Alexandru si cucerirea orientului

ALEXANDRU SI CUCERIREA ORIENTULUI

Alexandru (Alexandros III) s-a nascut la sfarsitul lunii iunie a anului 356, la Pella. Istoricii antici au consemnat intreaga suita de legende cu privire la semnele prevestitoare si la prodigiile care au precedat nasterea marelui cuceritor.

Astfel, inainte de casatorie, mama lui Alexandru, Olympias, care apartinea dinastiei domnitoare la Aeacizilor din Epir, ar fi avut un vis in care se facea ca un trasnet i-a lovit pantecele, dand nastere unui incendiu, care a cuprins toate cele patru colturi ale lumii. La randul sau, Filip ar fi visat, dupa casatorie, ca ar fi pus o pecete pe pantecele sotiei sale, sub forma unui chip de leu. Toate aceste semne pareau sa prevesteasca soarta exceptionala a copilului care avea sa se nasca. De altfel, Alexandru va fi urmarit, toata viata, de ideea dublei sale descendente divine: Aeacizii erau urmasii lui Neoptolemos, fiul marelui erou Ahile, care, la randul sau, era fiul zeitei Thetis; dinastia Argeozilor din Macedonia, din care se tragea Filip, tatal sau, cobora din Heraklizi, urmatii eroului Herakles, fiul marelui Zeus.

Plutarh consemneaza, in Vita Alexandri, din lucrarea Vieti paralele, un al treilea episod miraculos, potrivit caruia, Filip ar fi vazut un sarpe intins langa Olympias, in timp ce aceasta dormea.

Curand dupa nasterea copilului, intre cei doi soti au aparut neintelegeri si certuri, care vor culmina cu separarea lor. Olympias ii reprosa lui Filip numeroasele infidelitati conjugale, in timp ce acesta se simtea intimidat de ciudateniile sotiei sale. Olympias avea o mare pasiune pentru ceremoniile religioase cu misterii, la care participa frecvent. Practicile magice si oculte aminteau de cele thrace si de orfism. Se pare ca, in disputa lor, fiecare dintre parinti a incercat sa il atraga pe copil de partea sa. Se pare ca Olympias a avut castig de cauza, Alexandru nutrind, pana la sfarsitul vietii, o mare afectiune si un respect deosebit pentru mama sa. In schimb, relatiile tata-fiu, desi intemeiate pe respect si admiratie reciproca, erau grevate de antipatie si raceala.

Pana la varsta de 13 ani, Alexandru a fost instruit de o ruda saraca din partea mamei, Leonidas, care i-a dat o educatie militara foarte severa, dupa model spartan. In anul 343, Filip i-a incredintat educatia fiului sau si a catorva tineri aristocrati macedoneni marelui filosof si savant grec Aristotel din Stagira. Aristotel aflase adapost si sprijin material la curtea lui Filip pentru realizarea proiectelor sale stiintifice, devenind prieten apropiat al regelui macedonean. Pe de alta parte, Aristotel a aflat in Alexandru un discipol extrem de inteligent si un spirit avid de cunoastere. Alexandru a fost initiat de marele invatat in tainele filozofiei, ale literaturii si ale medicinii. Alexandru nu se despartea niciodata de Iliada, opera pe care o va lua cu sine si in timpul marii expeditii din Asia. Tanarul print manifesta aceeasi pasiune pentru tragicii lirici greci, cat si pentru medicina si stiintele naturii; in cursul campaniei persane, el isi ingrijea adeseori prietenii si le prescria retete medicale.

Insa principalele talente ale lui Alexandru erau arta militara si cea politica, manifestate de la o varsta foarte frageda, un talent iesit din comun. Inteligenta exceptionala si spiritul vizionar al lui Alexandru erau dublate de o vigoare fizica neobisnuita. Alexandru isi petrecea cea mai mare parte din timp cu indatoririle ostasesti, in care era neintrecut. Felul sau de a fi, simplu si natural, i-au atras devotamentul si admiratia nemarginita din partea prietenilor si a soldatilor de rand.

La calitatile intelectuale se adaugau cele fizice, Alexandru fiind frumos la infatisare.

In 340, dupa ce perioada de pregatire sub indrumarea lui Aristotel s-a incheiat, Alexandru a revenit la Pella, unde a indeplinit functia de regent al Macedoniei, la varsta de numai 16 ani, in timp ce tatal sau era plecat intr-o campanie impotriva thracilor din Balcani. Alexandru a participat la batalia de la Cheroneea si a participat la misiunea diplomatica trimisa de Atena in preliminariile Congresului de la Corinth, in 338. In anul 337, Filip s-a despartit de Olympias, mama lui Alexandru si s-a casatorit cu Cleopatra, nepoata unui aristocrat macedonean foarte influent, Attalos, casatorit, la randul sau, cu fiica lui Parmenion. Alexandru mai avea un frate mai varstnic, Filip Arrhidaios, care era pe jumatate debil, nascut din casatoria lui Filip cu thessaliana Phillina. Casatoria lui Filip cu Cleopatra, care era cea de a saptea incheiata de regele macedonean, a dus la ruptura cu fiul sau. Alexandru se temea ca era posibil sa fie inlaturat de la tron, ca un nothos (bastard), in favoarea copilului care avea sa se nasca din casatoria lui Filip cu Cleopatra. Alexandru a fugit mai intai in Epir, apoi in Illyria. Alexandru a negociat, in secret, cu Pixodaros, satrapul Cariei, o alianta, urmand a se casatori cu fiica acestuia. Prin acest gest, Alexandru urmarea sa isi asigure o pozitie importanta, care i-ar fi permis sa nu mai depinda de resursele Macedoniei. Afland de aceste negocieri, Filip i-a alungat din Macedonia pe cei mai buni prieteni ai lui Alexandru - Ptolemaios, Nearchos si Harpalos. Impacarea dintre tata si fiu a fost aparenta si marcata de neincredere reciproca. Asasinarea lui Filip a avut loc chiar in iulie 336, in timpul sarbatorilor religioase prilejuite de casatoria sa cu Cleopatra.

Situatia creata la moartea lui Filip se anunta a fi deosebit de dificila. Alexandru era considerat de adversarii sai de la curte, dar si de catre greci, care asteptau orice moment favorabil pentru a-si recastiga independenta, drept un adversar prea tanar si neexperimentat, cu mult mai putin abil si mai lipsit de energie decat Filip. Regatul macedonean era amenintat cu recaderea in anarhie, iar Liga de la Corinth avea sa se destrame de la sine.

Insa tanarul rege a inteles sa actioneze de la inceput cu hotarare si energie pentru a se impune atat in fata adversarilor interni, cat si a celor externi.

Demosthenes, care credea ca "acest tinerel nu va iesi din Macedonia", i-a indemnat pe athenieni sa incheie o alianta cu Imperiul Persan, impotriva Macedoniei. Toate cetatile grecesti au inceput sa se agite, pretextand ca juramantul de credinta depus inaintea lui Filip la Corinth nu le obliga si fata de fiul acestuia.

Alexandru a pornit spre Grecia, unde a fost recunoscut ca hegemon de catre Confederatia thessaliana, de Amphictyonia de la Delphi si de Liga de la Corinth. Chiar athenienii au trimis o ambasada pentru a-si depune omagiile in fata tanarului rege, care a fost investit cu prerogativele pe care le detinuse si tatal sau.

In acelasi timp, Alexandru s-a debarasat cu rapiditate de toti potentialii rivali la tron si de toti opozantii, reali sau virtuali. Toti printii familiei regale au fost asasinati, cu exceptia lui Arrhidaios, pe care l-au salvat de la moarte doar deficientele sale mintale. Attalos a fost acuzat de tradare si executat, in timp ce Olympias a sugrumat-o pe Cleopatra si pe copilul careia aceasta din urma tocmai ii daduse nastere.

In 335, Alexandru a intreprins spre nord o campanie in vederea reconsolidarii dominatiei macedonene in aceasta regiune. El i-a spus pe triballi si chiar a traversat Dunarea, in Muntenia, unde a obtinut o victorie impotriva getilor. Alexandru a infiintat apoi o noua coalitie illyra, condusa de Cleitos, fiul lui Bardylis si de regele taulantinilor, Glaucias. El i-a masacrat pe illyri si a urmarit ramasitele armatei acestora pana la Marea Adriatica. Alexandru a fost nevoit sa revina din Illyria ca urmare a unei revolte izbucnite la Theba. Anarhia din Imperiul Persan a luat sfarsit odata cu venirea la tron a regelui Darius III Codomanos, in 336. Acesta a initiat o vasta contraofensiva, urmarind sa ii expulzeze pe macedoneni din Asia. Trupele de mercenari greci, aflate in serviciul lui Darius, au reusit sa recucereasca toate porturile din Egeea orientala. Darius III a incercat, de asemenea, sa provoace in Grecia o revolta antimacedoneana, pentru a-i constrange pe macedoneni sa paraseasca Asia. El le-a promis sprijin financiar tuturor oamenilor politic greci ostili Macedoniei. La auzul unui zvon potrivit caruia Alexandru si-ar fi pierdut viata in luptele impotriva triballilor, exilatii thebani au revenit in cetate si au restabilit regimul democratic, alungand, totodata, garnizoana macedoneana din fortareata Cadmeea.

Aparitia fulgeratoare a lui Alexandru in Beotia a provocat panica athenienilor si peloponesienilor, care i-au abandonat pe thebani. Acestia din urma s-au decis sa reziste, insa Alexandru a cucerit orasul. Abil, a lasat soarta Thebei in seama Consiliului Ligii de la Corinth, exercitand, totodata, presiuni in vederea luarii unei decizii necrutatoare. Dusmanii traditionali ai Thebei (plateenii, thespienii si phocidienii) au determinat adoptarea unei sentinte de o severitate extrema: Theba a fost rasa de pe suprafata pamantului, iar locuitorii vanduti ca sclavi.

Atena i-a trimis lui Alexandru o solie pentru a-l felicita in legatura cu succesele sale. Alexandru a cerut sa ii fie predati strategii si oratorii antimacedoneni, printre care se numarau Demosthenes, Hypperides, Lycaurgos. Dupa o dezbatere aprinsa in Ecclesia, Demades l-a convins pe regele macedonean sa manifeste indulgenta. In consecinta, Charidemos a fost exilat, iar athenienii si-au luat angajamentul de a se comporta ca niste aliati fideli.

Atitudinea concilianta a lui Alexandru se explica prin faptul ca regele macedonean nu dorea sa ii impinga pe athenieni, care dispunea inca de o forta navala redutabila si de sustinerea financiara a persilor, la o rezistenta indarjita.

Astfel, in 335, Alexandru reusise sa restabileasca pozitia Macedoniei de hegemon al Greciei si sa isi impuna autoritatea asupra barbarilor aflati la nordul regatului sau. Avand spatele asigurat, el putea porni in marea expeditie asiatica, proiectata de tatal sau.

In toamna anului 335, Alexandru a convocat un nou Consiliu al Ligii de la Corinth, unde a obtinut confirmarea in functia de comandant suprem al trupelor care urmau sa poarte razboiul impotriva persilor. Cu acest prilej, au fost fixate efectivele care trebuiau sa fie furnizate de fiecare cetate aliata.

Odata cu restabilirea calmului in Grecia, Liga de la Corinth a hotarat, in acord cu Alexandru, declansarea razboiului impotriva Imperiului Persan. In mod normal, regele macedonean, care ocupa pozitia de hegemon al Ligii, a primit comanda fortelor expeditionare, fiind stabilit ca razboiul sa fie pornit in primavara anului urmator (334).

Efectivele armatei cu care a inceput Alexandru marea epopee asiatica se ridicau la 30.000 sau 32.000 de infanteristi, 5.000 de calareti. Falanga (phalanx) macedoneana era constituite din cate 6 mari unitati (taxcis) de aproximativ 1.500 de oameni, la care se adaugau cei 200 de pedestrasi macedoneni usor inarmati, cei 7.000 de infanteristi greu inarmati (hoplitai) trimisi de cetatile grecesti aliate, din cadrul Ligii de la Corinth, 5.000 sau 7.000 de infanteristi greci, mercenari, 500 de arcasi cretani, 3.000 de traci, 500 de sulitasi agriani, si 300 de oameni proveniti din zonele "barbare" situate la nord de Macedonia (tribali, illyri).

Fara indoiala, principala forta de soc a cavaleriei o constituiau cei 1.500 sau 1.800 de hetaroi, macedoneni grupati in 13 escadroane (ilai). Alexandru dispunea, de asemenea, de o redutabila cavalerie care indeplinea rolul si de forta de recunoastere a terenului si de hartuire. Un important contingent (1.800 de oameni) era furnizat de Thessalia, ai carei locuitori aveau reputatia unor excelenti calareti. Aliatii au furnizat 600 de calareti, iar cavaleria mercenara numara 800 de oameni. In fine, alaturi de cei enumerati mai sus se mai aflau 700 de calareti thraci si 200 agriani usor inarmati, care indeplineau rolul de forta de hartuire. Insa, unul dintre cele mai consistente prezente in cadrul corpului expeditionar era reprezentata de unitatea de elita a trupelor usoare macedonene, hypaspistai ("purtatorii de scut") care formau agema (garda regala) cu un efectiv de 4.000 de oameni. Armata dispunea, totodata, de un impresionant serviciu tehnic si de un parc rulant de asediu, inzestrat cu baliste, turnuri mobile, catapulte usoare, un serviciu administrativ si de aprovizionare, care trebuia sa asigure functionarea liniilor de transport pe uscat si pe mare.

Alexandru era insotit de un stat major, din care faceau parte batranul si experimentatul general Parmenion, vechi camarad de arme al fostului rege, Filip al II-lea, impreuna cu fiii sai Philotas (comandatul unitatilor de cavalerie grea, hetairoi) si Nicanor (comandantul garzilor regale), cei doi prieteni apropiati ai regelui, Hephaistian si Pordiccas, Ptolemaios, Selencos, Antigonos Monophtalmos, Amyntas, Cratoros, Meleagros, s. a. Insa, in statul major se aflau si experti greci, precum inginerul genist Gorgos, arhitectul Deinokrates (autorul planurilor Alexandriei din Egipt), geograful si etnologul Aristobulos, secretarul Eumenes din Cardia, filozofii Callistenes (nepotul marelui Aristotel, profesorul din adolescenta al lui Alexandru), Anaxarhos, Pyrrhon si inginerul Diades, seful serviciului tehnic.

O parte din trupe traversasera, sub comanda lui Parmenion, inca din 335 Hellespontul (Dardanele), stabilind un cap de pod in nord-vestul Asiei Mici. pentru a asigura apararea Macedoniei in fata unor eventuale invazii venite dinspre nord si pentru a preveni orice defectiune din partea aliatilor eleni din cadrul Ligii de la Corinth, Alexandru l-a lasat in Macedonia pe un alt batran si fidel general, Antipatros, cu titlul de regent caruia i-a incredintat o armata formata din 12.000 de infanteristi si 1.000 de calareti.

In primavara anului 334, folosind flota furnizata de aliatii greci, Alexandru a traversat Hellespontul, impreuna cu armata sa. Odata ajuns pe malul asiatic, tanarul rege a infipt lancea in pamant, reeditand gestul pe care traditia epica i-l atribuia lui Protesilaos, primul grec care a debarcat pe tarmurile Troiei. Epitetul doriktetos ("cucerit de lance") va desemna, in epoca elenistica teritoriul cucerit cu forta armelor si stapanit in virtutea "dreptului lancii". Acest gest constituia o prefigurare a noii ordini pe care intentiona sa o impuna Alexandru, din perspectiva eroului de tip homeric, favorit al zeilor care ii acorda victoria. Este primul act dintr-o suita de gesturi asemanatoare, menite sa sublinieze statutul exceptional al lui Alexandru si care ii vor marca domnia, pe masura ce va desavarsi cucerirea Imperiului Ahemenid.

Dupa ce a operat, la Abydos, jonctiunea cu trupele conduse de Parmenion, Alexandru a efectuat un pelerinaj la Troia, in amintirea "stramosului" si eroului sai preferat, Ahile, apoi a invadat satrapia Phrygia Hellespontica. Inaintand spre est, armata macedoneana a ajuns la micul rau Granicos, unde era asteptata de armata persana. Darius al III-lea Kodomanos, Marele rege, a socotit ca prezenta sa pe campul de lupta nu era necesara, motiv pentru care ia incredintat comanda unui stralucit strateg, comandant al trupelor de mercenari greci din armata persana, Memnon din Rhodos. Acesta l-a sfatuit pe satrapul Phrygiei Hellespontice sa nu accepte o batalie deschisa, ci sa se retraga spre interiorul Anatoliei, si sa aplice tactica pamantului parjolit in fata armatei macedonene, care nu dispunea de provizii decat pentru cel mult 30 de zile. Atras in zonele aride din podisul Anatoliei, hartuit in permanenta de trupele persane, armata lui Alexandru ar fi ajuns la epuizare si ar fi fost invinsa cu usurinta. Este de notat faptul ca flota feniciana, aflata in serviciul Marelui Rege, dispunea de numeroase baze aflate in orasele porturi de pe coasta Asiei Mici si a Syriei, dominand zona de est a Marii Mediterane. In cazul unei infrangeri pe uscat, in Phrygia, puternica flota feniciana (din care faceau parte, insa, si escadroane ale unor cetati grecesti, asiatice supuse Marelui Rege) ar fi reusit sa blocheze retragerea armatei macedonene in Europa, fara dificultati. Mai mult, o victorie persana ar fi creat oportunitatea, pentru cetatile din Grecia continentala sa se elibereze de sub tutela macedoneana.

Insa satrapul Phrygiei Hellespontice a considerat inacceptabil sa lase teritoriile pe care le administra la dispozitia invadatorilor macedoneni si a primit lupta in urma careia Alexandru a cucerit prima sa victorie, manevrand stralucit. Regele macedonean a dat dovada de luciditate in exploatarea primului succes, ocupand Daskyleion, resedinta Phrygiei Hellespontice si bogata satrapie a Lydiei impreuna cu capitala acesteia, Sardes, care era, de fapt, centrul puterii persane din Asia Mica. Cetatile grecesti din Ionia l-au primit pe Alexandru ca pe un eliberator, cu exceptia orasului Milet, unde a intampinat rezistenta. Regele macedonean le-a redat acestora autonomia (insa nu independenta totala). Deoarece dominatia persana s-a sprijinit, in cetatile grecesti din Asia Mica pe tiranii locali si pe factiunile oligarhice, Alexandru le-a inlocuit cu regimuri democratice. Astfel, el a procedat in mod diferit fata de Grecia continentala, unde a favorizat instituirea unor regimuri oligarhice sau tiranii. O asemenea procedura da seama de faptul ca Alexandru nu avea anumite preferinte "ideologice" si ca prin aceste decizii dictate de imprejurari, el sprijinea regimurile care ii asigurat fidelitatea cetatilor grecesti. El a inlocuit satrapii persani cu ofiteri macedoneni in Phrygia Hellespontica, Lydia, Marea Phrygie si in Pisidia si Cilicia, dar preocupat sa-i substituie autoritatea celui a Marelui Rege, a respectat diversitatea conditiilor locale, in folosul sau, bineinteles: Alexandru i-a mentinut pe principesa Ada, a Cariei si pe dinastul Sabiktas al Cappadociei. El ocupa rapid, cu ajutorul Adei, zona de sud a Asiei Mici, fiind nevoit sa asedieze orasul Halicarnassos, din Caria, unde se refugiase Memnon, impreuna cu flota persana. Desi a cucerit cetatea, in urma unui indelung asediu, Memnon a reusit sa fuga pe mare. In pofida venirii toamnei, Alexandru si-a continuat drumul de-a lungul coastelor de sud ale Asiei Mici, supunand Lycia si Pamphylia.

Regele a avut grija ca toate cetatile grecesti "eliberate" sa nu plateasca tribut si a vegheat la delimitarea teritoriului acestora. recunoscatori, grecii din Asia Mica au fost primii care i-au acordat lui Alexandru onoruri divine (fara a-l considera, propriu-zis, zeu) si au instituit un cult dedicat acestuia.

Alexandru a mers, in iarna anului 334-333, la un sanctuar, unde, se afla carul intemeietorului dinastiei phrygiene, Gordias. Potrivit unor vechi traditii cel care reusea sa dezlege nodul incurcat care lega jugul de oistea carului, devenea stapanul Asiei. Anecdota propagata de istoriografia antica il infatiseaza pe Alexandru taind "nodul gordian" cu sabia, episod care, desi privit cu suspiciune de critica moderna, ilustreaza in mod elocvent caracterul tanarului rege.

Intre timp, temutul adversar al lui Alexandru, Memnon a ocupat cu flota insula Chios si a debarcat in Lesbos, unde a murit la asediul cetatii Mitylene. Astfel, Darius al III-lea l-a pierdut pe cel mai bun strateg al sau. Ingrijorat de inaintarea rapida si de succesele fulgeratoare ale adversarului sau, Marele Rege a reinceput sa-si reorganizeze armata in vederea unei confruntari decisive cu acesta. Atenianul Charidemos l-a sfatuit pe Marele Rege sa intampine armata macedoneana cu mercenarii greci ai lui Memnon, care constituiau o forta solida, omogena si calita in lupte. Darius s-a lasat influentat, insa, de nobilii persani invidiosi pe Charidemos si nu numai ca nu l-a ascultat ci l-a dat pe mana calaului.

Avand spatele asigurat in fata flotei persane, care isi pierduse bazele din Asia Mica, in urma cuceririi lor de armata macedoneana, Alexandru i-a incredintat satrapia Phrygia (cu limita de vest pe fluviul Halys) lui Antigonos, si a pornit spre Syria, pentru a-l infrunta pe Darius. Imbolnavindu-se greu, Alexandru a ramas, o vreme, la Tarsus in Cilicia. Dupa ce si-a revenit, el a strabatut defileul care desparte Asia Mica de Syria si a ajuns la Issos (Alexandretta) in octombrie 333. Aici a fost intampinat de armata persana, care era condusa de insusi Marele Rege. In privinta efectivelor armatei persane, istoricii antici dau cifre exagerate 310.000 (Curtius Rufus, III, 2), 500.000 (Iustinus, XI, 11), Plutarh (Vita Alexandri, 18) si Flavius Arrianus (Anabasis, II, 8, 8) chiar 600.000 de ostasi. Chiar avand in vedere dimensiunile vaste si resursele umane aproape inepuizabile ale Imperiului Persan, asemenea efective nu pot fi acceptate. Este posibil ca armata persana sa fi atins cifra de 100-150.000 de oameni, dar mai mult decat atat inseamna fantezie. Alexandru castiga din nou, la Issos, o victorie stralucita, marele Rege fiind nevoit sa fuga de pe campul de lupta, pentru a evita capturarea sa de catre adversar. In urma sa, Darius le-a lasat in mainile invingatorului, pe mama sa, pe sotia sa si pe cele doua fiice pe care, e avea impreuna cu aceasta. Totodata, Alexandru a capturat carul de lupta al Marelui rege si bogatiile aflate in tabara persana. Printr-o singura lovitura, tanarul rege macedonean a obtinut resursele necesare pentru a finanta continuarea razboiului, fara a mai recurge la contributiile cetatilor grecesti, si a devenit stapanul partii occidentale a Imperiului Persan. Un alt episod ilustrativ pentru personalitatea lui Alexandru o constituie tratamentul bland si onorabil pe care l-a oferit femeilor din familia lui Darius, care se aflau la Damasc, asteptand inca vestea victoriei Marelui Rege.

Refugiat dincolo de Eufrat, Darius a trimis trupe pentru a contraataca in Asia Mica, insa aceste tentative disperate au fost zadarnicite de replica prompta data de garnizoanele macedonene aflate sun conducerea lui Antigonos.

Alexandru nu s-a indreptat spre inima Imperiului persan, pe urmele lui Darius ci, prudent a coborat spre sud, in Fenicia, intentionand sa cucereasca orasele-port ale acesteia, pentru a lipsi flota Marelui Rege de ultimele puncte de sprijin din Asia. El a zabovit opt luni la asediul Tyr-ului, puternic aparat, pe care l-a cucerit dupa un asediu epuizant. Dupa victoria obtinuta cu greu, locuitorii Tyr-ului au fost masacrati sau vanduti ca sclavi. Flota persana, lipsita acum de orice punct de sprijin, s-a imprastiat sau s-a predat regelui macedonean. Ciprul si Rhodosul, care, pana atunci, adoptasera o atitudine expectativa, au trecut de partea invingatorului.

Pe langa pierderea satrapiilor din Anatolia, Cilicia, Syria si Fenicia, Marele Rege se vedea in situatia de a pierde provinciile din nordul Asiei Mici precum Bithynia si Paphlagonia, iar dominatia sa asupra Armeniei era nesigura. In acest moment, Marele Rege a recurs la o solutie de compromis, pentru a putea salva ceea ce mai ramasese din Imperiul sau, trimitandu-i lui Alexandru, o scrisoare prin care ii propunea, pe langa o suma uriasa drept rascumparare pentru eliberarea familiei sale, cedarea regiunilor cucerite (Asia Mica pana la Halys, Syria si Palestina pana la Eufrat). Mai mult, Darius i-a oferit lui Alexandru, ca garantie a bunei sale credinte, pe una din fiicele sale in casatorie.

O asemenea propunere depasea chiar dorintele lui Isokrates, ale carui indemnuri adresate macedonenilor sa cucereasca Asia Mica pareau utopice, si, fara indoiala, l-ar fi satisfacut pe Filip al II-lea. Scrisoarea fiind citita in fata Consiliului de razboi, inteleptul si prudentul Parmenion ar fi spus, relateaza Plutarh: "As accepta, daca as fi Alexandru". "Si eu daca as fi Parmenion", a replicat regele. Acest schimb de replici, probabil apocrif constituie un nu exemplu asupra proiectelor grandioase ale lui Alexandru, in contrast cu viziunea moderata si calculata a membrilor anturajului sau.

Alexandru a respins propunerile lui Darius si, inainte de a-l infrunta din nou pe acesta, el a coborat spre sud, pentru a anexa Egiptul, singura dintre satrapiile ahemenide occidentale pe care nu o cucerise inca. Dupa ce a fost oprit doua luni de asediul Gazei, Alexandru a ajuns, in 332, la Pelusion situat in partea de est a Deltei Nilului. Satrapul persan i-a predat tara fara lupta. Regele macedonean, care era constient de statutul aparte al Egiptului, nu a incredintat guvernarea acestuia unui strateg macedonean, ci a preferat sa il controleze direct, insarcinandu-l cu administrarea finantelor locale pe un grec, Cleomenes din Naukratis. Sejurul lui Alexandru in Egipt, intre anii 332 si 331, reprezinta o importanta deosebita in perspectiva evolutiei "ideologice" a reprezentarilor lui Alexandru cu privire la natura regalitatii, marcand, totodata, inceputul constituirii misticii regale, caracteristica epocii elenistice.

Prevenit de un vis, regele a intemeiat, in anul 331, in fata insulei Pharos, situata pe coasta si cunoscuta inca din opera lui Homer, chiar la limita dintre Delta Nilului si pe istmul ingust situat intre Marea Mediterana si Lacul Mareotis, prima cetate care ii va purta numele - Alexandria - pe locul unei mici asezari egiptene, numita Rakotis. Noul oras, care va primi o constitutie elenica si va fi populata cu cetateni veniti din toate cetatile grecesti, avea sa permita, datorita porturilor sale sigure si de mari dimensiuni, deschiderea spre exterior a bogatei tari a Egiptului. Alexandria avea sa devina nu doar capitala Egiptului si una dintre marile metropole ale lumii antice, ci si un important centru cultural.

Dupa intemeierea Alexandriei, regele s-a decis sa viziteze oaza Siwah din desertul libian, la aproximativ 100 km de culoarul fertil al Nilului, unde de afla un important oracol al zeului Amon, asimilat de greci de mult timp, un Zeus. Alexandru, care credea ca descinde, prin intermediul stramosului sau, Herakles din insusi Zeus, a plecat spre Siwah, unde a fost salutat de preotii lui Amon cu titlul oferit, conform traditiei, de "fiu al lui Ra", care este asimilat cu Amon. Aceasta formula de salut a reprezentat un prim pas spre legitimarea pretentiilor lui Alexandru cu privire la descendenta sa divina (nu stim in ce masura regele macedonean credea, sincer, in aceasta idee). escapada la Siwah nu a avut numai un scop mistic, Alexandru avand grija, cu acest prilej, sa anexeze teritoriul intregii Lybii elenizate, unde se afla si importanta cetate Cyrene.

In acest timp, in Grecia are loc o revolta a regelui spartan Agis al III-lea, care va fi reprimata in scurt timp de regentul Antipatros, aflat in Macedonia. Alexandru a parasit orasul Memphis, in primavara anului 331, decis sa reia cucerirea Imperiului Persan. Ajuns la Tyr, el ia o serie de masuri politice si administrative, intre care se numara eliberarea atenienilor cazuti prizonieri si incredintarea tezaurului armatei lui Harpalos. Afland ca Darius a concentrat la Babylon o armata cu un efectiv impresionant, Alexandru se indreapta cu rapiditate spre Mesopotamia, in fruntea unei armate de 40.000 de pedestri si 7.000 de calareti si a traversat, pe rand, fluviile Eufrat si Tigru. Dupa cautari febrile, el gaseste uriasa armata persana care era condusa, din nou, de Darius, in campia intinsa de la Gaugamela, aflata la nord de Arbela. Istoricii antici dau din nou cifre fantastice pentru armata lui Darius: Arrianus (III, 8, 6) si Plutarh (31) vorbesc despre 1.000.000 de pedestrasi si 40.000 de calareti, Rufus (IV, 12) da cifra de 800.000 de infanteristi si 200.000 de calareti, la care de adauga 50 de care cu coase si cativa elefanti, adevarate "tancuri vii" ale antichitatii. Cifrele oferite de Iustinus sunt mai "modeste": 400.000 de pedestrasi si 100.000 de calareti. Spre deosebire de Issos, terenul unde urma sa aiba loc batalia fusese ales de Darius, care spera ca, reusind sa isi desfasoare in aceasta campie vasta cavaleria sa, va incercui armata macedoneana pe flancuri si in spate, supunand-o apoi unei presiuni extraordinare. Insa, in pofida avantajului numeric si al terenului de lupta, armata lui Darius ramane aceeasi forta eterogena, formata, cu exceptia mercenarilor greci si a celor 10.000 de "nemuritori" (calareti de elita) din contingente de recrutare cu forta, slab inarmate, si lipsita de coeziune din cauza diversitatii lingvistice si dialectale. Rezultatul a fost o noua victorie a lui Alexandru, obtinuta, ce-i drept, cu greu, la 1 octombrie 331. Darius paraseste din nou campul de lupta, fugind pentru a-si salva viata din fata sarjei impetuoase a hetairilor condusi de Alexandru la Ecbatana, resedinta satrapiei Media. Alexandru urmareste ramasitele cavaleriei persane pana la Arbela apoi se indreapta spre Babylon, care ii este predat fara lupta de satrapul Mazaios. Drept recompensa, Alexandru il pastreaza in functie, dar numeste, alaturi de acesta un strateg si un controlor de finante macedoneni. Considerand ca poate sa adopte titlul de "rege al Asiei", fapt care prefigureaza autolegitimarea sa ca succesor al suveranilor Ahemenizi, Alexandru le acorda posturi de conducere in noua administratie. El va mentine pe multi dintre satrapii lui Darius al II-lea in posturile pe care le detin, pentru a si-i atrage de partea sa.

Dupa cucerirea "capitalei Asiei", Alexandru a plecat spre Susa in Elymaida, unde a capturat tezaurul (gaza) regal, in valoare de 40.000 de talanti. Incredintandu-i lui Parmenion comanda grosului armatei si insotit de soldati usor inarmati a traversat muntii Zagros, din sud-vestul Iranului, infruntand mari dificultati provocate de atacurile populatiei locale (uxienii) si de frigul iernii, si a fortat defileele numite "portile Persiei", care erau bine aparate. Ajuns la Persepolis, Alexandru ordona incendierea palatului regal construit de Darius I, in semn de razbunare fata de distrugerile provocate de Xerxes in timpul celui de-al doilea razboi medic. Acest gest simbolic marcheaza practic, sfarsitul Imperiului Persan si inlocuirea dinastiei ahemenide cu una macedoneana.

In acelasi timp, Darius al III-lea, insotit de satrapii provinciilor orientale ale Imperiului, s-a refugiat in Hyrcania aflata in sud-estul Marii Caspice, aflata dincolo de defileele numite "Portile Caspice", deoarece armata lui Alexandru se apropia de Ecbatana.

Ajuns la Ecbatana, in primavara anului 330, Alexandru concediaza contingentele grecesti ale cetatilor aliate in cadrul Ligii de la Corinth. Acest gest are semnificatia unui sfarsit de etapa de etapa in marea expeditie orientala: odata cu infrangerea definitiva a fortelor persane la Gaugamela, si cu distrugerea capitalelor ahemenide, efortul comun al grecilor si macedonenilor s-a incheiat. De acum inainte, Alexandru nu mai actioneaza in calitate de strateg autocrator (comandant - suprem) al trupelor Ligii de la Corinth, ci isi urmeaza planul de a deveni stapan al Asiei. La expeditie vor participa doar cei legati printr-o alianta personala de Alexandru: soldatii sai macedoneni si mercenarii. Regele lasa la Ectabana cea mai mare parte a armatei, sub conducerea lui Parmenion si se lanseaza alaturi de trupele usor inarmate, intr-o suita de marsuri fortate, incercand sa il captureze pe Darius. Pe drum, el afla ca Marele Rege a fost detronat se satrapul Bactrianei si de alti satrapi complici, care doreau sa continue rezistenta antimacedoneana. La scurt timp dupa primirea acestei vesti, soldatii din patrulele de cercetare avansata ale lui Alexandru vor descoperi trupul lui Darius, care fusese asasinat de satrapi in timp ce se retragea. Alexandru ii organizeaza lui Darius o ceremonie funerara regeasca si se declara razbunatorul memorie acestuia. Curand, Alexandru, care se proclama succesor legitim al regelui defunct, va adopta vestimentatia si eticheta persana. El introduce chiar ritualul prosternarii in fata regelui (proskynesis), considerat uzual in Orient, dar detestat de greci si de macedoneni.

Satrapul Bessos, refugiat in Bactriana, se proclama, la randul sau, Mare Rege, sub numele de Artaxerxes. In urma tradarii satrapului Ariei (regiune situata in vestul Afganistanului), Alexandru se indreapta spre sud si cucereste satrapia Drangiana (provincia Helmand, din sud-vestul Afganistanului actual). Ajuns aici, Alexandru afla de datele unui complot impotriva sa, pe care Philotas, fiul lui Parmenion, nu i-l semnaleaza. Judecat, dupa traditie, in fata adunarii soldatilor macedoneni, Philotas este executat. Alexandru ii incredinteaza lui Crateros comanda detasamentului de soldati trimis la Ectabana pentru a-l inlatura si pe batranul Parmenion, devenit indezirabil.

Dupa cucerirea Persiei, Alexandru a procedat la reorganizarea armatei: a marit numarul soldatilor fiecarei taxis a falangei de la 1.500 la 2.000 de oameni, dar si pe cel al escadroanelor de cavalerie, si a creat noi unitati de arcasi calari (hippotoxotai) si sulitasi calari (hippakontistai) dupa modelul persan, care erau mai adaptate modului de lupta practicat in Asia. Alexandru a plecat din Drangiana in Arahosia, unde a intemeiat o a doua cetate care ii purta numele Alexandria din Arahosia (Kandahar). Insa regele macedonean avea sa infiinteze in Asia Centrala mai multe orase cu numele de Alexandria, care erau populate cu contingente de greci sau macedoneni, coloni si soldati, in acelasi timp.

Inaintand spre nord, Alexandru ajunge la Kabul (Ortospana), unde va ramane in cursul iernii dintre anii 330-329.

In primavara anului 329, Alexandru numeste noi guvernatori macedoneni sau persi, pentru a-si consolida dominatia in satrapiile nou cucerite si incepe traversarea lantului muntos Paraponisades (Hinducus), cu altitudini medii de peste 4.000 de metri. Dupa traversarea muntilor Hinducus armata macedoneana ajunge in Bactriana, situata la nord de fluviul Oxus (Amu - Daria). Alexandru fondeaza, la poalele acestor munti, Alexandria "din Caucaz" nume atribuit in mod eronat de catre greci masivului Hinducus. La vestea apropierii lui Alexandru, Bessos fuge din resedinta sa de la Balkh (Bactra) in satrapia Sogdiana, situata la nord de fluviul Iaxartes (Sir-Daria) unde se aflau importantele centre Maracanda (Samarkand) si Buhara. Incercand sa castige bunavointa lui Alexandru, notabilii sogdieni il predau acestuia pe Bessos. Acesta este judecat ca tradator torturat, mutilat si trimis la Ecbatana pentru executie. Dupa ocuparea Samarkandului, Alexandru va intemeia, in apropiere de cursul fluviului Iaxartes, cea mai indepartata cetate care ii poarta numele: Alexandria Eshate (Extrema) in actualul Kodjent. Alexandru traverseaza fluviul dupa o scurta demonstratie impotriva scitilor saci (saccai), apoi incheie un acord cu acestia pentru a reveni in Sogdiana, unde izbucnise o revolta. Alexandru isi petrece iarna din perioada 329/328 la Bactra, profitand de acest ragaz pentru a introduce in randurile armatei sale trupe asiatice, educate dupa modelul militar macedonean.

In cursul anului 328, Alexandru a intreprins mai multe operatiuni impotriva unor grupe pastorale din stepe si a focarelor de revolta din Sogdiana. Rastimpul dintre diferitele campanii era petrecut de rege si de hetairii sai in lungi partide de vanatoare si in banchete nocturne. In timpul unui asemenea banchet a izbucnit o disputa intre Alexandru si unul din cei mai apropiati prieteni ai sai Cleitos cel Negru (care i-a salvat regelui viata in batalia de la Granicos). Dupa ce Cleitos i-a reprosat ca a introdus obiceiuri straine la curtea macedoneana pe care Filip al II-lea nu le-ar fi acceptat, Alexandru, ametit de vin si furios, la ucis pe acesta. Cuprins de remuscari regele a incercat sa se sinucida, fiind impiedicat cu greu de camarazii sai de la un asemenea gest. Alexandru a depasit aceasta criza abia dupa cateva saptamani.

In ianuarie 327, Alexandru a nimicit ultimele focare de revolta din Sogdiana. El a asediat o fortareata socotita inexpugnabila, aparata de trupele unui dinast local, Oxyartes. Dinastul a preferat, insa, sa se predea, iar Alexandru a luat-o de sotie pe fiica acestuia, Roxana, gest care va conduce la ralierea nobililor locali la cauza regelui macedonean.

Dorind sa isi atraga aristocratia asiatica, Alexandru il numeste ca satrap in Media pe Atropates, un persan care exercitase aceasta functie si in timpul lui Darius (Satrapia va fi cunoscuta, pe viitor, si sub numele de Atropatene).

Numirea in posturi de conducere a nobililor persani (socotiti simpli invinsi) si a noii etichete de la curte (proskynesis) i-a nemultumit pe macedoneni si i-a facut pe insotitorii greci ai lui Alexandru sa se simta jigniti. Printre acestia din urma se afla si filosoful Callistenes, nepotul ilustrului Aristotel, care redacta analele domniei (Ephemerides) lui Alexandru. Callistenes va fi gasit, peste putin timp, vinovat de complicitate la un complot urzit de cativa tineri din anturajul regelui (Paides Basilikoi), cunoscut sub numele de "complotul pajilor". Callistenes si autorii complotului vor fi judecati si condamnati la moarte. Aristotel si corifeii scolii peripatetice (curentul filozofic Aristotelic) fondate de acesta nu ii vor ierta niciodata lui Alexandru episodul respectiv. Hotarat sa extinda limitele cuceririlor sale dincolo de hotarele dominatiei ahemenide, Alexandru s-a indreptat in 327 spre India, in fruntea unei armate de 120.000 de oameni (dintre care doar 60.000 erau combatanti). Jumatate dintre combatanti erau tineri iranieni, epigonoi (urmasi) inarmati si instruiti in mare parte dupa modelul macedonean.

O parte din trupe, conduse de Hephaistion, ocupa principatul indian Taxila, dupa care vor incepe construirea unei flote pentru a naviga pe cursul fluviului Indus. Alexandru ia cu el o alta coloana si inainteaza spre nord, in munti, cu pretul unor confruntari dure cu populatiile locale. In primavara anului 326, Alexandru ajunge la Nysa unde localnicii adorau un zeu pe care grecii il vor asimila cu Dionysos; se pare ca acest episod a stat la baza legendei calatoriei lui Dionysos in Indii, cu larg ecou in epoca elenistica. Dupa ca va construi un pod de vase si isi va trece armata peste Indus, Alexandru face jonctiunea cu trupele lui Hephaistion, in Taxila. Alexandru se implica in conflictul dintre Taxiles si un rege vecin Porus ale carui posesiuni se aflau dincolo de fluviul Hydaspes, un afluent al Indului. In urma unei batalii purtate pe malul fluviului Alexandru obtine o mare victorie impotriva armatei lui Porus, care dispunea si de elefanti, si-l captureaza pe regele indian. Alexandru incheie cu Porus un acord in urma caruia acesta isi pastreaza regatul, restabileste pacea cu Taxiles si ii acorda regelui macedonean un ajutor pentru a supune populatiile din regiune. Alexandru va aplica in aceasta zona o politica similara cu cea a regilor ahemenizi, preferand sa instituie un protectorat, in locul unei dominatii directe. Cu toate acestea, regele il va numi pe Filip, fratele lui Harpalos, care reprezentant al sau in intreaga regiune, cu sarcina de a-i controla pe dinastii locali.

La fel ca si in Asia centrala, Alexandru isi va celebra victoria asupra lui Porus prin fondarea unui oras, Nikaia (nike = victorie). De asemenea el intemeiaza un oras, cu numele Bucephala, in amintirea calului sau, Bucephal pe care il avea din adolescenta si care tocmai murise.

Incurajat de Porus, Alexandru inainteaza spre est si da lupte grele cu populatiile din zona orientala a provinciei Punjab, din Pakistanul actual. Ajuns la malurile raului Hyphasis, un alt afluent al Indului, Alexandru nu intentioneaza sa il traverseze si sa inainteze si mai adanc, in inima subcontinentului indian, pentru a cerceta teritoriile quasi-legendarului regat al gangarizilor aflat in bazinul fluviului Gange. Acesta a fost momentul in care armata macedoneana, epuizata de marsurile interminabile, de luptele neincetate si de ploile musonului, se revolta si refuza sa mearga mai departe. Toate insistentele regelui pentru a-i convinge sa continue campania nu au servit la nimic, motiv pentru care a fost nevoit sa cedeze deciziei armatei. Dupa ce a marcat limita extrema a cuceririlor sale prin ridicarea, pe malul raului Hyphasis, a 12 altare monumentale, dedicate fiecaruia dintre marii zei olympieni si oficierea unor sacrificii solemne, Alexandru a ordonat intoarcerea spre Hydaspes. El supune Punjabul si o parte din populatiile din Kashmir si incepe pregatirile de plecare spre sud. Semnalul de plecare va fi dat in noiembrie 326. In paralel cu flota de 1.000 de vase, construita de Crateros si comandata de navarhul (amiralul) cretan nearhos, care coboara pe Indus, pe uscat marsaluiesc doua coloane principale: cea condusa de Crateros de-a lungul fluviului Hydaspes si, pe malul stang al Indului, o alta coloana condusa de Alexandru si Haphaistion. Cele doua coloane terestre incadrau, pe ambele flancuri, flota condusa de Nearhos. Alexandru poarta, in continuare, lupte dificile cu localnicii si, in primavara anului 325, intemeiaza un alt oras care ii poarta numele, la confluenta Indului cu Hydaspes. Coloana condusa de Crateros, va fi trimisa spre Alexandria Arahosia (Kandahar), prin trecatoarea Bolase (Quetta) si Alexandru stabileste ca loc de intalnire Carmania, satrapie iraniana aflata la nord de Golful Persic, Alexandru coboara spre sud si ajunge in Delta Indului si ridica un port la Patala dupa ce supune regiunea.

Flota lui Nearhos, in pofida dificultatilor provocate de muson, reuseste sa traverseze Oceanul Indian si, dupa ce trece prin stramtoarea Ormuz, patrunde in apele Golfului Persic si ajunge la gurile Eufratului. Coloana condusa de Alexandru va inainta, cu pretul unor suferinte aproape insuportabile, regiunile aride ale Gedrosiei (Belucistanul actual) si Carmania (sudul Iranului) unde se intalneste cu Crateros si Nearhos in decembrie 325. Dupa infiintarea unui nou oras cu numele de Alexandria si oficierea unor serbari religioase, insotite de sacrificii si concursuri atletice, care marcheaza sfarsitul campaniei, in timpul careia au fost strabatuti peste 18.000 km, Alexandru revine la Babylon, la inceputul anului 324.

Alexandru emite, in iarna anului 324, un decret (diagramma) prin care ordona cetatilor grecesti sa-si recheme cetatenii aflati in exil, dispozitie care constituia un amestec intern in afacerile interne ale acestora. Revenit la Babylon, regele va pedepsi mai multi satrapi care abuzasera de pozitia lor sau nu se aratasera fideli. Unul dintre cele mai elocvente episoade il constituie "afacerea Harpalos". Harpalos, caruia Alexandru ii incredintase tezaurul regal, auzind zvonurile potrivit carora regele al fi murit in luptele de pe Indus, delapideaza fonduri. Afland de reintoarcerea regelui, el fuge, luand cu sine suma de 5.000 de talanti, la Atena., insa atenienii, condusi de prudentul si inteleptul Lycurg, refuza sa il primeasca.

Inca din ultimul an al domnie lui Alexandru, mai multe cetati grecesti ii instituie regelui un cult, in calitate de theos aniketos ("zeu neinvins"). Acest cult, consacrat persoanei regale constituia o traditie inradacinata in Orient fara insa ca suveranul sa se confunde cu divinitatea, ci constituind emanatii ale acesteia. Incercand sa se impuna in fata nobilimii, dar si a populatiilor orientale, Alexandru avea nevoie de sprijinul pe care i-l putea oferi instituirea unui cult regal. Apoteoza unui muritor aflat in viata nu era o noutate nici in lumea greaca: cultul eroilor, precum Asklepios si Herakles constituie exemple elocvente in acest sens. Insa regalitatea lui Alexandru isi va extrage esenta din sinteza monarhiei traditionale macedonene cu cea de tip oriental. Autoritatea regelui se intemeiaza atat pe valoarea sa exceptionala, dar si pe mistica regala. Alexandru este fiul lui Zeus, un nou Herakles, de si anvergura acestei prezentari o depaseste pe cea intalnita in cultul eroilor practicat in lumea greaca. Daca unele cetati grecesti, mai ales cele din Asia Mica, accepta cultul regal, macedonenii si, in special, cei din patrie, vor refuza sa faca acest lucru. Conform traditiei macedonene, regele era cel mai de seama hetairos, un fel de "prim intre egali" in raportul cu nobilii din anturajul sau. Antipatros, regentul Macedoniei ramane fidel vechilor traditii macedonene, si Alexandru nu se va bucura, in timpul vietii, de un cult in patria sa natala.

In atelierul regal de la Babylon au fost emise, in 324-323, monede de argint care, pe revers, il infatiseaza pe Alexandru ca Zeus, purtand fulgerul si incoronat de zeita Victoria.

In aceeasi perioada Alexandru se casatoreste la Susa cu una din fiicele lui Darius III, iar apropiatul sau colaborator, Hephaistion, se casatoreste cu o sora a acesteia. In paralel, Alexandru oficiaza casatoria a 10.000 de ofiteri si soldati macedoneni cu tot atatea femei persane. Episodul "nuntilor de la Susa" a fost interpretat ca o intentie a regelui de a initia o sinteza culturala intre persi si greci, in cadrul unui imperiu vast si cosmopolit. Departe insa de Alexandru asemenea ambitii culturale, de sinteza a civilizatiilor. In fapt, interesat de a consolida si mai mult rolul sau de unic liant si depozitar al autoritatii asupra imperiului vast pe care il stapanea, Alexandru dorea sa isi asigure colaborarea si fidelitatea nobilimii asiatice, care o depasea, numeric, cu mult pe cea macedoneana. Pe de alta parte, regele fiind deja casatorit cu Roxana, fiica lui Oxyartes, a devenit, dupa nunta de la Susa, poligam, dar acest lucru se intalnea in mod frecvent, in Orient.

Alexandru a suferit o grava lovitura in toamna anului 324, cand a aflat de moartea bunului sau prieten, Hephaistion. Acesta detinea cea mai importanta pozitie in ierarhia Imperiului, dupa cea a regelui: era hiliarhos (un fel de prim-ministru). Intristat, regele consulta oracolul lui Amon, si ii organizeaza prietenului sau funeralii fastuoase.

Curand, Alexandru se consacra pregatirilor unei noi expeditii, in paralel cu organizarea imperiului sau. El proiecta o campanie in nord, spre Marea Caspica, si una spre sud, in Arabia. Vasele sale au efectuat calatorii de recunoastere de-a lungul coastelor Golfului Persic, ale Marii Rosii si in zona canalului Suez. Insa, in primele zile ale lunii iunie 323, cand aceste pregatiri erau in toi, regele care prada unui grav atac de febra si moare, la 13 iunie 323, la Babylon. Alexandru nu implinise inca varsta de 33 de ani. Moartea sa deschide o noua etapa in istoria civilizatiei grecesti, numita, epoca elenistica.