Radioul in epoca televiziunii

RADIOUL IN EPOCA TELEVIZIUNII

Rapiditatea implantarii televiziunii in Statele Unite, in Anglia, in Japonia a lasat aparenta, un timp, a unui declin al radioului; in mod cert, acesta isi vede scazand audienta intr-o prima etapa (care nu se afla la aceeasi data in tari diferite); dar eruptia televiziunii a fost mai degraba o provocare care a obligat radioul sa-si modifice obiceiurile si stilul, profitand si el de progresul tehnic. In timp ce televiziunea se dezvolta in societatile industrializate si, de aici, in alte tari in care ea reproducea mai ales modelele culturale occidentale, radioul se implanta mai pe larg in Lumea a Treia.

I.    - Revolutia tranzistorului si noile tehnici

Inventati in 1948 tranzistorii, dispozitive semi-conductoare ce pot sa amplifice curentul electric si sa indeplineasca functii de modulare si detectie, nu s-au vulgarizat in fabricarea aparatelor receptoare decat dupa 1955, facand sa scada preturile mai ales dupa 1960 si permitand ascultarea radioului in regiunile neelectrificate ale Lumii a Treia.

Miniaturizarea, legata de tranzistori, usureaza deplasarea receptoarelor la locul de munca pentru multe meserii din artizanat si pentru agricultori si, de asemenea, pentru grupurile rebele sau clandestine ale razboaielor de eliberare nationala. In timpul razboiului din Algeria, Vocea arabilor, difuzata de la Cairo, avea o mare influenta asupra populatiei musulmane. Extinderea radiourilor auto a redat o noua importanta radiourilor in tarile cele mai industrializate. O alta vulgarizare tehnica - care nu este totusi o noutate - a fost autorizarea tuturor talkies-walkies-urilor, emitatoare-receptoare de buzunar in Statele Unite, sa functioneze pe 27 MHz; este ceea ce se numeste Citizen Band Radio. Numarul lor de detinatori a trecut de la 2 milioane in 1975 la aproape 20 in 1977, foarte adesea automobilisti.

Productia anuala de aparate receptoare de radio continua sa se dezvolte, 82,6 milioane in 1973; doua tari fabricau 10 milioane de aparate pe an, Japonia apoi Statele Unite, 11 intre 1 si 10 milioane, URSS-ul, Germania federala, Coreea, Franta (3 milioane), Canada, Italia, Belgia, India (1,6 milioane), Marea Britanie, Brazilia, Polonia (1,15 milioane), 6 intre 500.000 si 1 milion.

Organismele de radio au realizat de asemenea numeroase progrese in tehnicile de emisiune; vizand un public din ce in ce mai specializat in tarile in care televiziunea s-a implantat puternic; combinatia radio-telefon a usurat contactul statiilor emitatoare cu publicul. Postul Europe 1 in 1955 a fost daca nu inventatorul cel putin cel care a popularizat-o in Europa; dar animatorii sai, in special Louis Merlin, se inspirau dupa exemplul Statelor Unite unde radioul a trebuit, mai devreme, sa se adapteze concurentei televiziunii, si indeosebi sa-si modifice grila de programe. Centrul de greutate a fost deplasat, din timpul serii (loc lasat televiziunii) catre pranz sau catre inceputul diminetii.

Radioul a trait mult timp daca nu in ignoranta publicului (radiourile comerciale au folosit foarte repede tehnicile de ancheta asupra audientei pentru a justifica tarifele de publicitate), cel putin in convingerea ca realizatorii sai stiu mai bine decat publicul ceea ce-i convine pentru distractiile sau informarea sa. tehnicile de sondaj ascutindu-se au permis descoperirea faptului ca publicul radioului nu este o masa monolitica, ci ca este compus dintr-un mozaic de ascultatori cu gusturi diferite ce permiteau programe diferentiate in functie de orele zilei si in functie de categoria de varsta a ascultatorilor.

Criza studenteasca din 1968 (sau din anii precedenti in Statele Unite) a facut sa apara in lumina importanta capatata de radio in randul tinerilor; deja o emisiune ca Salut les copains, lansata in 1959 la Europe 1, cu Daniel Filipacchi, demonstrase influenta radioului (la ora 5 dupa-amiaza) in randul celor sub 20 de ani.

Grija de a se adapta publicului a imbracat diferite forme; dezvoltarea radio-service in special in folosul automobilistilor, dar si in favoarea consumatorilor, ca emisiunea "Checkpoint" animata de catre Roger Cook la BBC in 1974, care ancheta reclamatiile consumatorilor. Alte emisiuni fac din radio un remediu al singuratatii; jocurile radiofonice atrag ascultatorul prin perspectiva castigurilor.

Radioul s-a descentralizat dupa 1960, mai intai in Danemarca, in Suedia si in Norvegia, in Belgia, in Olanda. Concurenta (salbatica sau legala in functie de tari sau de momente) radiourilor libere sau pirat a constituit un stimulent pentru organismele publice de radiodifuziune.

Costul scazut al echipamentelor, in raport cu televiziunea, caracterul mai intelectual al sunetului fara imagine, posibilitatile de stereofonie permit difuzarea de programe culturale, de concerte de muzica simfonica si de atmosfera adresate unui public restrans. Dar mai ales radioul a devenit mijlocul de informare cel mai rapid, de propaganda cel mai difuzat, de mobilizare cel mai masiv. De aceea se prezinta ca cel mai diversificat dintre mass-medii, de intimitate, generalist, fonduri sonore, radio de reflectie sau radio de animatie.

II. - Radiodifuziunea se adapteaza telecratiei

In Statele Unite marile canale detin in acelasi timp statii de radio si de televiziune; astfel CBS, pe langa sectorul sau de televiziune, avea 7 mari statii radio ce difuzau 24 de ore pe zi, si 244 de alte statii erau afiliate retelei sale in 1970. Posturile emitatoare s-au adaptat concurentei televiziunii, recunoscand-o ca atotputernica in timpul serii, ele si-au indreptat eforturile catre restul zilei si au tintit categorii de public mai diferentiate. Astfel numarul de aparate receptoare radio a continuat sa creasca, trecand de la 240 de milioane in 1965, la peste 400 in 1975 si la 560 in 1990. In 1971, se estima ca 80 % dintre adulti ascultau radioul in fiecare zi, iar beneficiile infloritoare ale statiilor comerciale atesta faptul ca publicitatea nu este indiferenta radioului. Numarul de statii continua sa creasca, statiile FM (5.020) sunt de acum inainte mai numeroase decat statiile AM (4.793). 99 % dintre locuintele americane au radio, cu peste 5 aparate in medie pe locuinta. Liberalizarea in domeniul radioului a facut FCC-ul in 1984 sa autorizeze un acelasi grup sa poata avea de acum inainte 24 de statii de radio, 12 FM si 12 AM (in loc de 7 de fiecare categorie).

Statiile necomerciale s-au dezvoltat si ele, in special statiile publice; Congresul american, prin Public Broadcasting Act, a hotarat in 1967 crearea CPB (Corporation for Public Broadcasting), lansata in 1969; in 1972, ea isi difuza programul sau intr-o suta de statii ce compuneau o retea, cea a National Public Radio; aceasta retransmite lucrarile comisiilor parlamentare, discutiile de la Clubul national de Presa, dari de seama ale sesiunilor ONU. Statiile publice in 1971 erau finantate in proportie de 35,6 % de catre universitatile de stat, de 8,9 % de catre alte universitati, pentru 18,6 % de catre state sau autoritatile locale. Cu toate acestea, raportul Comisiei Carnegie publicat in 1979 constata slaba lor audienta in raport cu statiile comerciale.

In Marea Britanie, cand televiziunea familiarizase deja publicul cu programele sale, radioul a venit cu inovatia cea mai sensibila in domeniul mass-mediilor cu radiourile pirat, un calificativ care nu putea decat sa placa opiniei publice engleze, si mai ales tineretului atras de latura romanesca a Radio-Caroline (a carui administratie era instalata la Amsterdam) sau a Radio -London ce emitea de pe navele aflate cel mai adesea in afara apelor teritoriale, in special in 1966 si 1967. Aceste posturi au revolutionat stilul radiourilor; "disc-jockey"-ul improvizeaza cu dezinvoltura, vorbind chiar cockney cu aceasta ocazie. Parlamentul britanic, la 30 iunie 1967, a votat Marine Broadcastig Offences Bill, care interzicea radiourile pirat de la 1 septembrie, amenintand cu inchisoarea pe cei care-i ajuta; marina englezeasca a desfiintat cateva, iar in 1968 disparusera. Dar BBC-ul simtise concurenta si din toamna anului 1967 lansase Radio One asigurand un serviciu neintrerupt de muzica populara. Pe de alta parte, au fost amenajate radiouri locale, in cadrul BBC, in numar de 20.

In 1964 Postmaster General (echivalentul ministerului Postelor din Franta) autorizase o prima statie de radio comercial, Radio-Manx, in insula Man. Totusi, de-abia dupa intoarcerea conservatorilor la putere, ministrul Postelor, Chataway, a depus in martie 1971 un proiect de lege care ajunge sa formeze radiourile locale plasate sub autoritatea Independent Broadcasting Authority; disparitia monopolului radiofonic al BBC a luat mai mult timp decat disparitia monopolului sau din televiziune. Intre octombrie 1973 si aprilie 1976 s-a constituit o noua retea de radio local independent, ILR; cele 19 societati care s-au constituit astfel sunt gestionate la nivel local si sunt stapane pe propriile programe, sub rezerva de a respecta reglementarea sistemului stabilit de IBA; presa locala, nelinistita in fata acestei inovatii, ramane inca foarte rezervata in anumite regiuni. Raportul Annan publicat in 1977 sugereaza crearea unui nou organism (independent de BBC si de IBA) pentru a gestiona aceste radiouri locale care apar ca un element de renovare a radioului in Marea Britanie.

In Franta, in momentul dezbaterilor care au precedat legea din 27 iunie 1964 care a creat Oficiul de Radio-Televiziune franceza (ORTF), radiodifuziunea era in continuare mult mai influenta decat televiziunea si ocupa un loc important in cadrul discutiei. Invers, televiziunea a ocupat aproape singura Parlamentul inaintea votarii legii din 7 august 1974, care crea societatile nationale actuale de radio-televiziune.

RTF, apoi ORTF, difuzand o informatie foarte guvernamentala, canalele periferice, in special RTL si Europe 1, a atras mai mult ascultatorii dimineata: la sfarsitul anului 1962, RTL era ascultat de catre 42 % dintre francezi, Europe 1 de catre 34 % si France-Inter de numai 24 %. Imbunatatirile tehnice si innoirea programelor au crescut audienta lui France-Inter, care a devenit postul de radio cel mai ascultat in 1967, pana in 1973.

Criza din 1968 a reamintit calitatile rapiditatii si spontaneitatii radioului; radiourile periferice au fost chiar acuzate de a fi amplificat revoltele studentesti prin reportajele lor in direct; lunga greva a ORTF i-a facut pe francezi sa stea la panda in fata tranzistoarelor lor si este semnificativ faptul ca generalul de Gaulle s-a adresat francezilor prin intermediul radioului numai atunci cand a dorit, la sfarsitul lunii mai 1968, sa reia controlul asupra situatiei.

Controlul de stat asupra radiourilor periferice trebuia sa fie intarit. Radio-Luxemburg abandonase formulele sale invechite atunci cand Jean Prouvost, devenit administrator delegat in 1966 (dupa ce dobandise actiunile la CFS) a facut apel la Jean Farran, fost redactor-sef la revista Paris-Match, intinerind postul care se va numi de acum inainte RTL si recrutand la preturi exorbitante animatori popularizati de catre televiziune: Leon Zitrone, Michel Drucker, Philippe Bouvard. RTL este conceput ca un post de radio popular, ce pastreaza audienta femeilor. Europe 1, aflat mai mult sub control guvernamental prin intermediul SOFIRAD care detinea 35,26 % dintre actiuni (si care a provocat plecarea lui Maurice Siegel in 1976), dadea o mai mare importanta informatiilor si miza pe un public citadin, de cadre, difuzand emisiuni relaxante adresate tinerilor cu Jacques Martin, Stephane Collaro sau Coluche.

Emisiunile de radio au pus accentul pe comunicarea cu ascultatorii, prin jocuri, prin povestiri sau prin interviuri vivace in care Pierre Bellemare se specializase cu emisiunea "Vous etes formidable"; prin emisiuni servicii sau prin emisiuni de sfaturi in domenii odinioara dintre cele mai intime: Menie Gregoire a lansat genul in 1967 la RTL care prezenta radioul ca un remediu al singuratatii.

Progresele stereofoniei au permis dezvoltarea emisiunilor muzicale de foarte inalta calitate pe France-Musique, chiar daca audienta se situa intre 1 si 3 %. In fata televiziunii care este inaite de toate spectacol, radioul si-a regasit o functie culturala pe doua nivele, un inalt nivel corespunzand postului France-Culture la ore de slaba audienta, adesea legat de publicarea de noi carti, si un nivel de vulgarizare culturala cu emisiunile postului France-Inter ca "Radioscopie" a lui Jacques Chancel, "Tribune de l'Histoire" a lui Alain Decaux sau "Le Temps de vivre"; sau ale postului Europe 1: "Qui vive", emisiune medicala, sau "Histoire d'un jour".

Radioul a valorizat emisiunile sale de informatie. Emisiuni ca "Les petits dejeuners politiques" de pe France-Inter sau "Le Club de la Presse" pe Europe 1, duminica seara, au capatat un loc privilegiat in agenda oamenilor politici. Radiourile libere sau salbatice, incepand din 1977, au provocat o repunere in discutie a monopolului.

In fata televiziunii, radioul a facut mai intai pasi inapoi; ascultat zilnic de catre 70 % dintre francezii in varsta de 14 ani si peste in 1961, doar 58 % in 1964, din 1967 el isi regaseste ascultatorii (in special odata cu progresul recent al radioului din masina) trecand de la 58 % la 65 % in 1977. In 1978, era estimat la 69 % (26 sau 27 de milioane de francezi in varsta de 15 ani si peste) ascultatorii radioului zilnic si numarul de receptoare era estimat la 36 de milioane (dintre care 7 milioane in masini) si la 48 de milioane in 1982.

Dupa alegerea lui Francois Mitterrand, o noua legislatura (legea din 9 noiembrie 1981, apoi legea din 29 iulie 1982 asupra Comunicatiei audiovizuale) a autorizat, in anumite conditii, radiourile locale private, in acelasi timp in care se inmulteau radiourile locale publice in cadrul Radio-France. Existau in 1985 peste 1.200 de radiouri locale private; dar radiourile asociative raman in urma si publicitatea radiofonica mai intai interzisa apoi autorizata in 1984 impinge la o concentrare in folosul unui mic numar de statii din fiecare oras, difuzand mai ales muzica si cantece moderne si legandu-se de retelele nationale.

In Germania, in majoritatea tarilor din Europa si in Japonia, televiziunea a adus un reflux al audientei radioului, fara a-l elimina totusi. In Italia, unde numarul de receptoare era evaluat la peste 38 de milioane in 1977, cel putin jumatate din populatia in varsta de 15 ani si peste asculta radioul in fiecare zi; sfarsitul monopolului RAI, prin hotararea Curtii constitutionale in iunie 1976, a antrenat o proliferare a statiilor de radio, peste 1.000, dintre care vreo suta la Roma; unele sunt comerciale, altele sustin miscarile de stanga si infiereaza partidele de stanga, ca Radio-Alice la Bologna in plin fief comunist in conflict cu municipalitatea de stanga sau Radio Citta Futura la Roma care revendica o audienta variind in functie de ore, de la 70.000 la 700.000 de ascultatori.

URSS-ul, in ciuda dezvoltarii televiziunii, a vazut progresand audienta radioului (120 de milioane de receptoare in 1978).

Si URSS-ul a cunoscut din 1964 radiourile pirat ce sunt periodic denuntate de catre presa sovietica, in Kazahstan, la Viciuga (langa Ivanovo), langa Kiev, la Samarkand; este vorba mai ales de tineri care difuzeaza in special muzica jazz. In democratiile populare, poate si din cauza faptului ca emisiunile din strainatate puteau fi mai bine ascultate, radiodifuziunea s-a straduit sa raspunda aspiratiilor populatiei ramanand in continuare un mijloc de formare politica si culturala pe linia marxist-leninista. Noi programe au fost introduse in Bulgaria pentru a atrage tineretul. In Romania, reportajele sportive au fost dezvoltate. Radioul polonez difuza pe trei canale si in 17 statii regionale 108 ore pe zi in 1970. Emisiunile educative au fost si ele modificate, inlocuind cursurile si lecturile prin discutii si jocuri.

III. - Radioul in tarile Lumii a Treia si in Asia

Radioul devine principalul mijloc de informare, de divertisment si de cultura a Lumii a Treia, adica pentru trei sferturi din locuitorii lumii; in timp ce analfabetismul si dificultatile de distributie limiteaza dezvoltarea presei scrise si televizorul ramane un obiect de lux accesibil unei mici minoritati bogate, aparatul de radio a patruns deja satele din Asia sau America Latina si patrunde din ce in ce mai mult in Africa. In 1977, numarul de receptoare radio din lume era estimat la 953 de milioane; cand in Europa, la 1.000 de locuitori, existau 332 de aparate de radio si 245 de exemplare de cotidiene si 246 de televizoare, in Africa existau de 11 ori mai multe radiouri decat televizoare. Aceasta se datoreaza si faptului ca radioul corespunde mai bine traditiilor de oralitate ale culturilor africane si permite folosirea numeroaselor limbi indigene.

In Africa neagra, odata cu independenta, noile state au beneficiat de mostenirea instalatiilor tehnice si, de asemenea, de monopolul radioului; chiar si in vechile colonii engleze, unde regimul BBC-ului, mai putin etatizat, servise drept model, radiodifuziunea a trecut repede sub controlul strict al guvernelor, inspirandu-se dupa modelul francez. Cooperarea tehnica a fost asigurata in principal de catre statele occidentale, Franta (SOFAROM, apoi OCORA si mai apoi FR 3 si TDF), Anglia (BBC), Statele Unite (Agency for International Development si United States Information Agency), Canada si Germania federala si de catre organisme internationale, UNESCO si Uniunea internationala a Telecomunicatiilor.

Radioul a jucat un rol primordial in cadrul miscarilor politice sau revolutionare care au afectat mai multe state africane. Instalatiile radiofonice au devenit o miza esentiala in cadrul loviturilor de stat; astfel un comando, la 23 martie 1970, a pus mana pe postul de radio din Brazzaville si a anuntat caderea guvernului Ngouabi, dar seful statului congolez, care se afla intr-o deplasare la Pointe-Noire, s-a servit de statia de radio din acest oras pentru a prelua din nou controlul situatiei. Stransa dependenta a organismelor de radio-televiziune fata de autoritatile politice da informatiei radiodifuzate un caracter oficios; numele statiei traduce adesea un angajament politic: astfel La Voix de la Revolution in Congo-Brazzaville, in Republica Centrafricana, in Burundi; La Voix du Renouveau in Volta Superioara.

Intinderea statelor, dificultatile climaterice pun probleme tehnice in asigurarea unei bune acoperiri radiofonice a teritoriilor; dar Nigeria este unul dintre rarele state africane care nu are un radio centralizat. Radioul serveste la intarirea luarii la cunostinta a unitatii nationale in jurul conducatorilor instalati la putere. Din ce in ce mai mult radioul difuzeaza emisiuni in limbi indigene dar utilizand in continuare franceza sau engleza: peste 150 de limbi africane sunt folosite la radio in 1978; printre cele principale, swahili folosita in Burundi, Kenya, Ghana, Rwanda, Tanzania, Zair; bambara folosita de catre radiourile din Guineea, Mali, Senegal si Egipt, dar accesul inegal al limbilor locale la radio nu poate, pe termen mediu sau lung, decat sa provoace modificari ale ariilor lingvistice ce nu vor fi lipsite de repercusiuni politice.

Numeroase state africane au vrut sa foloseasca radioul pentru a pune din nou in valoare culturile traditionale; astfel emisiunea "Chansons de chez nous" la Radio-Mali, sau emisiunea lui Poi Kan Poi, creata in 1968, difuzata vinerea (zi de odihna in lumea musulmana) ce amesteca informatia, muzica traditionala, animatia rurala si lecturarea curierului Radioul educativ rural, prin emisiunea Disov, in Senegal, incepand din decembrie 1968, a contribuit la indiguirea nemultumirii taranilor de pe urma slabelor recolte. Un serviciu de radio rural a fost creat in 1969 in Volta Superioara.

Fondata cu capital gabonez si francez statia Radio-Africa nr. 1 ale carei emitatoare sunt instalate la Moyabi functioneaza din februarie 1981; resursele vin in principal din publicitate. Conventia a fost reinnoita in aprilie 1985. Cu patru emitatoare a 500 de kW fiecare, Africa nr.1, pe langa propriile sale emisiuni, serveste drept releu pentru Radio-France Internationale si pentru Radio-Japon. Acest post de radio s-a implantat bine mai ales in Camerun, Gabon, Congo, Coasta de Fildes si in Senegal. Cu capital marocan si francez, Medi 1 s-a lansat tot in 1981 la Tanger si succesul sau este mare in Maghreb.

Radioul in Africa ramane tributar marilor constructori ai lumii industriale pentru retelele de telecomunicatii in general, pentru statiile emitatoare si pentru echiparea cu receptoare. Acest continent este de asemenea atent la radiourile internationale prezentate mai sus, ascultate mai ales de catre paturile mai bogate si mai instruite. Radioul, in special in statele Africii negre, joaca un rol important pentru ca el s-a integrat sistemului politic ce combina: personalizarea puterii - fortele armate - partidul unic - radiodifuziune.

Radioul joaca un rol mai mic in nordul Africii unde televiziunea cunoaste deja o mai mare dezvoltare. In Algeria, cu peste 3 milioane de receptoare in 1976 (contra 410.000 de televiziune), radioul are cea mai mare influenta; in Tunisia, aparatele receptoare i-au permis presedintelui Bourguiba sa se adreseze adesea populatiilor din oaze si nomazilor. Tunisia a construit doua retele de modulare de frecventa ale carei emitatoare sunt repartizate in 7 zone (principalele patru la Gafsa, Kasserine, Sfax si Zarzis).

In America Latina, radioul progreseaza cu atat mai mult cu cat procentajul analfabetismului ramane ridicat; numarul (aproximativ) al aparatelor de radio a trecut in Argentina de la 3,5 milioane in 1960 la 21 de milioane in 1974 (838 de aparate la mia de locuitori), in Brazilia de la 4,5 la 16,9 milioane in 1975, in Peru de la 1,1 la 2 milioane, in Chile de la 700.000 in 1960 la 3,1 milioane in 1974; progresia este mai slaba in Bolivia si in America centrala. In Mexic, cu 301 aparate la mia de locuitori in 1975, 8 locuitori din 10 puteau asculta radioul a carui cumparare avea adesea prioritate asupra ustensilelor elementare.

Radioul este folosit pentru a intari actiunea guvernamentala. Dar radioul este si o forta revolutionara. In Cuba, radioul jucase deja un rol in lupta impotriva lui Battista. Dupa venirea la putere a lui Fidel Castro, radioul nationalizat a devenit un instrument de propaganda si de dezvoltare culturala. Incepand din 1961 o statie pe unde scurte, Radio-Habana-Cuba, difuza pentru strainatate si a devenit un sprijin pentru fortele revolutionare din America Latina si din Africa; conducatorii cubanezi puneau in practica gandirea lui Che Guevara pentru care "importanta radioului este capitala". "El explica, preda, excita, determina"

In Chile unde radioul este mijlocul de informare cel mai popular, in timpul lui Allende in 1972, din 134 de statii de radio, 36 sustineau guvernul; 82 ii erau ostile si au propagat grevele ce au precedat luarea puterii de catre armata.

Radioul in Asia joaca un rol important in viata politica; caderea cladirii radioului din momentul revolutiei din Teheran, la 11 februarie 1979, a lasat loc unei batalii violente. Deja in 1960, la o reuniune asupra mijloacelor de informare organizata la Bangkok de catre UNESCO, se spunea: "In Asia si in periferia sa, puterea radioului este deosebit de mare datorita receptivitatii "oarbe" a maselor analfabete. Pentru acestea, mesajul ce le parvine instantaneu pe calea undelor are autoritatea unui oracol". In India, unde peste 14,8 milioane de posesori de aparate de radio isi plateau taxele la sfarsitul anului 1974, radioul este folosit pentru difuzarea de cunostinte utile locuitorilor din mediul rural si de asemenea pentru dezvoltarea programului de limitare a nasterilor. Radioul ocupa un loc important pe piata publicitara in Indonezia (22,6 %), in Thailanda si in Filipine (17 %).

Radioul capata in China populara o importanta din ce in ce mai mare; numarul de receptoare (cu fir sau fara fir) trece de la 12 milioane in 1970 la 300 in 1992. Statia centrala de la Pekin difuzeaza emisiuni in cinci dialecte chinezesti retransmise de catre statiile locale si emitatoare prin fir, 2.000 in 1966, acoperind aproape tot teritoriul si putand astfel sa dea informatii locale. Radioul a jucat un rol important in revolutia culturala; cu ajutorul lui si prin ascultarea colectiva Garzile Rosii au mobilizat masele populare. Intarzierea dezvoltarii televiziunii in China a contribuit la cresterea rolului radioului.

Radio-Pekin, care in mai 1978 a luat numele de Statia de Radiodifuziune internationala a Republicii populare Chineze, difuzeaza emisiuni pentru strainatate, in rusa, in engleza, in franceza (dintre care jumatate pentru Africa francofona), etc.. Invers, numeroase posturi straine emit pentru China, in principal Vocea Americii, BBC, Radio-Moscova si Radio-Taiwan; China populara se deschide colaborarii cu Europa: in domeniul radio-televiziunii, un contract cu CLT prevede printre alte acorduri furnizarea de catre RTL a programelor sonore in limba engleza pentru posturile de radio din Shanghai si Canton.

IV. - Radioul la sfarsitul secolului XX

El ramane mijlocul modern de informare cel mai raspandit in lume, 2,177 miliarde de aparate receptoare in lume, dupa estimarea BBC-ului, la sfarsitul anului 1992, in mod inegal repartizate (doua aparate pe cap de locuitor in Statele Unite, 1 la 16 in Rwanda), dar pretutindeni prezente; cand adresandu-se ascultatorilor din mai multe tari, cand agent al unei comunicari mai specializate, radioul adesea mai liber, ba chiar anarhic, este intotdeauna antrenat de noile progrese tehnice care-i favorizeaza in acelasi timp atat caracterele sale de media de apropiere (radioul rural in Lumea a Treia in special) cat si functiile sale de media international.

Un serviciu public al radioului s-a mentinut; adesea separat de televiziune. Dupa reunificarea Germaniei, un contract de stat a fost semnat la 31 august 1991 de catre cele 16 Lander cuprinzand 11 radiouri regionale ce compuneau ARD si Deutsche Welle pentru strainatate: doua radiouri publice de informatie si cultural din 1994 urmau sa difuzeze in toata Germania, in timp ce pana atunci nu existasera decat posturi de radio regionale. Radiourile publice depaseau inca in Germania in 1995 (mai putin la Berlin si la Hamburg) radiourile private, autorizate incepand din noiembrie 1986.

In Anglia BBC, care a trebuit sa-si reduca personalul, si-a vazut audienta pentru prima oara in 1994 lasand primul loc celor peste 150 de posturi de radio comerciale carora Radio Authority le-a acordat licente; alaturi de posturile de radio comerciale locale, o lege din 1990 autorizeaza si radiourile comerciale nationale. Printre radiourile comunitare mai multe sunt etnice, cum ar fi Sunrise pentru indieni, Choice pentru cei din Antile.

In Franta unde numarul de receptoare era estimat la vreo 63 de milioane in 1993, radioul public era reprezentat de catre Radio-France; alaturi de France-Inter generalist exista posturi tematice France-Musique, France-Culture, Radio bleue (pentru varsta a treia), France-Info (post de informatii non-stop creat in 1987 si care a cunoscut un succes rapid); cu cele 39 de posturi de radio locale publice ale sale Radio-France a recuperat necesitatea radioului local in special in departamentele rurale ca Creuse. Serviciul public este reprezentat si de RFO care difuzeaza radio si televiziune catre departamentele si teritoriile de peste mari, si RFI (Radio-France Internationale).

Legislatia radiourilor locale private a fost adesea modificata; din noiembrie 1994 CSA a redefinit cinci categorii de radiouri private si a reglementat publicitatea; radiourile asociative reprezentau mai putin de jumatate din cele 1.290 de statii private in 1994, unele adresandu-se minoritatilor etnice ca Radio-Alfa pentru portughezi, France-Maghreb sau Radio-Orient la Paris, altele sunt religioase, cum ar fi Radio-Notre-Dame, Frequence protestante sau Radio-Communaute judaique. Dar mai ales retelele de radiouri muzicale sunt cele care s-au dezvoltat cum ar fi NRJ sau Nostalgie. Radiourile periferice concurate de radiourile locale private au constituit si ele retele ca Europe 2, si este de asemenea cazul lui RTL care ramane in continuare radioul cel mai ascultat in Franta.

Radiouri FM au dezvoltat emisiuni de "antena libera" cum ar fi Fun Radio sau Skyrock, derapand uneori cu o supralicitare a provocarii.

In Italia decretele din 1992 au clarificat situatia acordand 7 concesionari RAI-ului, 14 unor radiouri private nationale, 2.400 unor radiouri private locale (dintre care 500 de radiouri catolice).

Caderea regimului sovietic a antrenat o liberalizare a undelor adesea cu participari straine. Radioul fusese deja liberalizat in timpul lui Gorbaciov odata cu decretul din 14 iulie 1990 ce pregatea sfarsitul monopolului Gostelradio si un nou organism Radio televidenie Ostankino conceput in 1992 ca un organism indivizibil al celor 11 republici ale CSI. In Rusia Europa Plus lansat de Polinski cu capital francez (Europe 1, 40 % in 1994, SOFIRAD, Ouest-France) are o retea prezenta in 24 de orase si este radioul privat cel mai ascultat la Moscova si la Sankt-Petersburg, dupa statiile de stat Radio-Rusia si Radio-Mayak. Aproape toate locuintele sunt echipate cu radio la Moscova si la Sankt-Petersburg, dar televiziunea este mai mult folosita. Radioul are o rata a audientei zilnice de 66,9 % la Moscova si de 68,9 % la Sankt-Petersburg in 1992.

Republicile preiau controlul propriilor radiouri. Astfel Radio-Kirghiz emite in rusa si in kirghiza; radioul din Uzbekistan are doua servicii in uzbeca, rusa, tadjica, tatara, cazaha; radioul din Ucraina emite trei servicii de programe. Exista si statii locale.

In Polonia, suprimarea monopolului de stat nu a daunat prea mult celor patru posturi de radio public ce dispun de o mai buna acoperire a tarii in unde mari decat radiourile private de pe FM. 11 radiouri catolice au fost autorizate in 1989 si radiourile private in 1991, totalizand 118 in 1994.

In Japonia, NAB, asociatia de radiodifuzori comerciali continea in 1991, 85 de statii de radio (dintre care 36 pe FM, 1 pe unde scurte, un canal satelit) si 36 de statii mixte de radio si televiziune, cele mai importante adesea sustinute de catre marile ziare, cum ar fi Asachi. NHK, public, gestioneaza 3 posturi de radio (dintre care unul pe FM si unul educativ). Exista si retele cablate pentru radio ce difuzeaza posturi tematice de muzica sau posturi straine de informatii (de exemplu, Can System care difuzeaza RFI).

Radiourile in Statele Unite au devenit mai ales un media local cu FM-uri, avand resurse in publicitatea locala; vreo 20 de retele isi ofera serviciile in principal in domeniul informatiilor si al sportului. Din 9.756 de posturi de radio comerciale in 1993, doar 468 au o putere de 10 kW sau peste. Radiourile asa-zis publice privesc mai ales universitatile, colegiile si minoritatile etnice. Comerciale sau nu, existau 339 de radiouri hispanofone si 171 pentru negri in Statele Unite in 1992.

Dezvoltarea radiourilor locale si a celor private se explica prin reducerea costului echipamentelor, printr-o mai mica profesionalizare si prin liberalizarea care a pus capat monopulurilor de stat. Exista radiouri comunitare in aproape 100 de tari, Black Liberation Radio la Springfield (Statele Unite) ca si Tilos radio in Ungaria sau Radio-Venceremos in Salvador. O asociatie mondiala a radiourilor comunitare AMARC s-a consituit avand sediul la Montreal.

In Africa unde monopolurile de stat chiar daca subrezite sunt foarte adesea mentinute putem observa crearea de radiouri private la Ouagadougou, la Abidjan, Bamako, Dakar, Republica Sud-Africana. Dezvoltarea radiourilor rurale ce difuzeaza in limbi africane si care da cuvantul locuitorilor din mediul rural se manifesta in mai multe tari, in special in Mali si Burkina Faso. Radioul este media cea mai raspandita in Africa subsahariana (75 de milioane de receptoare in 1993) ca si pe ansamblul Lumii a Treia unde el pune capat izolarii lumii rurale (80 de milioane de aparate in India in 1992, 10 milioane in Pakistan, 7 milioane in Columbia).

De asemenea, internationalizarea radioului s-a accentuat. Radiourile internationalereprezinta un serviciu public adesea aflat in legatura cu ministerul Afacerilor externe. Exista peste 100 de radiouri internationale; Vocea Americii (VOA) difuzeaza 2.400 de ore pe saptamana, in timp ce radioul din Cipru nu difuzeaza decat o jumatate de ora, de 3 ori pe saptamana. In 1992, 30 de state difuzau peste 100 de ore pe saptamana pentru alte tari. Radiourile internationale cele mai ascultate in lume sunt BBC World Service care dispune de 90 de emitatoare pe unde scurte difuzand in 40 de limbi pe langa engleza, VOA ce emite in 50 de limbi, RFI (Radio France Internationale) foarte ascultat in Africa unde joaca un rol de agentie de presa pe langa radiourile africane, Deutsche Welle ce emite in germana si in alte 25 de limbi. RFI difuzeaza in 17 limbi fie pe unde scurte fie prin satelit, fie pe FM sau prin cablu in 50 de orase straine: 17 orase din Africa neagra, din 1991 la Dakar; dar si la Bucuresti, Praga, Helsinki; cateva ore pe zi pe FM sau pe retelele cablate la Ottawa, Montreal, Tokyo, Amsterdam, New York, Washington, Chicago.

Exista si radiouri care se adreseaza unui grup de state dintr-o aceeasi regiune. Europe 1, Medi 1(de la Tanger), Africa 1 instalat in Gabon (cu participarea SOFIRAD).

Dar internationalizarea radioului se dezvolta si prin patrunderea capitalului strain (public sau privat) in cadrul radiourilor nationale. Grupul Europe 1 Communication de exemplu este prezent in Spania, Rusia, Germania, Praga. NRJ, alt grup francez, s-a implantat pe larg in strainatate pana intr-acolo incat legislatiile nationale l-au obligat uneori sa-si restranga participarile (in Belgia); el are posturi in Suedia si a achizitionat 30 % din reteaua Rix ce numara 13 statii; tot el a cumparat jumatate din Radio-Xanadu la Munchen.

Miniaturizarea emitatoarelor le face mobile si usureaza utilizarea radioului in razboaie si in gherile inca si astazi. Radioul a jucat un rol important in rezistenta fata de ocupatia sovietica in Afganistan sau in rasturnarea lui Jean-Claude Duvalier in Haiti prin Radio-Soleil lansat in 1978 de catre episcopi, ca si in retragerea militarilor in 1994 din Haiti unde revenisera in 1987. Radiourile si animatorii lor nu fac mai putin frecvent obiectul urmaririlor sau atentatelor, semn al impactului ce li se atribuie asupra publicului lor. In Angola, Radio-Vorgan Renovada era radioul UNITA; mai multi ziaristi de la acest radio sau de la Radio nacional de Angola au fost ucisi in razboiul civil. In Bosnia, ziaristi de la Radio-Mostar au fost arestati de catre soldatii croati, Radio-Velkatan in enclava Bihac a fost ocupat de catre partizanii presedintelui Bosniei.Operatiunea "Radiouri pentru Sarajevo" in noiembrie 1993 atesta importanta radioului. Opozitia din Congo a lansat in octombrie 1993 Radio-Alliance; la 3 noiembrie armata a intreprins o operatiune pentru a distruge statia, ceea ce a dus la un conflict soldat cu 20 de morti. Radioul poate derapa si in apel la crima, asa cum a fost Radio des 1.000 collines in Rwanda in 1994.

Daca radioul este adesea un instrument de revolta sau de eliberare, el este mai ales un mijloc de informare si de divertisment, acompaniament muzical al vietii cotidiene. Integrat in economia capitalista cu publicitatea atotputernica in statiile comerciale si absorbirea sa in grupuri multimedia (grupul Globo in Brazilia de exemplu, cuprinde 18 statii de radio), el permite si inovarea in cadrul radiourilor mai comunitare private sau publice.

CONCLUZIE

Rapiditatea punerii la punct si a implantarii radioului si a televiziunii surprinde, in societatile noastre contemporane, obisnuite totusi cu mutatiile tehnice. A trebuit sa treaca un secol si jumatate pentru ca gazetele sa apara din inventia lui Gutenberg; in 20 de ani inventarea TFF a condus la radiodifuziunea publica; la mai putin de 10 ani de la primele incercari, televiziunea intra in serviciu. Amploarea expansiunii lor nu este mai putin remarcabila: mediile electronice nu si-au gasit niciodata echilibrul in stabilitate; impinse neincetat catre o dezvoltare si mai mare prin progresele tehnicilor si prin dinamismul intereselor comerciale si politice care le sustin, ele au crescut si s-au diversificat in cadrul unui fel de cursa inainte al carui scop este foarte incert. Trecutul lor, chiar si prezentul lor par mai putin importante decat devenirea lor si istoricul nu poate decat cu greu sa surprinda viata lor neterminata.

Naruirea sistemului sovietic si internationalizarea crescanda la nivelul intregii planete a Comunicatiei au redus dimensiunea politica a radioului si a televiziunii si, dimpotriva, a dezvoltat dimensiunea lor economica supunand legii pietii nu numai echipamentele lor, ci si programele lor, facand sa explodeze granitele dintre public si privat, dintre politica, economie si cultura. Progresele tehnice permit de acum inainte o comunicare instantanee nu numai a cuvantului, ci si a imaginii animate, antrenand integrarea opiniei publice si ale reactiilor sale in cadrul evenimentelor in chiar momentul in care ea este informata.

Tot atat cat si povestirea etapelor progresiei lor, este aprecierea efectelor expansiunii mediilor audiovizuale asupra societatilor si indivizilor care devin obiectul istoriei lor. Tentatia este mare de a le face responsabile de schimbarile constatate in comportamentele si in mentalitatile oamenilor de astazi. La fel, in secolul al XIX-lea si inceputul secolului XX, presa fusese acuzata ca a creat stramosilor nostri "creiere de hartie". Putem acuza radioul si televiziunea ca ne-au slefuit creiere electronice? Nu ar trebui sa li se recunoasca si cunostintele noi, placerile intelectuale si ocazii de distractii pe care ni le aduc fiecare dintre ele?

Radioul si televiziunea nu sunt decat niste suporturi ce vehiculeaza obiecte fabricate in alta parte, discuri, filme sau telegrame de agentie, ce inregistreaza creatii ce le sunt exterioare sau, prin mijlocirea lor constituie ele insele un nou tip de comunicatie? Imaginea lumii pe care ele ne-o dau hranesc, de asemenea, imaginarul. Nu exista un raspuns global la aceste intrebari deoarece radioul si televiziunea izvorate din tehnici invecinate sunt divergente in productiile si in efectele lor. Televiziunea ramane o productie a societatilor industriale cele mai dezvoltate si un agent al dominatiei culturale generand societatea spectacolului; radioul, mijlocul de informare cel mai raspandit in tarile in curs de dezvoltare prezinta un evantai de situatii si de realizari raspunzand, noua limba a lui Esop, aspiratiilor celor mai antagonice de bine si de rau.

BIBLIOGRAFIE

I.     ANUARE SI PERIODICE

Broadcasting, Washington; Cahiers d'Etude de Radio-Television, 1956-1960, Paris; Dossiers de l'audiosisuel, INA, Paris; Etudes de Radio-Television, Bruxelles, RTB; Inf'Radio, Paris; Journal of broadcasting, Athens, Statele Unite; La lettre du CSA, Paris; Multiplex, RFI, Paris; Revue de l'UER, Geneva, Uniunea europeana de radiodifuziune; Radio Times, Londra; Rundfunk und Fernsehen, Hamburg; World Radio and Television Receivers, IBAR, BBC, Londra; Les Cahiers du Comite d'histoire de la television, 4, avenue de l'Europe, 94366  Bry-sur-Marne; Les Cahiers d'histoire de la radiodiffusion, 11, rue Hamelin, 75783 Paris Cedex 16.

II. LUCRARI GENERALE

Balle, Francis, Medias et societe, Montchrestien.

Cayrol, Roland, Les medias, PUF, 1991.

Debbasch, Charles, Droit de l'audiovisuel, Paris, Dalloz, 1988.

Head, Sydney, World Broadcasting Systems, Belmont, California, 1985.

Huth, Arno, La radiodiffusion, puissance mondiale, Gallimard, 1937.

Pentru aspectele tehnice, a se consulta colectia "Que sais-je?" numerele: 30, La television, de P. Grivet si P. Herreng; 214, Les emeteurs de radiodiffusion et de la television, de M. Barroux; 760, Radiodiffusion et television, de J.-J. Matras; 3055, Les grandes dates de la television francaise, de M. Herve.

III. STUDII PRIVIND O REGIUNE A LUMII SAU O TARA

Barnouw, Eric, A History of Broadcasting in the United States, Oxford University    Press, 3 vol., 1966-1976.

Bausch, Hans, Rundfunk in Deutschland, Munchen, DTV, 5 vol., 1980.

Bertrand, Claude-Jean, Les Etats-Unis et leur television, INA, Champ Vallon, 1989

Bourdon, Jerome, Haute fidelite: pouvoir et television, 1935-1994, Seuil, 1994.

Bourgeois, Isabelle, Radios et televisions publiques en Allemagne, Paris, Cirac,1995

- Radios et televisions privees en Allemagne, Paris, Cirac, 1995.

Briggs, Asa, The History of Broadcasting in the United Kingdom, 4 vol., 1961-1979

Brochand, Christian, Histoire generale de la radio et de la television en France, 2 vol., La Documentation francaise, 1994.

Crookes, Philip si Vittet-Philippe, Patrick, Local radio and regional development in Europe, European Institute for the media, 1987.

- Head, S. W., Sterling, Christopher, Schofield, B., Broadcasting in America, ed. a VII-a, Boston, 1994.

-Les chiffres cles de la radio, INA, CSA, Paris, Franta, 1993.

Duval, Rene, Histoire de la radio en France, Alain Moreau, 1979.

Herve, M., Les grandes dates de la television francaise, PUF, col. "Que sais-je?", 1995.

Koch, U., Schroter, O., Albert, P., Rieffel, R., La radio en France et en Allemagne, Munchen, Reinhard Fischer, 1996.

Mariet, Francois, La television americaine, Economica, 1990.

Missika, J.-L., si Wolton, D., La folle du logis, Gallimard, 1983.

Mousseau,J. si Brochand, C., Histoire de la television francaise, Fernand Nathan, 1982.

Musso, P., Pineau, G., l'Italie et sa television, INA, Champ Vallon, 1989.

-Pluralisme radiophonique en Afrique de l'Ouest, (2 volume), Paris,   Panos-L'Harmattan, 1993.

Souchon, Michel, Petit ecran, grand public, La Documentation francaise, 1980.

Thoveron, Gabriel, Radio et television dans la vie quotidienne, Bruxelles, Institut de Sociologie, 1971.

Tudesq, Andre-Jean, La radio en Afrique noire, Pedone, 1984.

-L'Afrique noire et ses televisions, INA, Anthropos, 1992.