Actele juridice continute de triptice

ACTELE JURIDICE CONTINUTE DE TRIPTICE

In unul dintre contractele de imprumut, este o femeie peregrina, Anduena lui Vato (ceea ce arata o derogare de la regulile dreptului roman, pentru ca, in primul rand, in dreptul roman, femeile sui iuris erau puse sub tutela permanenta a agnatilor sai, fiind considerate obstaculate intelectual si deci nu puteau incheia acte juridice singure, ci numai cu autoritatis tutoris, iar in al doilea rand, peregrinii nu aveau dreptul de a incheia acte juridice, potrivit normelor de drept civil).

In alt contract de imprumut intalnim o simpla conventie, din care se naste pentru debitor obligatia de a plati dobanzi, numai ca, potrivit dreptului roman, aceasta obligatie nu poate izvora dintr-o singura conventie, ci dintr-un act solemn ,,stipulatio sortis et usurarum' (stipulatiunea capitalului si a dorintelor) sau ,,stipulatio usurarum' (stipulatiunea dobanzilor), alaturata lui mutuum.

Contractul de depozit este operatiunea depozitului neregulat incheiat ad probationem si nu ad validitatem, adica pentru probarea unei obligatii nascuta dintr-un alt act. Foarte importanta este utilizarea stipulatiunii din actele speciale, de exemplu, atat pentru realizarea operatiunii imprumutului cu dobanda, precum si pentru constituirea unor garantii, desi la epoca respectiva dreptul roman crease acte speciale, prin care se realizau operatiunile juridice respective.

In ceea ce priveste contractul de munca, el cuprinde o cauza atipica, prin care muncitorul accepta sa nu fie platit pentru zilele in care nu poate munci datorita faptului ca mina era inundata. Contractul de munca este o forma de locatio operarum (locatiunea de servicii), care la randul ei este una dintre cele 3 forme ce pot fi imbracate: locatiunea; partile contractului de munca: locator (cel care isi inchiriaza forta de munca) si conductor (cel care trebuie sa plateasca pretul locatiunii, patronul minei). Contractul de locatiune este un contract sinalagmatic si de aceea, in materia riscului in contract se aplica regula potrivit careia riscul in contract se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de executat.

Riscul in contract este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa isi execute obligatia, desi cealalta parte contractanta nu si-o poate executa, fara vina sa. In dreptul roman vechi era valabila regula potrivit careia riscul in contract era al locatorului. In dreptul roman clasic, riscul in contract este al conductorului si totusi, in tripticele din Transilvania avem aceasta fizionomie fata de dreptul roman vechi, in sensul ca riscul in contract nu este al patronului, ci al muncitorului. Explicatia rezida intre partile contractante. Exista o prapastie sub aspectul statutului lor economic si ca atare muncitorul era nevoit sa accepte orice clauze contracta, astfel incat contractul incheiat de el era un contract de adiziune.

In ceea ce priveste contractele de vanzare, unele contracte sunt semnate nu numai de martori, ci si de parti, garanti. In dreptul roman, sub acest aspect, actele sunt de 2 categorii: incheiate sub forma subiectiva (incheiate de parti) si incheiate sub forma obiectiva (semnata de martori). Astfel, imprejurarea ca actele sunt semnate si de martori si de parti, rezulta ca este o perioada de tranzitie de la forma obiectiva, specifica dreptului roman vechi, la forma subiectiva, specifica dreptului roman clasic, postclasic, forma imprumutata de la greci. Actele de vanzare din triptice au aceleasi efecte juridice ca cele din dreptul roman, desi forma este diferita. In dreptul roman, contractul consensual de vanzare incheiat valabil in momentul realizarii consimtamantului dintre parti, cu privire la obiect si pret, produce urmatoarele efecte juridice: obligatia vanzatorului de a preda bunul, de a garanta pentru vitii, pentru edictiune, obligatia cumparatorului de a plati pretul. In actele de vanzare din triptice, pentru fiecare efect exista o clauza distincta ( clauza de cumparare), referitoare la pret, cu privire la garantia pentru vitii si pentru edictiune.

In alta tablita, operatiunea de vanzare se realizeaza atat prin mancipatiune, ca si contractul consensual de vanzare. Insa, din examinarea continutului actului rezulta ca niciuna dintre conditiile mancipatiunii nu sunt indeplinite, adica partile nu sunt romani, nu au libribens, nu se pronunta formulele solemne specifice mancipatiunii. Autorii au incercat diferite explicatii pentru aceasta imprejurare: o operatiune se realizeaza prin 2 forme, una fiind anulata prin nerespectarea conditiilor cerute de dreptul roman. Unii autori au spus ca ar fi vorba de o greseala de natura terminologica: partile au folosit repetat cuvantul mancipatiune in locul cuvantului traditiune. Altii au spus ca pentru o mai mare siguranta partile au recurs si la mancipatiune si la contractul consensual, pentru realizarea operatiunii de vanzare, insa aceasta opinie nu explica de ce s-a recurs la mancipatiune, in conditiile in care formele nu au fost respectate. Altii au precizat ca, este drept, mancipatiunea nu produce efecte, pentru ca nu isi indeplineste conditiile sale de forma, daca operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza in virtutea contractului consensual, numai ca acesta nu este o explicatie, ci o constatare.

Pentru a explica aceasta ciudatenie, trebuie sa utilizam ca metoda de cercetare metoda dialectica. In dreptul roman, mancipatiunea este un mod de a dobandi proprietatea, cu precizarea ca romanii faceau distinctie clara intre operatunea juridica si forma tehnica juridica prin care se realizeaza aceasta operatiune. Contractul consensual de vanzare nu este la romani translativ de proprietate, ci este generator de obligatii, adica genereaza obligatii vanzatorului de a transmite linistita si utila posesie a bunului (vacuam possessionem tradere), in anumite situatii chiar proprietatea, transmitere ce se realizeaza printr-un act distinct si ulterior de contractul de vanzare din care a luat nastere obligatia respectiva.

In Legea Tarii, ca si in dreptul actual, contractul de vanzare este consensual, translativ de proprietate. Imprejurarea ca, in triptice, mancipatiunea este alaturata contractului consensal in vederea realizarii operatiunii de trecere de la sistemul roman clasic, in care vanzarea consensuala este generatoare de obligatii la sistemul Legii Tarii, in care vanzarea consensuala este translativa de proprietate. Forma, elementele si efectele contractelor continute in triptice arata ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor initiala, capatand in conditii specifice Daciei romane functii si finalitati noi, astfel incat ,,devierile' de la exigentele drepului roman clasic, pe care le intalnim la fizionomia actelor continute in triptice, nu sunt curiozitati, ci expresia sintezei juridice daco-romane.   Aceste acte juridice nu sunt acte de drept roman, autohton geto-dace, ci sunt acte de drept daco-roman. Ele reprezinta expresia pe planul determinismului dialectic a conditiilor de existenta din provincia romana Dacia, care au generat, la nivelul suprastructurii juridice, un sistem de drept roman, sistem daco-roman, rezultat din impletirea normelor de drept civil cu normele de drept al gintilor si cutumele locale, ca o parte componenta a procesului mai amplu al etnogenezi romanesti.