De ce n-au cucerit turcii tarile romane

DE CE N-AU CUCERIT TURCII TARILE ROMANE

Cucerire sau vasalitate? Cand cucerirea otomana s-a intins in Europa ca o mare care acopera pamanturile, la Dunare a intalnit pe romani. Cea dintai lupta mare intre romani si turci, pe pamant romanesc, a fost la Rovine, in 1394, si Mircea a infrant cu oamenii lui, boieri si tarani, ostile Rasaritului ale sultanului Baiazid. Cu cateva decenii inainte, detasamente romanesti luptasera dincolo de Dunare alaturi de slavi, impotriva navalitorilor asiatici. Lupta romanilor cu turcii inceputa de marele Mircea, care este, astfel, cel dintai cavaler roman al crestinatatii, a tinut, cu intreruperi, veacuri intregi. A fost, intai, un veac in care s-a incercat oprirea valului turcesc; dupa Mircea, a luptat Ioan Corvin cu puterile Ardealului, avand oastea lui ardeleneasca si nu oastea regatului unguresc si apoi, in_Moldova, Stefan cel Mare, o jumatate de veac. Fiecare din cele trei provincii romanesti si-a dat pe rand contributia in acest "razboi de o suta de ani'. Cand Stefan a inchis ochii, aceasta faza a luptei se terminase: romanii se fac vasali ai sultanului, platesc un tribut anual, mai tarziu domnii se duc sa ceara investirea la picioarele tronului padisahului.

Despre proportiile sacrificiului romanesc pentru crestinatate marturiseste un istoric italian in serviciul regelui Ungariei: "razboiul cu turcii a provocat asa de mare pustiire acestei tari (Tara Romaneasca), incat abia mai raman oameni care sa cultive ogoarele'¹.

Dar acum urmeaza faza a doua; desi imparatia turcului trecuse peste Tarile Romane si Ungaria fusese facuta pasalac iar Semiluna se ivise sub zidurile Vienei, totusi romanii se scoala mereu in lupta pentru libertatea lor. Boierii ridica voievozi de rascoala, e vremea marilor razmerite, adesea fara nadejde: cu Radu voda de la Afumati, Ion voda cel Cumplit si, mai ales, cu Mihai voda cel Viteaz. Dupa epoca de Rezistenta urmeaza acum epoca rascoalelor. De cate ori vecinii cei mari ai romanilor: imparatul de la Viena si craiul din Cracovia, vor sa porneasca razboi impotriva turcilor, gasesc viteji gata de lupta intre romani; o nadejde de libertate cat de mica si valvataia, care se credea stinsa, prinde a se ridica din nou. Ultimii domni romani rasculati impotriva turcilor au fost Stefan voda Petriceicu in Moldova, Constantin voda Serban in Tara Romaneasca cu Gheorghe II Rakoczi, principele ungur al Ardealului care a luptat cu mijloace romanesti, toti in a doua jumatate a veacului al XVII-lea.

'Se stie ca romanii au jjuarziat inaintarea otomana asupra centrului continentuIursTaceasta intarziere n-a insemnat numai, cum s-a spus de catre istoricii nosTri, o slabire a puterii ofensive turcesti uzate prin impotrivirea de la Dunare. Ea a dat timp Europei apusene sa primeasca lupta intr-o faza mult mai favorabila pentru ea cu alte arme si alta organizatie militara. Organizatia militara feudala, care 'dlinuTain Europa pana la sfarsitul veacului al XV-lea, ar fi fost incapabila sa reziste navalirii turcesti. Ostile de cavalerie grea in zale si de arbaletieri nu erau pe masura infanteriei ienicerilor si a cavaleriei usoare a achingiilor; lucrul s-a vadit in marea ciocnire dintre floarea cavaleriei apusene si Turcia la Nicopole (1396), ca si in lupta de la Mohacs (1526), cand a pierit in mlastini oastea feudala a Ungariei cu regele ei². in schimb, oastea de tarani si boieri, legata de codri si pasurile muntilor romanesti, era in stare nu sa distruga puterea otomana, dar sa intarzie inaintarea ei. Cand inaintarea turceasca a fost in stare sa-si indrepte grosul fortelor asupra Europei centrale (primul asediu al Vienei, la 1529), ea nu s-a mai ciocnit cu oastea feudala a nobililor, ci cu ostile cu arme de foc, pusti si tunuri, ale regilor. Aceste osti moderne - suntem in epoca mercenarilor specializati in arta razboiului - erau acum superioare ca tehnica si armament celor turcesti; inaintarea Semilunii a fost intai oprita, apoi, pe masura ce armamentul se perfectiona, puterea otomana a inceput sa dea inapoi.

Asadar, intarzierea provocata de rezistenta romaneasca n-a insemnat numai o lupta de uzura a fortelor turcesti, ea a fost hotaratoare: a ingaduit transformarea armatelor in vederea infrangerii navalitorilor.

Totusi, cum se stie si cum era firesc. in fata uriaselor forte militare otomane, cele mai importante ale Europei de atunci, apararea locala romaneasca a fost razbita in cele din urma. Nu atat bataliile in camp deschis erau hotaratoare in razboaiele din Evul Mediu pentru supunerea unei tari sau provincii, cat stapanirea cetatilor care fixau durabil pe invingator pe pamantul cucerit. Lupta Tarii Romanesti si a Moldovei cu turcii s-a incheiat in dauna noastra atunci cand cununa de cetati ce inconjura, cate una deosebita, fiecare din cele doua state, a fost rupta. Turcii ocupand Giurgiu, Bran a si Turnu Magurele, linia de aparare a Tarii Romanesti de la sud a fost strapunsa si independenta militara a statului muntean a ajuns la termen. Dupa , Cetatea Alba, au cazut si ele si asa s-au daramat zidurile Moldovei.

Dupa caderea cetatilor care asigurau otomanilor controlul asupra teritoriuluii neintarit al tarii, ei ar fi putut s-o cucereasca, sa transforme Tara Romaneasca, Moldova si Ardealul in pasalacuri. Dupa o suta de ani de rezistenta a primei faze de lupte si mai ales dupa experienta trista a marilor zvarcoliri neizbutite din perioada a doua, trebuie sa recunoastem ca, daca turcii ar fi voit, ar fi putut pune un pasa la Suceava si la Targoviste, in locul palizilor domnitori care cumparau domnia pe banti de la dansii. in Bulgaria, in ultimii ani ai veacului al XlV-lea, in vremea domniei la noti a lui Mircea cel Batran, au cazut cetatile Tarnovei, Nicopole si Vidin si urmarea imediata a fost incorporarea tarii ca parte integranta a Imperiului Otoman. in Serbia, vestita lupta de la Cosovo sau Campia Mierlei (1389) nu a fost decisiva, asa cum atu spus multi istorici, caci tara si-a pastrat autonomia sub fiul craiului Lazar. Dar cand au cazut cetatile Golubat si Semendria, atunci Serbia a fost transformata in pasalac turcesc (1459). Nici lupta de la Mohacs n-a fost decisiva pentru caderea Ungariei sulb turci, cum se crede indeobste, dar cuprinderea cetatii Budei, care domina de p.e inaltimi valea Dunarii (1540), a adus automat trecerea tarii magnatilor trufasi sulb calcaiul turcesc. De ce nu s-a intamplat acelasi lucru cu Principatele Romane dup;a caderea Giurgiului, a Brailei si a Cetatii Albe? Cum se face ca noi, romanii, averrn dreptul sa afirmam cu mandrie ca niciodata, in decursul veacurilor, nu ne-am pierduit 'autonomia politica, am trait sub domnii nostri, cu carmuire romaneasca, pe cand vecinii nostri, unguri, bulgaTI si sarbi, au fost robii padisahului si tara lor a fost proprietatea lui?

Intrebarea aceasta este esentiala pentru istoria noastra. Sa nu ne inselam spunand ca, in definitiv, nu este mare deosebire intre un domn fanariot care storce;a tara si un pasa turc. Este o foarte mare deosebire, caci ₍tara cuprinsa de turci devenea efectiv proprietatea lor, mosiile erau transformate in timare (fiefuri militare turcesti), altele in ciflicuri de serbi ai unui bei sau spahiu. Cucerirea otomana insemna impartirea intregului pamant colonistilor militari turci; toata populatia cadea im serbie si disparea nu numai intreaga boierime de proprietari de pamant, dar ssi mosnenii si razesii, mandri ca se pot numi si ei stapani pe un petec de pamant diin tara. Tot neamul devine un neam de robi. Noi, romanii, n-am fost robii turciloir, pamantul nostru a ramas al nostru. Niciodata turcii n-au avut voie sa se aseze im satele noastre ca proprietari si nici in clipele de suprema umilinta ale veacului al XVIII-lea, niciodata nu s-a ridicat un mecet in tara noastra. Poporul bulgar, ca si cesl sarbesc, au fost frante in organismul lor national, au pierdut clasa boiereasca militara, ca si cea a micilor cultivatori proprietari (afara de satele militare, din care veneau ssi seimenii, osteni mercenari ai domnilor nostri din veacul al XVII-lea), precum si clas;a targovetilor. intreaga natiune a fost redusa la o singura clasa sociala - a taraniloğr supusi. La greci s-a pastrat o nobilime in jurul Patriarhiei ortodoxe de la Fanar, dair fara legatura cu stapanirea pamantului, precum si o clasa de negustori. Unguriii si-au pastrat o nobilime numai in Ardeal, pentru ca aceasta tara n-a fos.t transformata in pasalac si pamantul Ardealului lucrat de taranii romani fuseste impartit proprietarilor nobili unguri in epoca ce a urmat dupa cucerirea acestei tarii. Cucerirea turceasca insemna, deci, urmari adanci asupra structurii sociale, co imputinare a organismului national, ceea ce la noi nu s-a intamplat.

Se vede usor de aci importanta problemei pusa mai sus: de ce n-au fost cucerite de turci Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania, de ce n-au fost incorporate Imperiului Otoman, dupa chipul Serbiei, Bulgariei, Greciei si Ungariei? De ce s-au multumit turcii cu cateva puncte de sprijin intarite, asa-numitele raiale, si n-au cucerit tara intreaga si de cate ori ostile turcesti au cuprins-o, tot de atatea ori

s-au retras?

Ca de obicei, cand e vorba de probleme istorice, care in timp se intind pe o perioada de mai multe veacuri, sunt mai multe cauze care concurg spre acelasi rezultat. Istoricul care urmareste explicarea fenomenelor trecutului nu trebuie niciodata sa se opreasca la o singura pricina a lor, data fiind complexitatea vietii sociale, economice si politice. Vom examina, pe rand, explicatiile ce reies din cunoasterea liniilor mari ale istoriei si ale situatiei geografice a poporului roman.

Exploatarea granarului imparatiei. intinsele stapaniri ale Imperiului Otoman in Europa, Asia si Africa erau in mare parte tari muntoase sau cu mari intinderi pustii. Numai Egiptul, tara de mult islamizata si de limba araba, cucerit de sultanul Selim in veacul al XVI-lea, era un adevarat granar. Dar, cu aceasta exceptie, am putea caracteriza Imperiul Otoman ca fiind compus din tari relativ sarace. Abia in Campia Dunarii au afTat turcii regiuni bune de agricultura, cu campii manoase, care puteau hrani multimile imparatiei. in schimb, Tara Romaneasca si Moldova, cu cultura granelor, care cuprindea sesurile si dealurile, cu uriasele turme de vite si herghelii de cai, vestite pe vremuri in toata Europa, pana in Silezia si Boemia, cu marea cultura de albine in prisaci, care furnizau mierea, aliment esential in Evul Mediu, cand nu exista inca zaharul, si ceara, singurul material pentru luminat, erau intr-un contrast izbitor cu regiunile mai sarace de dincolo de Dunare. inca din Antichitate, coloniile grecesti de la Marea Neagra, Tyras, Histria, Tomis, Callatis, fusesera asezate in acele parti in calitate de emporii de comert, care mijloceau aducer a granelor si pestelui sarat pentru indestularea tinuturilor sarace din Grecia. Acelasi rol l-au jucat apoi, in Evul Mediu, coloniile genoveze din Chilia si Cetatea Alba, prin care negustorii aduceau marfurile din interior, le incarcau pe corabii inalte cu panze si le duceau in Orient, in Italia si mai departe chiar. Asadar, ca o functie istorica, Tarile Romane asezate in regiunile manoase de la nordul Dunarii de Jos au fost jranarul din care-si trageau subzistenta tarile sudice mai sarace, Grecia, Bizantul si altele. Asa a fost si in timpul suzeranitatii otomane; Principatele Romane au devenit "granarul imparatiei', termen uzitat in veacul al XVIII-lea, dar care se potrivea si pentru vremi mai vechi. De la o vreme, hrana capitalei Imperiului Otoman si a ostilor europene ale sultanului era intemeiata pe transporturile regulate de grane, vite (afara de porci, bineinteles) si ceara imparateasca, aduse din Tara Romaneasca si Moldova si mai putin din Ardeal. intr-un studiu intitulat L'approvisionnement de Constantinople, d. G. Bratianu a aratat sistemul de aprovizionare a capitalei Imperiului Bizantin, devenita mai tarziu capitala turcilor si rolul pe care I-au jucat Principatele Romane in acest sistem³.

Se poate, deci, spune ca, din punct de vedere economic, stapanirea Principatelor Romane era esentiala pentru turci. in aceasta lumina, problema pusa de noi mai sus se pune acum in acest chip: de ce n-au exploatat turcii aceste bogatii direct, am zice in regie, ci le-au lasat in seama administratiei locale a domnilor si boierilor romani?

Aci atingem o chestiune esentiala din istoria Imperiului Otoman. Cucerirea si stapanirea tinuturilor dobandite de turci au fost facute pana la extinctia completa a bogatiilor; a fost o exploatare, nu o fructificare. Turcii n-au avut niciodata calitati de colonisti si de organizatori in domeniul economic. Ei nu imbogateau provinciile cucerite prin introducerea unei tehnici superioare, cum facusera, de pilda, romanii in provinciile lor, ci secatuiau bogatiile, fara a crea izvoare noi de bunuri. Cucerirea turceasca a fost pur militara si dupa secatuirea unei regiuni, ea se arunca asupra alfeia invecinate. Propasirea imperiului se baza numai pe cuceriri noi, pe marfuri, averi si biruri ce urmau sa treaca prin cucerire in vistieria imparatiei. Puterea sultanilor a stat in putinta de a coloniza ostasi pe pamantul cucerit, ca mosieri ce traiau de pe urma crestinilor. "Timarele', fiefurile militare otomane, n-au fost ca in Apus cauza unei anarhii feudale, caci sultanii, in epoca de crestere a imperiului, aveau mereu la dispozitie pamanturi noi de exploatat si prin aceasta tineau in frau pe privilegiati, creand noi cete de credinciosi, cand recunostinta celor vechi incepea sa se raceasca.

Dar cand epoca cuceririlor a incetat, turcii n-au putut sa se mentie ca mare putere pe temeiul stapanirilor celor vechi, care fusesera exploatate salbatic si ruina economica a Turciei a precedat prabusirea ei politica. Aceasta este cauza principala a caderii Imperiului Otoman. in aceasta privinta, caderea lui se poate asemana cu aceea a Imperiului Spaniol, care a fost tot un imperiu de rea organizatie economica a cuceririlor care n-au fost fructificate.

Ruina economica a Imperiului Otoman n-a dus la imediata lui destramare, caci teritoriile lui serveau popoarelor cu dezvoltare mare economica din Europa ca debuseu al marfurilor lor, si ele au devenit din aceasta cauza aparatoarele integritatii lui. Aceasta este explicatia faptului ca Anglia in special, dar si Franta, s-au facut aparatoarele Turciei in veacul al XlX-lea; ele aparau un teritoriu pe care stapanii nu stiau sa-1 chiverniseasca si de aceea urma sa fie exploatat economiceste de "apuseni'. in aceasta privinta, marele Montesquieu face o observatie foarte subtila in celebrele sale Considerations sur Ies causes de la grandeur des Romains et de leur decadence. Sa se noteze ca aceasta carte a aparut in 1734, inainte de razboaiele ruso-turce ale Ecaterinei II, care au aratat definitiva decadere a turcilor. in capitolul XXIII, Montesquieu scrie: "L'empire des Turcs est a present a peu-pres dans le meme degre de faiblesse ou etait autrefois celui des Grecs; mais ii subsistera longtemps. Car si quelque prince que ce fut mettait cet empire en perii, en poursuivant ses conquetes, Ies trois puissances commercantes de l'Europe⁴ connaissent trop leurs affaires, pour n'en pas prendre la defense sur le champ. Cest leur felicite que Dieu eut permis qu'il soit dans le monde des nations propres a posseder inutilement un grand empire'.

in comparatie cu nepriceperea si exploatarea salbatica turceasca - e destul sa spunem ca padurile Peninsulei Balcanice au fost taiate si nu au fost replantate, ca nu s-au infiintat culturi noi si bogatiile miniere au fost lasate in parasire - organizarea economica a Principatelor Romane sub egida domnilor si a boierilor a fost ,cuminte si fructuoasa. Romanii au fost si sunt un neam de agricultori muncitori, nu de cuceritori; erau specialisti in agricultura si cresterea vitelor, profesiune pe care o aveau in sange. Domnii romani au fructificat cu intelepciune bogatiile tarii, opera esentiala in istoria noastra, care le este prea rar recunoscuta.

Domnii Moldovei au facut din veacul al XlV-lea pana in al XVI-lea o uriasa opera de colonizare a pamanturilor pustii dintre Prut si Nistru, cu razesi si curteni, fructificand aceste mosii ale tarii. Mircea cel Batran a deschis cu mesteri sasi minele de arama de la Baia de Arama. Stefan cel Mare a adus in Moldova vita de Tokaj si a infiintat vestitele vii de la Cotnari. in Muntenia, domnii aveau livezi de nuci, pescarii organizate la Dunare, herghelii de cai in anume locuri alese si potrivite ale tarii. Prin tratatele de comert cu vami anume intocmite, domnii nostri atrageau in tara pe negustorii din Liov, Brasov, Sibiu. Monetele de argint batute de domnii romani si moneta marunta pentru schimbul uzual au ridicat viata economica a tarii. Nu s-a aratat in chip complet marele merit al domnilor, boierilor si razesilor romani in construirea economica a tarilor noastre. Domnii au fost mari gospodari in sensul actual al cuvantului, in contrast vadit cu exploatarea nepriceputa a turcilor.

Sultanii otomani si mai marii imparatiei stiau acest lucru. Ei stiau ca trimitand un pasa in scaunul Tarii Romanesti si al Moldovei, demnitarii otomani corupti si necinstiti ar trage asupra lor toate foloasele, ar risipi bogatiile, storcand iaga populatiei si a pamantului. intemeiati pe trupele lor locale, pasalele devin, mai ales in secclul al XVIII-lea, seniori locali aproape independenti, cu legaturi politice si economice tot mai slabe cu centrul imparatiei. Era in interesul imparatiei ca granarul ei, fara de care ar fi murit de foame ostirea si capitala, sa fie bine gospodarit si gospodaria buna o asigura numai administratia romaneasca. Credem, deci, ca aceasta e una din cauzele, poate cea mai insemnata, pentru care turcii n-au cucerit Principatele Romane si nu le-au inglobat la imparatia lor.

Dupa ce armele romanesti au aparat timp de mai bine de un veac neatarnarea Jarii, buna gospodarie romaneasca, priceperea in cele economice a ferit la randul ei tara de cotropirea straina.

Romanii si drumul ofensivei otomane. Stefan cel Mare scria dogelui Venetiei si papei, cerand ajutor impotriva paganilor: "Nu vreau sa mai spun cat de folositoare este pentru trebile crestinesti aceasta tarisoara a mea; socot ca este de prisos, fiindca lucrul e prea vadit, ca ea este seraiul (cetatea) Tarii Unguresti si al Poloniei si este straja acestor doua craii. Afara de asta, fiindca turcul s-a impiedicat de mine, multi crestini au ramas in liniste'. Pe aci urma sa treaca navalirea otomana, credea Stefan, si, daca zidul romanesc se prabusea, primejdia cuceririi asiatice atingea tarile catolice din centrul continentului si apoi cele din Apus. Civilizatia crestina in intregime sta sa piara, vechile centre de cultura, regatele si imperiile urmau sa ss prabuseasca sub noua navalire a barbarilor.

Si totusi, nu prin Moldova, nu prin Tara Romaneasca au trecut turcii cand ai cucerit Ungaria. Lupta cea mare, in care a pierit regele Ludovic II si toata nobilimea Va dat la Mofiacs (1526), pe Dunarea centrala; ostile turcesti veneau de la Belgrad cetate cucerita cu cinci ani inainte de sultanul Soliman Magnificul. Si mai tarziu, cane ,a cazut Buda si cand in doua randuri a fost atacata Viena (1529 si 1683), tot p< acelasi drum mare al armatelor, Constantinopol-Adrianopol-Belgrad si Dunard mijlocie, au trecut otomanii spre Europa centrala. Drumul militar de la Bizant prii Adrianopol, Filipopol, Sofia, Nis, Belgrad a fost inca din Antichitate principala arterj de comunicatie a Peninsulei Balcanice, folosita pe rand de romani, de bizantini, di cruciati si la urma de turci⁵. Era un drum pietruit de romani, care strabatea peninsul; de-a curmezisul si putea fi continuat pe apa, cu corabiile pe Dunare, sau pe uscat, pj marginile lui, spre Buda, Viena si Germania, drum militar si, in acelasi timp, drun; ^comercial. Era singurul drum deschis si potrivit pentru patrunderea din Peninsul; Balcanica spre centrul continentului, adica in directia nord-vest. Directia ofensiva otomane spre Europa centrala nu putea fi decat aceasta; singura bresa deschisa ii aceasta directie este campia Ungariei. Constient sau nu, sultanii turci tindeau s cucereasca una dupa alta provinciile in directia Europei mijlocii. Abia in secolul a XVII-lea au fost expeditii turcesti de cucerire si spre Polonia, care s-au oprit, insa, ii Podolia si la Camenita. Polonia nu era pe linia principala a cuceririi otomane, ci pe i linie secundara, si de aceea acum cativa ani istoricul O. Gorka, spre marele scandal a opiniei publice, spunea ca se insala cei ce socot aceasta tara ca un zid a crestinatatii in trecut, caci valurile navalirii pagane nu impotriva ei se indreptau⁶ Principatele Romane erau totusi, cum spune Stefan voda, poarta pentru Ungarii s Polonia, dar spre Polonia nu se indreptau turcii, iar pentru Ungaria nu era poirt principala, ci numai o poarta secundara. E destul ca cineva sa priveasca harta, spre se convinge de acest adevar. Ca o armata turceasca sa poata ataca Ungaria pri aceasta "poarta', trebuia sa treaca Balcanii prin pasurile stramte de la rasarit, ape obstacolul Dunarii, de aci, Carpatii si, la urma, Muntii Apuseni, adica pe o cal lunga si intoarsa, taiata de piedici naturale aproape de netrecut, fara cai d patrundere. E drept ca incursiuni turcesti au fost facute si pe aceasta cale (lupta de 1 Campul Painii, langa Orastie, 1479), dar niciodata n-a trecut pe aci o mare oaste d cucerire, sub conducerea sultanului, impotriva Ungariei sau a Austriei. Atat Mahomc II la Sabat si Belgrad, Soliman la Mohacs si Buda, Sinan pasa la Keresztes, Kar Mustafa la Viena, au ales cu totii calea deschisa pe la Belgrad si nu cea pri principate.

Asadar, Principatele Romane nu se aflau pe directia principala a cuceriri turcesti, ele ocupau o pozitie laturalnica fata de aceasta linie. Ocuparea integrala de catre turci nu era, deci, necesara din punct de vedere strategic.

Trebuie sa mai tinem seama inca de un fapt geografic hotarator pentru istoria noastra. Dunarea de la Viena la Belgrad este o cale de comert si o cale militara. Dar acelasi fluviu de la Belgrad spre varsarea sa in Marea Neagra, sau invers, de la varsare in sus, spre centrul Europei, nu mai constituia o cale de legatura si de patrundere. Drumul pe apa era taiat de obstacolul Portilor de Fier. Stancile dese_ si asezate neregulat irT albia Dunarii, "la iuteli', cum se zicea in vechime, faceauğ imposTbiiaTtrecerea corabiilor cu panze sau cu vasle, chiar a celor mai mici. Pana tarziu, irT vremea regelui Carol I, cand s-a sapat cu dinamita canalul de la Portile de ~FIer~sT?-a deschis comunicatia pe apa intre Romania si Europa centrala, a existat 'acest obstacol de netrecut. Prezenta lui a avut urmari hotaratoare pentru istoria '' noastfaT el a impiedicat legaturile comerciale ale Principatelor Romane cu Viena, cu Germania si, prin aceasta, si legaturile si influentele culturale. O mare parte din istoria noastra se lumineaza, daca intelegem ca, desi asezati pe malul celei mai importante artere de comunicatie fluviala a Europei, nu ne-am putut folosi de ea din cauza unor mici stanci ce se afla in albia fluviului, la Portile de Fier. Importanta acestui obstacol in istorie a fost bine aratata de istoricul englez Gordon East⁷. Corabiile incarcate cu marfuri, ce veneau de la Viena si de la Buda, trebuiau descarcate la Belgrad si marfurile urmau sa ia calea uscatului, spre Sofia si Cohstantinopol, iar Principatele Romane ramaneau alaturi de drum.

in cadrul problemei ce ne intereseaza, si acest fapt al obstacolului Portilor de Fier are insemnatatea sa. Flota otomana ar fi putut veni pe Marea Neagra si pe Dunare spre Europa centrala, daca nu era drumul taiat la Portile de Fier. Drumul pe valea Dunarii nu era deschis din directia Tarii Romanesti.

Turcii nu aveau, deci, nevoie de Principatele Romane ca punct de sprijin pentru ofensivele lor spre Europa. Se puteau multumi cu cateva garnizoane in puncte intarte, la Chilia, Cetatea Alba, Tighina, Braila, Turnu Magurele, dar nu de acolo urm a sa porneasca taberele mari si nu acolo eraifcentrele de concentrare a ostirii otomane. Tarile Romane erau o regiune alaturi de drumul navalirii, nu in calea ei. Aceasta este concluzia istoriei si a geografiei.