triumful absolut al Mykenei.

B. Regalitatea postmiceniana nu are cu forma precedenta decat un singur punct comun. Si anume, universalitatea ei, indiferent daca este vorba de Grecia metropolitana, insulara sau de centrele de pe coasta Asiei Mici.

Una dintre caracteristicile noului tip de regalitate o constituie natura puterii. Atata ca, desi continua sa indeplineasca functii religioase, persoana regelui, inconjurata de o oarecare charisma, nu este de natura sacra, iar puterea lui nu este unica, ci impartita. Un exemplu elocvent pentru a ilustra aceasta realitate noua il reprezinta Alkinoos, care este obligat sa tina seama de opiniile celorlalti 12 regi ai feacilor (vezi Odissea). Se poate adauga detinerea viagera a puterii si transmiterea ereditara, pe linie paterna.

C. Sunt greu de reconstituit imprejurarile in care aceasta forma de guvernare este substituita de sisteme oligarhice. Hesiod, alte fragmente din opere literare si observatiile arheologice sugereaza natura fenomenelor asociabile restrangerii structurilor de tip monarhic si marginalizarii lor; de exemplu, in state de tip ethné, periferice, ca Elida, Thessalia, Epir sau in colonii (ex.: Cyrene) si in unele insule (ca in Cipru), paralel cu quasiuniversalizarea oligarhiei. Este vorba de cresterea bogatiei in alte segmente ale societatii grecesti decat in genos-ul regal principal, si anume trecerea de la concentrarea bogatiei mobile (vite, cai, car) la cea de natura funciara, reinstitutionalizarea ethos-ului darului, importanta stocarii de bunuri portabile si etalabile (bijuterii, obiecte de metal) sau consumabile (stocuri de produse agricole). Se vorbeste chiar de un ethos puternic centrat pe castigul material, pe straduinta de a acumula bogatie si, prin ea, onoare si statut.

In acest context nou, nasterea si statutul intemeiat pe nobletea sangelui incepe sa conteze mai putin decat bogatia. Iar acei dintre membrii comunitatii care reusesc sa-si consolideze pozitia sociala prin acumularea bogatiei, expunerea si distribuirea ei calculata aspira si la acapararea puterii politice si, in mod fatal, la impingerea, in plan secundar, a genos-urile regale saracite sau incapabile sa se integreze in ethos-ul care domina aceasta lume (vezi Neleizii la Milet).

Structura asezarilor si comportamentul noilor imbogatiti se modifica. Noua elita nu mai duce o existenta izolata, ci se integreaza in cuprinsul acelorasi asezari cu membrii de rand ai comunitatii. Statutul lor este marcat de dimensiunile si de tipul caselor. Este cazul asezarilor de la Zagora (Andros) si Emporio (Chios). Comunitatea grupului respectiv este marcata si prin folosirea aceluiasi cimitir. Din nou ritul, tipul de mormant, dimensiunile acestuia, natura ofrandelor funerare marcheaza pozitia sociala. Mai multe necropole (Lefkhandi in Eubeea, Anavyssos in Attica, Corinth, Argos) inregistreaza acest fenomen. Cateva exemple sunt necesare pentru a ilustra acest lucru si pentru a realiza etapele de restrangere a numarului persoanelor care au acces la bogatie. La Lefkhandi, din 147 morminte si 80 ruguri, doar 31 morminte si 33 ruguri sunt fara ofrande. Distributia ofrandelor intre rugurile si mormintele ramase merge de la 1-12-30 vase si de la 5-19 obiecte de metal. Acelasi lucru se observa la Anavyssos. La Argos, ca si in necropolele din sec. sec. VIII i.Hr. de la Corinth, situatia ne apare modificata. Doar 26, 1% din morminte au inventar. Daca se adauga si faptul ca cele mai spectaculoase morminte sunt cele numite "panoplie" (detin intregul echipament militar), descoperite la Argos, ca si mormintele cu vase-stela decorate cu scene funerare provenind din Kerameikos (Atena), polarizarea bogatiei ne apare cu si mai mare evidenta. Acest proces de polarizare a provocat disparitia economiilor de tip "oikos", acapararea pamantului neimpartit si a unei parti din pamantul altadata proprietatea "oikos"-ului, prin formula imprumutului garantat cu averea funciara. Nu este vorba insa de un proces rapid, ci de o evolutie de durata, determinata de mentinerea obligatiei reciprocitatii intre membrii aceleiasi comunitati. Trebuie sa se adauge ca momentul care marcheaza incheierea transferului de putere de la rege la un grup de oameni puternici a fost precedat si de o modalitate particulara de transare a statutului unor familii. Este vorba de transferarea competitiei din interiorul unei colectivitati spre o serie de sanctuare federale (de exemplu Olympia, Delphi, Delos), considerate de Fr. de Polignac si Rolley drept sanctuare de convergenta. Polignac considera ca in secolele IX-VIII i.Hr. sanctuarele in cauza devin teatrul unor rivalitati legate de putere, exprimate in numarul si natura ofrandelor oferite. Intre aceste ofrande, cele mai incarcate de valori simbolice raman trepiedele din bronz (simbolul puterii), acele votive, alte obiecte de metal, obiecte din fildes etc. Teatrul unor asemenea competitii devine si Heraionul din Argos, unde s-a transat rivalitatea dintre "basileii" din acest centru. Olympia inregistreaza cea mai timpurie competitie intre aspirantii la putere dintr-o arie mai larga - Messenia, Arcadia, Argolida. Elementul justificator cel mai important in tendinta de acaparare a puterii politice ramane dimensiunea si numarul darurilor oferite acestor sanctuare.

Doua alte fenomene insotesc acest proces - funeraliile princiare si eroizarea membrilor noii aristocratii. Mai ales ultimul aspect ramane extrem de important, intrucat reflecta o evolutie noua, anume nevoia de a asocia averea si puterea cu nobletea sangelui, marea vechime a neamului, obarsia eroica a genos-­ului. Aceasta nevoie este rezolvata prin elaborarea unor genealogii fictive. Exista si exemple care demonstreaza preocuparea pentru impingerea, cat mai adanc in trecut, a inceputurilor unor familii. Un exemplu clasic citat de G. Glotz ramane Hecataios din Milet, care numara 16 generatii inaintea sa. Mai interesante sunt situatiile in care sunt precizati chiar si fondatorii neamului respectiv. Este cazul unui arhonte athenian (Hippocleides), care se pretindea descendentul lui Ajax si numara paisprezece generatii inaintea sa.

Inca un aspect este necesar sa fie reamintit in acest context si anume faptul ca finalizarea procesului de aparitie a unor noi genos-uri nobile coincide nu numai cu instaurarea regimurilor oligarhice, ci si cu insasi aparitia statului. Trecerea in prim plan a acestui grup si confiscarea suveranitatii in favoarea institutiilor oligarhice, marginalizarea vechilor ginti regale nu echivaleaza cu eliminarea lor fizica si nici cu disparitia titlului regal. Exceptie fac acele zone unde regalitatea s-a pastrat intreaga (Battiazii in Cyrene, Aleuazii la Larissa si Scopazii la Crannon, in Thessalia). Li se poate adauga un tip de regalitate diminuata, cum este aceea de la Sparta. Natura particulara a regalitatii spartane este data de impartirea ei intre doua familii (Agizii si Euripontizii) si de controlul exercitat asupra regilor de catre cei cinci efori. In alte state gintile regale continua sa detina, pana tarziu, un rol politic important (exemplu Neleizii la Milet). In cea mai mare parte a cazurilor se pastreaza doar titlul, dar atributiile asociate titlului sunt modificate. Cu rarisime exceptii, inceteaza natura ei viagera si ereditara. Momentul decisiv in aceasta evolutie este reprezentat de confiscarea titlului de la reprezentantii vechii ginti regale si transferarea lui spre noile familii puternice. Cateva exemple sunt utile pentru a intelege acest proces de modificare a functiilor regelui. La Atena, titlul este transferat unuia dintre cei 9 arhonti - basileus, dar atributiile lui sunt de natura exclusiv religioasa, iar desemnarea sa nu este legata de un genos anume, ci doar de ideea de avere si de putere. La Argos, regele (care supravietuieste pana in secolul V i.Hr.) are numai functie militara. Situatia cea mai interesanta este oferita de Corinth, unde o aristocratie comerciala (a Bacchiazilor) reuseste sa confiste titlul in favoarea ei, conservandu-i natura viagera si ereditara, dar fara ca personajul investit cu acest titlu sa detina vreun fel de putere reala, statutul ramanand strict onorific.

Cat priveste regimurile oligarhice ele pot fi subdivizate in functie de natura puterii, grupul in favoarea caruia a fost confiscata, gradul de acces la putere, institutiile oligarhice si modalitatile de functionare.

C 1. Oligarhia "dinastica" definibila prin detinerea ereditara a puterii intr­un segment minuscul al corpului privilegiat, chiar o singura familie posesoare a unor imense bogatii (pamant arabil, turme si pasuni, forta de munca dependenta, in special, aserviti).

C 1 a. Cazul cel mai ilustrativ il reprezinta Larissa, unde Aleuazii, bazati si pe o structura "vasalica" de tip piramidal, pe o masa imensa de dependenti (penestai), controleaza intreaga Thessalie.

C 1 b. Cel de al doilea model de oligarhie "dinastica" il reprezinta Corinthul. Diferenta majora intre cele doua situatii este data de natura averii. Bacchiazii din Corinth, spre deosebire de Aleuazii, isi datoreaza bogatia comertului si incurajarii mestesugurilor, in special, a olaritului. In plus, practica endogamia, rezervandu-si, cu gelozie, puterea.

C 1 c. In sfarsit, cel de al treilea model este oferit de Elida, o structura de tip ethné, in care puterea era detinuta de o adunare formata din 90 de geronti, desemnati pe criterii ereditare, adunare care alegea un Hellanodike si un demiurg, care controlau fratriile. Elida constituie si un exemplu pentru a arata trecerea de la oligarhia "dinastica" la un nou tip de oligarhie, in care accesul la putere este mai putin restrictiv.

C 2. Este vorba de regimurile oligarhice in care puterea este impartita intre un grup mai mare de familii, dar nu foarte numeros. Schimbarea semnificativa este legata de abandonarea principiului ereditatii si a naturii viagere a celor doua institutii (consiliul si magistraturile). Se caracterizeaza prin desemnarea in functii, prin procedura tragerii la sorti si impartirea puterii intre "egali". Acest tip de oligarhie este constatat si in colonii, de exemplu, la Massalia, unde este mentionata existenta mai multor institutii: synedrion, format din 600 de timuci, numiti pe viata pe criteriul vechimii titlului de cetatean (cetateni de trei generatii); dintre membrii synedrionului se alegea un consiliu restrans format din 15 persoane cu functii specializate (de exemplu, 3 cu putere executiva, dar numai unul era sef efectiv). Aceste doua institutii urmeaza unei perioade in care doar timucii desemnati dintr-un numar restrans de familii detineau intreaga putere. Sunt oligarhiile cu doua nivele institutionale. Accesul la putere continua sa fie totusi foarte limitat, redus la un numar mic de privilegiati.

C 3. Oligarhii garantate de o constitutie in baza careia puterea este atribuita unui numar fix de cetateni. Cel mai adesea este vorba de 1.000 cetateni, ca in cazul cetatilor Kyme, Colophon, Opunte, ca si a unor colonii fondate de aceste metropole - Locri Epizephyrioi, Crotona, Rhegion, Akragas. Cifra 1.000 putea fi triplata sau incincita. Este cazul Atenei unde, in baza constitutiei lui Theramene (411/410 i.Hr.), dreptul de guvernare a fost atribuit la 5.000 de cetateni capabili sa participe cu persoana si averea la binele cetatii.

C 4. Oligarhiile timocratice sau censitare, in care magistraturile inalte sunt rezervate celor mai bogati si unde accesul la putere este conditionat de aceste limite censitare. Fara nici o indoiala ca nu exista conditii identice. Caci si constitutia soloniana era censitara. Dar, se poate observa o anume gradare a accesului la functii. Cat priveste dreptul de participare la viata publica, acesta era garantat, cel putin, in calitate de participant la adunarea poporului. Aceasta presupune extinderea dreptului de cetatenie, chiar daca accesul la magistraturi nu este egal si este strict legat de posibilitatea de a sustine material statul.

In alte zone decat Atena, conditiile censitare sunt mai restrictive. De exemplu, in Beotia, accesul la magistraturi era conditionat nu numai de proprietatea funciara, ci si de neexercitarea unei meserii sau a efectuarii de munci manuale, in general. Sparta se inscrie si ea in sistemele oligarhice censitare, in sensul ca drepturile cetatenesti sunt justificate de posedarea unor resurse agrare minimale pentru a participa la masa comuna. Nu este singura conditie. Ea este completata cu gradele de varsta si parcurgerea treptelor de initiere etc.

C 5. Organismele politice in sistemele oligarhice sunt: consiliile (cu dimensiuni, atributii si modalitati de constituire variabile, de exemplu, geroussia la Sparta, formata din 28 de membri sau areopagul la Atena, boulé in Creta, synedrion; adunarile (cu caracteristice variabile dupa sistem), magistrafli (deosebirile fiind in functie de modalitatile de desemnare, numar si atributii, cu titluri variabile: probuloi, demiurgi, archonti, timuci, aisymneti, prytan etc.).

Cat priveste numarul magistratilor, natura puterii lor, diferentele privesc natura puterii - ereditara si viagera, numai viagera, anuala si electiva, cumulul de puteri, gradul de responsabilitate pentru modul in care si-au neindeplinit atributiile, regula fiind, in cea mai mare parte a situatiilor, lipsa oricarei raspunderi pentru actele savarsite.

D. Tiranie si aisymnetat. Acceptarea sistemelor politice amintite nu se poate explica decat prin absenta unor categorii interesate in accederea la putere, in general, o foarte slaba diferentiere ocupationala, recunoasterea dreptului elitelor de a guverna, gasirea unor formule, fie si modeste, de redistribuire a bogatiei. Acest echilibru aparent este distrus prin sistemul acapararii, in folosul unei elite, a teritoriului necultivat pentru extinderea ogoarelor, sporirea turmelor, nevoia de mana de lucru - sclavi, dependenti, angajati temporar in perioadele agricole de varf. Fenomenul este agravat de dezvoltarea sistemului camataresc asociat cu pierderea loturilor individuale si chiar a libertatii. Aceasta inseamna, de fapt, suspendarea tipurilor de relatii bazate pe sistemul reciprocitatii si intemeierea legaturilor intercetatenesti pe criterii strict economice, ca si suspendarea principiului inalienabilitatii loturilor. In consecinta, concentrarea pamantului in mainile unui grup de persoane se transfera din zona pamantului necultivabil si neocupat in zona pamanturilor arabile, distribuite intre diferite oikos-uri.

O realitate agravanta o constituie cresterea populatiei intr-o rata foarte inalta. De exemplu, in Attica si Atena, Argolida si Messenia rata de crestere pentru a doua jumatate a secolului VIII i.Hr. a fost calculata la 4% pe an. Daca se adauga si amanuntul ca problemele litigioase intrau in atributiile unor magistrati, care erau unicii cunoscatori ai legii si aveau libertatea absoluta de decizie, se intelege starea de tensiune aparuta in diferite cetati si recurgerea la solutii violente sau pasnice pentru a le rezolva. Este vorba de incurajarea exodului de populatie si intemeierea de colonii-­asezari, redactarea legilor sau facerea lor publica (vezi Dracon, Lycurg, Zaleucos, Charondas, Androdamas de exemplu), de reactivarea institutiei aisymnetatului sau de instaurarea de regimuri tiranice.

D 1. Aisymnetat. La origine, aisymnetul era expertul in materie de norme de comportare, cunoscatorul obiceiurilor, a cutumelor. Cu vremea, functia s-a permanentizat transformandu-se intr-o magistratura (chiar si eponima) in Asia Mica (exemplu Milet, Kyme), in insule (Naxos, Lesbos). In secolul VII i.Hr., aceasta institutie a fost acceptata intr-o calitate noua si anume aceea de mediere intre partile aflate in conflict, luandu-se in considerare calitatile morale, comportamentul lipsit de partinire, cunoasterea cutumelor si legilor. Acest arbitraj a condus la evitarea solutiilor de forta si schimbarea formei de guvernamant sau macar amanarea declansarii lor. Practic, aisymnetul exercita o forma de tiranie moderata, intrucat, pe perioada exercitarii functiei, cumuleaza intreaga putere, iar celelalte magistraturi sunt suspendate. Una din atributiile care revin aisymnetului este aceea de a elabora o "constitutie" sau legile. Din acest punct vedere exista o trasatura comuna intre Dracon, Zaleucos, Pittacos, Solon sau Clisthene.

Ceea ce deosebeste pe aisymnet de tiran este durata functiei si modalitatea de desemnare. Aisymnetul este desemnat prin consens, pentru o durata limitata de timp. Functia nu este viagera si, cu atat mai putin, ereditara. Aceasta explica de ce Aristotel o defineste drept tiranie electiva.

D 2. Tirania propriu-zisa este definibila prin alte trasaturi decat acelea legate de sarcina de aisymnet. In primul rand, prin modalitatea de a lua si de a exercita puterea. Cum s-a vazut mai sus, violenta sau forta caracterizeaza acest act. In al doilea rand este vorba de tendinta de a permanentiza puterea si de a o transmite ereditar, cu alte cuvinte, de a se constitui "case" sau "dinastii" de tirani. Este cazul Pisistratizilor, Cypselizilor si, mai ales, a unor tirani sicilieni (vezi Gela, Agrigente, Syracusa). In al treilea rand, trebuie subliniata exercitarea puterii in afara legii, mai exact, prin suspendarea legii si impunerea unei autoritati personale si discretionare. Se adauga asocierea la putere a rudelor, ca si nevoia de realizare a unor aliante externe cu precadere, prin formula casatoriilor "dinastice" (vezi Sicilia). In sfarsit, este necesar sa se atraga atentia asupra faptului ca dincolo de forta, unii tirani au simtit nevoia altei modalitati de legitimare. Este vorba de sprijinul divin (este cazul lui Telines strabunul Deinomenizilor si a lui Pisistrate). Detinerea unei preotii, de exemplu, hierophantia in familia Deinomenizilor se inscrie perfect in acest efort.

Sublinierea valorii personale prin repurtarea de victorii la intrecerile organizate in locurile sacre ale grecilor nu lipseste nici ea. Sunt de amintit, in acest context, odele lui Pindar, care glorifica victoriile lui Hieron sau Theron la Olimpia, Delphi si Nemeea care constituie cea mai perfecta ilustrare a acestei practici. Corolarul acestei preocupari il constituie promovarea unei propagande abile menite nu sa glorifice persoana, ci cetatea pe care tiranul o conducea. Este vorba de initierea de lucrari de urbanistica (vezi Atena lui Pisistrate), de intemeierea de noi asezari care fac din tiran un erou-fondator, de atragerea unor artisti sau literati (vezi Pindar, Eschil, realizarea unei editii scrise a poemelor homerice), de crearea unor veritabile curti stralucitoare prin fast si prin figurile marcante care erau atrase cu abilitate, prin promovarea unei politici externe prestigioase (intemeierea de subcolonii, cuceriri, crearea de aliante, garantarea securitatii cetatenilor).

O ultima trasatura importanta valabila pentru tirania din perioada arhaica si clasica (mai putin in cazul Syracusei) este inscrierea tiranilor in categoria demagogilor in sensul primar si autentic al cuvantului, adica de aparatori ai demos ului. Politica agrara, cea fiscala, confiscarile de pamant si redistribuirea loturilor, unele facilitati economice acordate categoriilor de mijloc, inclusiv incurajarea colonizarii este expresia naturii demagogice a tiraniei vechi.

E. Alegerea Atenei drept model constitutional are o explicatie majora. Atena este singurul polis care a cunoscut toate structurile constitutionale incepand cu regalitatea miceniana si sfarsind cu un tip de tiranie tarzie, in epoca elenistica.

Capitolul de fata nu-si propune sa faca un istoric al Atenei si a institutiilor politice care s-au succedat aici, ci sa marcheze, intr-o forma succinta, modul de functionare a acestui stat in perioada definita prin formula democratia atheniana.

Cateva aspecte trebuie subliniate de la inceput. Ceea ce este catalogat drept democratie atheniana este rezultatul unei elaborari treptate, care cunoaste reculuri (vezi tirania lui Pisistrate, Atena pana la lovitura lui Ephialte) sau schimbari de structura sub presiune externa (Atena sub Xerxes, victoria lui Lysandru, presiunea macedoneana). Se mai poate spune ca democratia "mai mult sau mai putin veritabila" si-a epuizat relativ repede forta, decazand in ceea ce Polybius defineste drept ochlocratie.

Principiile democratiei ateniene (care trebuie luate cu rezervele de rigoare) raman: libertatea individului (in principiu absoluta), egalitatea intre cetateni, exprimata prin isonomia (egalitatea in fata legilor) si isegoria (dreptul egal la cuvant), accesul la functii se face dupa merit (dar exista un loc deosebit pentru familiile prestigioase), statul se afla in serviciul cetateanului (vezi masuri pentru protejarea saracilor, orfanilor, invalizilor). Toate aceste drepturi nu exclud, ci presupun respectul legilor scrise si nescrise, respect obtinut nu prin constrangere, ci prin liber consimtamant. In sfarsit, exista un criteriu esential pentru a beneficia de aceste drepturi - detinerea cetateniei in conformitate cu prevederile constitutiei lui Clisthene si, mai tarziu, a lui Pericle, efectuarea educatiei prin sistemul ephebiei si prestarea juramantului de credinta fata de patrie la sfarsitul acestui stagiu, inexistenta unor motive care sa presupuna pierderea temporara sau definitiva a cetateniei.

Natura democratica a constitutiei atheniene este subliniata de puterea suverana a adunarii poporului (ecclessia) si de competenta acesteia, de modul de constituire, de componenta si de atributiile consiliului (boulé), de modul de constituire si de atributiile tribunalului popular (heliaia) si de modul de accedere la magistraturi, inclusiv la magistraturile mai inalte (archontat, strateg, chiar prim strateg).

E 1. Suveranitatea demos-ului este exprimata, in primul rand, prin "universalitatea" adunarii, in sensul ca, in principiu, orice cetatean care indeplineste conditiile amintite mai sus face parte din ea. In realitate, aceasta universalitate nu este niciodata atinsa din mai multe motive: nu exista un quorum obligatoriu, cu exceptia celor doua adunari "plenare" care decid asupra cazurilor de ostracism sau de adeia (gratiere, amnistie) si care pretind o prezenta minimala (6.000 cetateni) si cand votarea nu se facea dupa maniera obisnuita (ridicarea de maini), ci prin vot secret; in consecinta, deciziile sunt luate de o infima minoritate (cca 2-3.000 persoane din totalul de aproximativ cca 42.000 cetateni presupusi a exista la 431 i.Hr.); nu toti cetatenii au drepturi active, ca atare, nu pot participa la adunare; desi, in principiu, exista o libertate neingradita a cuvantului, in fapt, ordinea la cuvant trebuie sa respecte o anumita procedura - varsta, in primul rand; in sfarsit, este necesar sa se mentioneze si faptul ca nu toate deciziile adunarii sunt aduse la indeplinire si, mai ales, ca nu toate sunt rezultatul unei deliberari rationale. Unele hotarari sunt pur emotionale si, ca atare, adunarea era reconvocata, votul initial anulat si se procedeaza la un nou vot. Este cazul adunarii din 428 i.Hr. care a decis asupra soartei mitylenienilor. Existau si alte motive pentru suspendarea unei sedinte. Este vorba de motive de natura religioasa (semne nefavorabile, v. eclipsa, furtuna, alte fenomene naturale considerate a fi expresii ale dezacordului divin).

Atotputernicia adunarii este subliniata de competenta ei: numirea si verificarea gestiunii magistratilor; relatii externe (razboi, pace, aliante, primirea si trimiterea de ambasade); votarea legilor (nomoi) si a decretelor (psephisma); atributii juridice (judecarea cazurilor de inalta tradare - eisangelia, de asebeia (nerespectarea normelor religioase), de ostracism), in general, legate de cauze care atrag pedeapsa cu moartea, exilul, cu sau fara confiscarea averii; atributii religioase (adoptarea de noi culte, situatiile de asebeia), atributii administrative (aprovizionarea, apararea).

E 2. Organul de lucru al adunarii este sfatul (boulé), format, dupa reforma lui Clisthene, din 500 de membri trasi la sorti, cate 50 de fiecare trib. De subliniat ca erau desemnati, prin aceleasi modalitati, un numar egal de supleanti pentru situatii de criza. Inainte de a arata componenta sfatului sunt necesare doua precizari. Sfatul celor 500 este rezultatul reformei administrativo-politice a lui Clisthene (510-509 i.Hr.). Aristotel asociaza un Sfat al celor 400 de numele lui Solon. Informatia a fost pusa la indoiala, dar in ultima vreme sursa a fost reabilitata. Pe de alta parte, nu trebuie sa se piarda din vedere existenta paralela a doua institutii de acelasi tip: Areopagul, mostenit din epoca arhaica, poate chiar regala, deposedat de atributiile lui politice de catre Solon prin crearea Sfatului celor 400 si a Heliaiei si Boulé, ca emanatie a adunarii poporului. Fara indoiala ca a existat o competitie intre cele doua institutii, transata intre 480-462/461 i.Hr. in favoarea Areopagului, care si-a asumat o serie de sarcini de natura politica. Abia Ephialte, la data amintita mai sus, a smuls Areopagului atributiile adaugate si le-a redistribuit Ecclessiei si Heliaiei.

Se poate afirma ca, desi din punct de vedere numeric, consiliul pare un organism mic, in realitate este institutia cu adevarat reprezentativa, intrucat se constituie din delegati ai tuturor triburilor (10), iar forma de desemnare (tragerea la sorti a membrilor) asigura participarea tuturor celor care aveau dreptul (cetatean ireprosabil, fapt dovedit prin dokimasia). Trebuie precizat ca sedintele plenare si neintrerupte erau legate de situatii speciale (in caz de pericol). In mod normal, cele 10 subdiviziuni ale Sfatului (pritanii) preluau atributiile acestuia pe durata unei luni. Si tot pritanii, prin epistatul tras la sorti zilnic, rezolvau sarcinile curente, convocau si prezidau consiliul si ecclessia, supravegheau tezaurul, arhivele si sigiliul statului.

Principalele atributii ale consiliului erau convocarea si prezidarea sedintelor adunarii, pregatirea si introducerea propunerilor de legi in adunare, aplicarea (uneori si completarea) legilor si decretelor, controlul magistratilor, probleme de politica externa (primirea si trimiterea de ambasadori inainte de a fi prezentati adunarii, fixarea tributului pentru aliatii din liga, elaborarea de proiecte de interes federal); probleme militare (aparare, controlul institutiei efebice, controlul catalogului efebilor, hoplitilor, organizarea cavaleriei; administratia maritima); probleme financiare (buget, licitatii, concesiuni, administrarea teritoriilor sacre, recuperarea arieratelor in perceperea tributului; cheltuieli publice, alocatii, constructii); supravegherea lucrarilor publice; modul de administrare a cultului (in principal, organizarea marilor festivaluri religioase); atributii de politie si justitie (dokimasia, falsificarea registrelor demelor); jurisdictia penala.

Pentru cuprinderea acestor atributii, consiliul are la dispozitie o serie de comisii: Syllogeis, lexiarhii, tieropoioi, epimeloumenoi tou neoriou, logistai, euthynes, hieropes, un secretar-arhivist asistat de o serie de auxiliari (secretarul decretelor, syngrapheis, secretar-grefier), heralzi.

E 3. Ca si consiliul, magistratii detin o putere delegata de la adunarea suverana. Exista cateva conditii in ceea ce priveste accederea la magistraturi dupa abolirea constitutiei cenzitare a lui Solon: sunt colegial trase la sorti sau alese (atunci cand este nevoie de competenta sau de garantia averii) prin vot deschis, sunt anuale (nu puteau fi exercitate mai multi ani, nici in doi ani succesivi), nu era permis cumulul de functii; criteriul averii si ereditatea vizau marile magistraturi neretribuite (militare, financiare, religioase); indiferent de natura magistraturii, candidatii erau verificati (dokimasia) in tribunal (cei 9 arhonti) si in consiliu, iar la inceputul exercitarii mandatului se depunea, ca si in cazul consiliului, un juramant; in exercitarea functiei, colegii erau egali, solidari, cu responsabilitatea financiara, morala si politica si se aflau sub supraveghere permanenta, erau supusi jurisdictiei penale a consiliului tribunalului si adunarii, erau verificati de logistai si synegoreis si puteau fi depusi, acuzati si chiar condamnati la moarte (v. Alcibiade, strategii de la Arginouse).

Trebuie subliniat ca aceste reguli au inceput sa fie incalcate. Manevrele electorale, intrigile, declaratiile false capata treptat un rol tot mai important. Uneori, semne divine (v. eclipsa de soare din 424 i.Hr.) sunt invocate pentru a amana alegerea in functia de prim strateg a unei persoane de conditie modesta (v. Cleon). Asasinatul politic incepe sa se practice si la Atena (v. Ephialte). Paralel cu aceste fenomene se asista si la o oarecare degradare a spiritului civic si la o lipsa de respect fata de traditiile religioase (v. Alcibiade). Dupa cum reactiile adunarii incep sa fie controlate de demagogi, de data aceasta in intelesul peiorativ al termenului. Aceste aspecte negative ce se vor agrava in secolul IV i.Hr. sugereaza ca democratia ateniana evolueaza spre o ochlocratie.

F. Regalitatea elenistica. Pentru a realiza gradul de indepartare a ideologiei politice de epoca elenistica de traditiile macedonene si grecesti este necesar sa se sublinieze, in primul rand, natura regalitatii macedonene. O asemenea analiza este justificata de faptul ca, dupa Alexandru, au fost instituite case dinastice, in principal, de obarsie macedoneana, mai rar, greaca. Este vorba de consecintele campaniilor lui Alexandru, cucerirea Orientului, lupta pentru mostenirea lui Alexandru si constituirea regatelor elenistice succesoare (intre 322-281 i.Hr.), urmate de o noua structurare politica, in care s-au impletit unele traditii macedonene, ceva din ideile politice grecesti si, mai ales, o puternica mostenire orientala. Regele macedonean (inclusiv Filip al II-lea si Alexandru) accede la putere prin drept ereditar (prin primogenitura sau, in lipsa, prin cel mai apropiat agnat), dintr-o ginta regala. Nu poate fi investit insa fara acceptul marii aristocratii si nici nu poate conduce fara a tine seama de opiniile consiliului. Este o regalitate nationala, statut subliniat de titulatura de rege al macedonenilor. Criteriul ereditar agnatic va ramane mostenire si in epoca elenistica. Exceptiile de la acest principiu reprezinta cazuri rarisime (v. Cleopatra). De asemenea, inconjurarea regelui de un consiliu constituit pe criteriul loialitatii fata de persoana sa poate fi si el socotit ca o forma a atasamentului fata de traditie. Corpul de hetairi grupati in jurul persoanei dinastului este binecunoscut din timpul lui Alexandru. Institutia pajilor, pe care o reintalnim in toate statele elenistice, reprezinta si ea o mostenire. Se va vedea, mai incolo, pana unde se va ajunge cu inovatiile. Sigur, se insista foarte mult pe sacralizarea puterii si a persoanei regale ca rezultat al influentei orientale. Nu trebuie uitate insa cateva mici detalii. Regalitatea macedoneana este la origine charismatica, deci are atingere cu sacrul. Pe de alta parte, nu numai Alexandru, ci si Filip al II-lea isi creeaza genealogii divine sau eroice. Filip al II-lea se considera un Heraclid si aceasta postura fusese acceptata de greci. Alexandru amplifica aceasta mostenire prin adaugarea, la obarsia heraclidica, a descendentei din Achille (dupa mama sa).

Nu stim in ce masura mitul nasterii divine (prin Apollo) pe care-l gasim la Plutarch este contemporan cu tineretea lui Alexandru sau reprezinta o prelucrare mai noua. Sigur este ca unii diadochi (Ptolemaios, Seleucos), in functie de gradul de rudenie cu Alexandru, si-au ales ca stramos mitic pe Hercule sau pe Apollo. Singurul principiu de origine greceasca este acela de aretté in sensul de calitati innascute si curaj fizic pe care le poseda regii si care se manifesta prin fapte deosebite. Este insa un concept largit in sensul ca trimite la inspiratia si protectia divina.

Ca si regii macedoneni, regii elenistici au atributii religioase, juridice si militare. Numai ca puterea pe care o detin nu mai este controlata de consilii, ci este absoluta si este definita in baza dreptului sabiei (prin victorie, deci), ceea ce a dus la identificarea statului cu persoana regelui, a ereditatii (provine dintr-o familie regala) si a filiatiei divine (de la un erou sau zeu si de la Alexandru eroizat de asemenea). In virtutea acestei puteri absolute, regele concentreaza intreaga autoritate, tara ii apartine si poate dispune de ea prin testament (v. Pergam), este sef militar, seful administratiei, este judecator suprem si legislator. Chiar mai mult decat atat, este legea incarnata. Acesta este principiul. Dar regele poate delega o parte din aceste atributii unor persoane nu pe baza pregatirii lor, ci in functie de loialitatea fata de persoana sa, mai exact, in functie de gradul de amicitie cu suveranul. Singurul criteriu obiectiv in aceasta desemnare ramane, in cazul functionarilor superiori (strategi, cancelari, seful administratiei financiare, secretar) apartenenta la comunitatea greco-macedoneana.

Elaborarea cultului dinastic nu s-a realizat liniar si nici imediat dupa fragmentarea imperiului lui Alexandru. A depins de tara, de structura etnica si culturala a regatului, de traditiile teologice locale. Uneori este vorba de initiative populare sau determinate de nevoia de a capata bunavointa unor regi. De aceste fenomene se leaga adaugarea unor epitete care subliniaza natura speciala a persoanei si valoarea faptelor realizate (v. Soter si Everget). Semnul divinizarii apare in formula de Neoi Theoi (= Zei noi), care beneficiaza de onoruri divine dupa moarte (v. Seleucizii).

Regatele in care cultul regal a capatat forme orientale raman exceptii. Este vorba de Egipt, unde Ptolemeu al II-lea a organizat cultul si a inaltat un templu pentru parintii morti (271-270 i.Hr.), pentru el insusi si sora sa Arsinoe. Pentru ca prin decretul din Canope (237 i.Hr.), cultul sa devina de tip egiptean, iar din 196 i.Hr., Ptolemeu al V-lea sa-si aroge titlurile si atributiile unui faraon. In celelalte regate, evolutia este mai putin spectaculoasa, dar unii regi, precum Antioch al III-lea (223-186 i.Hr.) beneficiaza de un cult in viata. Exceptie de la practica divinizarii fac regii Macedoniei elenistice.