Radioul dupa cel de-al doilea razboi mondial

RADIOUL DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

Importanta luata de catre radio ca mijloc de informare si de propaganda in timpul razboiului i-a atras o atentie deosebita din partea guvernelor; in Europa mutilata de distrugeri, impiedicata de dificultatile de transporturi, lipsita de hartie pentru ziare, el devine un mijloc privilegiat de adresare populatiilor eliberate de jugul nazist, apoi, repede, si un instrument al razboiului rece.

I.    - Expansiunea pietei

Noi game de unde sunt utilizate. Exploatarea comerciala a modularii frecventei a inceput dupa 1940 in Statele Unite; ea a impus echipamente costisitoare, dar calitatea receptiei este sensibil imbunatatita. General Electric a fabricat primele emitatoare in frecventa modulata, care, in Statele Unite, au trecut de la 50 in 1942 la 500 in 1948. Magnetofonul, inregistrator magnetic pus la punct de catre societatea germana AEG, permite modificarea compozitiei emisiunilor vorbite si muzicale inmultind inregistrarile. La nivelul aparatelor receptoare, perfectionarea lampilor, utilizarea noilor aliaje permit reducerea dimensiunilor si greutatii aparatelor.

La inceputul anului 1944, existau in jur de 1.900 de statii de radiodifuziune pe continentul american (majoritatea in Statele Unite), 416 in Europa, 155 in Australia, contra numai 173 in toata Asia si 43 in Africa. In 1961, existau aproximativ 12.700 de statii emitatoare in lume; in America de Nord se numarau in jur de 5.700, in Europa 2.800, peste 410 in URSS, in America de Sud 1.900, in Oceania 250, dar Asia avea 1.200 si Africa 400. Radioul incepe sa devina principalul mijloc de informare la nivelul intregii lumi. In continuare Europa si America de Nord sunt cele care raspund mai ales la considerabila cerere de material radioelectric; cei mai mari exportatori de material radio reprezentau Statele Unite; in cursul anului 1947, fabricantii americani de aparate receptoare exportasera 1.520.826 de bucati. Dar drepturile de vama, in numeroase tari protejau industriile nationale; se fabricau in lume 26 de milioane de aparate in 1953, dintre care 13,2 in Statele Unite. In 1962, se fabricau peste 59 de milioane, Statele Unite se aflau in continuare in frunte cu 17,9 milioane, urmate de Japonia cu 15,4, apoi URSS cu 4,2 si Germania cu 3,9 milioane.

II. - Radioul in tarile liberale

In Statele Unite, peste 92 de milioane de aparate in 1950 permiteau aproape intregii populatii sa asculte radioul; in ciuda eruptiei televiziunii implantata mai devreme decat in Europa, radioul si-a urmat progresia; in 1960, existau 176 de milioane de aparate de radio.

Peste doua treimi din cele aproximativ 3.000 de statii comerciale care isi extrageau resursele din publicitate, erau afiliate la retele care le furnizau programe (NBC, CBS, ABC).

Federal Communications Commission (FCC), incepand din 1945, a favorizat statiile educative. Pentru strainatate, Vocea Americii, dispunea de vreo 100 de emitatoare in intreaga lume si depinzand de International Broadcasting Division al departamentului de stat, difuza in 26 de limbi de la Manilla, Honolulu, Okinawa; dar ea era mai ales o arma anticomunista in timpul razboiului rece. La Munchen s-a stabilit Radio-Libertatea finantat de un Comitet pentru Europa libera, Free Europe Committe. Sovieticii si tarile din Est au montat in jur de 400 de statii de bruiaj pentru a impiedica ascultarea propagandei anticomuniste.

In Anglia, carta BBC-ului a fost reinnoita pentru o perioada de cinci ani incepand cu 1 ianuarie 1947 (la aceasta data peste 10,7 milioane de detinatori de aparate plateau taxa; peste 15 milioane in 1960). O noua reinnoire la 1 iulie 1952 pentru 10 ani dar nu intr-o maniera exclusiva: cel putin pentru televiziune.

In septembrie 1946 un al treilea program, "Third", mai intelectual, fusese lansat de la orele 6 ale serii pana la miezul noptii; "Home service" difuza 6 buletine de informatii pe zi, numeroase reportaje, concerte, emisiuni dramatice; "Light Programme" difuza emisiuni mai populare. Noul guvernator general, in 1945, Sir William Haley (nascut in 1901), fusese la Manchester Guardian si la Agentia Reuter inainte de a deveni, in timpul razboiului, redactor-sef, apoi director general al BBC. Un consiliu consultativ functioneaza din 1946 in fiecare din cele 6 regiuni radiofonice pentru organizarea de programe regionale. Features reprezinta un tip de emisiune caracteristic BBC-ului foarte apreciat, mai mult documentar decat reportaj, ce se axeaza la fel de bine pe viata industriala sau politica, cat si pe subiecte de drept sau de istorie. Emisiunile pentru strainatate au continuat dupa razboi: serviciile europene sau cele coloniale difuzand in 21 de limbi, in special pentru Commonwealth, America Latina si tarile arabe.

La Eliberare, in Franta, radiodifuziunea este plasata sub regimul unui monopol de exploatare riguros aplicat: o hotarare din 20 noiembrie 1944 rechizitionase toate posturile private; ordonanta din 23 martie 1945 revoca toate autorizatiile date anterior si restabileste monopolul absolut al statului incredintat Radiodifuziunii franceze; RDF devine RTF (Radiodiffusion-Television francaise) in 1949, dar niciunul din cele 16 proiecte de statut depuse intre 1945 si 1958 nu avea sa reuseasca; din cauza acestei lipse, RTF ramane sub dependenta guvernelor succesive.

SOFIRA (Societatea financiara de Radio), constituita in timpul guvernului de la Vichy in 1942 cu capital francez si german pentru a exploata o statie la Monte Carlo, a devenit in 1945 SOFIRAD in care statul avea peste 99 % din capital; capitalul Radio-Monte-Carlo apartinea in proportie de 80 % statului francez (care confiscase actiunile germane prin intermediul SOFIRAD) si in proportie de 20 % printului de Monaco. Posturile asa-zis periferice profitau de publicitatea radiofonica (de la care se abtinea RTF) facuta la adresa ascultatorilor francezi; numeroase dificultati au aparut intre stat si Radio-Andorra, deoarece aceasta statie era condusa de Bannel, cumnat al lui Jacques Tremolet condamnat in contumacie pentru colaborationism si pana la urma achitat; guvernul francez nereusind sa-l controleze i-a bruiat emisiunile in 1948 apoi a suscitat formarea unui post rival denumit succesiv Radio des Vallees, apoi Andorradio. Sub impulsul lui Charles Michelson, si dupa indelungate peripetii, in Sarre, s-a nascut in 1955 o noua statie: Europe n⁰ 1. La Radio-Luxembourg, emisiunile, suspendate in timpul razboiului, au fost reluate in noiembrie 1945, o parte din capital fiind francez, apartinand unor societati ca Banque de Paris et des Pays-Bas sau statului prin intermediul Agentiei Havas nationalizata, detinatoare a 15 % dintre actiuni. In afara posturilor periferice, francezii pot asculta emisiunile straine, in special emisiunile in limba franceza lae BBC-ului, de la Radio-Moscova sau ale democratiilor populare. Nu exista deci nici un monopol al receptiei.

RTF, imediat dupa razboi, a trebuit mai intai sa-si reconstituie reteaua in mare parte distrusa in timpul razboiului; in septembrie 1944, doar 6 emitatoare puteau functiona; in 1949, existau 60, in 1956, 79. Posturile regionale jucasera adesea, la Eliberare, un rol activ; Comitetele de Eliberare si comisarii Republicii le utilizasera pentru a se adresa populatiilor, dar din luna decembrie 1944, guvernul provizoriu, dornic de a restabili pretutindeni autoritatea puterii centrale, obliga posturile regionale sa se lase inlocuite de radiodifuziunea pariziana si sa reduca durata emisiunilor locale. RTF este foarte centralizata.

Trebuia reorganizata administratia radioului; primul director general, Jean Guignebert, a fost inlocuit, la sfarsitul anului 1945, de catre o personalitate mai gaullista, Claude Bourdet. Acesta din urma a fost eliberat din functie la 6 februarie 1946 de catre secretarul de stat al Informatiei, Gaston Deferre, fapt ce a deschis o lunga perioada de loc vacant din moment ce de-abia pe 13 martie 1946 a fost numit un nou director general, Wladimir Porche, care a ramas pana in 1957. De-abia dupa intoarcerea generalului de Gaulle in 1958, o ordonanta din februarie 1959 a dat RTF-ului statutul de institutie publica.

RTF difuza mai intai doua programe: Programme national si Programme parisien, la care s-a adaugat in 1947 Paris-Inter; in afara de acestea mai exista un canal pentru colonii. Radioul anilor de dupa razboi era mai cultural (mai ales programul national); dar gusturile publicului nu coincideau intotdeauna cu cele ale directorilor de programe pe care le indrumau inspre emisiunile de varietati animate de Andre Gillois, Jean Nohain sau Jean Nocher. Informatia era dezvoltata. Conducerea "Ziarului vorbit" era asigurata de catre Vital Gayman din 1945 si pana in iulie 1958; acesta, fost comunist, a trebuit sa suporte atacurile atat ale dreptei cat si ale extremei stangi. Chiar daca radioul se afla sub controlul strans al ministerului, guvernantii nu reuseau intotdeauna sa-l stapaneasca, ba chiar au fost adusi in situatia sa-si explice sau sa-si justifice si mai mult politica lor la radio; acesta a fost mai ales cazul lui Pierre Mendes France care, in timpul ministeriatului sau, a pronuntat 26 de alocutiuni radiodifuzate, aproape in fiecare sambata seara. Odata cu razboiul din Algeria, controlul guvernamental asupra informatiei radiodifuzate a devenit mai strict.

La sfarsitul anului 1945, existau 5,345 milioane de aparate declarate; acest numar se ridica la 10,7 in 1958. Audienta era importanta mai ales seara catre orele 20.30 si catre ora 13. Emisiunile cele mai ascultate erau Le Grenier de Montmartre (duminica pe Chaine parisienne) si Reine d'un jour (pe Radio-Luxembourg).

In Germania, imediat dupa razboi, radioul a fost luat in sarcina armatelor aliate. Un control aliat s-a exercitat pana in 1955 dar din 1948 in Germania de Vest, statiile de radio au functionat in cadrul Lander. Este vorba despre organisme independente de guverne. Aceste "institute" au constituit in august 1950 un organism comun, ARD (Arbeitsgemeinschaft der Offentlichrechtlichen Rundfunkanstalten der Bundesrepublik Deutschland), stabilind o coordonare in domeniul tehnic, in cadrul programelor, in relatiile cu UER. Numarul de aparate receptoare scazuse la sfarsitul razboiului, el urca de la 9 milioane in 1950 la peste 15 milioane incepand cu 1959. Deutsche Welle a fost creat ca o statie comuna pe unde scurte difuzand programe in germana sau in limbi straine pentru Africa, America sau Asia si a fost inaugurat la 3 mai 1953 de catre cancelarul Adenauer; el a devenit o institutie federala la fel ca si Deutschland-funk stabilit mai ales pentru a difuza programe pentru Germania de Est.

In Italia, RAI (Radio Audizione Italia) fusese constituit de catre regele Umberto in 1944, in timp ce Mussolini nationalizase EIAR in republica fascista.

Un decret din 3 aprilie 1947 defineste statutul RAI si ii acorda monopolul de exploatare a radioului sub controlul ministerului Postelor si Telecomunicatiilor, si ii precizeaza atributiile in cadrul comisiei parlamentare insarcinata sa vegheze asupra independentei politice a radioului si a Comitetului cultural care supravegheaza calitatea emisiunilor artistice si educative; este o societate privata cu capital de stat cu o concesionare ce poate fi reinnoita in 1952 pentru 20 de ani. Numarul de aparate a trecut de la 2,5 milioane in 1949 (55 de aparate la mia de locuitori) la 8 milioane in 1960 (162 la mie); aceasta progresie este cu atat mai sensibila cu cat presa cotidiana in Italia nu atinge un tiraj ridicat.

In Belgia, la Eliberare, asociatiile de ascultatori nu si-au regasit locul in INR (Institutul national de Radiodifuziune) care a ramas pana in 1960, data crearii, prin legea Harmel, a RTB ce asigura in acelasi timp autonomia culturala (doua institutii publice distincte in franceza si in flamanda) si independenta informatiei. Echiparea cu receptoare, scazuta la sfarsitul razboiului la 635.000 in 1945, atinge 2.644.000 in 1960 (289 la mia de locuitori).

In Spania, regimul franchist, foarte constient de importanta radioului pe care a stiut sa-l utilizeze, a creat in 1942 Redera (reteaua spaniola de radiodifuziune) construind un mare centru emitator la Arganda del Rey, inaugurat in iulie 1944, legat de studiourile din Madrid. Noul minister al Informatiei si Turismului in 1951 a instituit ARE (Administratia spaniola de Radiodifuziune) care deschide o noua era in istoria radioului din Spania. Pe langa reteaua oficiala a RNE (Radio Nacional de Espana) statiile comerciale si-au continuat activitatea. In 1949, nu erau decat 604.746 aparate (22 la mia de locuitori); acest numar se ridica la 1.840.000 in 1955, iar in 1960 la 2.717.000 (90 la mie). In Portugalia, profitand de dezvoltarea economica a tarii, neutra in cel de-al doilea razboi mondial, numarul de receptoare a trecut de la 27 la 99 pentru 1.000 de locuitori intre 1950 si 1961 (902.000 aparate). Radioul a contribuit in aceste state autoritare la patrunderea altor informatii si unei alte mentalitati decat cea a propagandei oficiale.

Nordul Europei se numara in continuare in 1960 printre regiunile cele mai bine echipate. Danemarca, 332 pentru 1.000; Norvegia, 285; Suedia, 367.

In Canada, CBC (Canadian Broadcasting Corporation) fusese instituita prin legea din 2 noiembrie 1936 si confirmata in 1952.

Un intreg lant de emitatoare-relee automate fusese stabilit pentru a acoperi regiunile indepartate din Columbia britanica, Ontario, Alberta; existau 54 in 1956. Statiile private, care obtinusera licenta pe 5 ani, ce putea fi reinnoita, se afla sub controlul CBC; multe apartin unor societati care editeaza ziare; numarul lor a crescut, trecand de la 88 in 1946 la 163 in 1956. Numarul de aparate receptoare a trecut de la 2 milioane in 1950 la 8 milioane la sfarsitul anului 1955, 97 % dintre familii avand atunci radio.

Un loc deosebit trebuie lasat Japoniei. Dupa infrangerea sa, radioul a fost supus cenzurii fortelor aliate pana in 1949. Cu toate acestea, NHK (Nihon Hoso Kyokai) a ramas intreprindere de stat, dar controlul guvernului a fost suprimat. Legea din 2 mai 1950 a reorganizat-o, in timp ce radioul comercial era introdus si difuza programe mai atragatoare: in 1954 existau 57 de statii private si in 1963, 112. In 1958, cu 14 milioane de receptoare, peste 81 % dintre familiile japoneze aveau radio.

III. - Radioul in tarile socialiste

Radiodifuziunea in tarile socialiste este un instrument privilegiat de propaganda strans legat de Partidul comunist. Pana in 1960, radio-distributia ramane mijlocul cel mai raspandit in URSS: in 1949, 11.000 de centre retransmit emisiunile de la Moscova unor aproximativ 9 milioane de abonati ce au receptoare cu fir care nu pot fi conectate decat pe posturile astfel retransmise: aproape 3.000 de statii-releu adaugau cateva programe locale; existau de asemenea la aceasta data in jur de 4 milioane de receptoare fara fir si 6.000 de receptoare de ascultare colectiva erau instalate in regiunile neelectrificate. In 1960, din 44 de milioane de receptoare, 30,8 milioane inca mai erau cu fir.

In fiecare dintre cele 14 republici ce constituiau URSS-ul, doua sau trei programe erau difuzate in rusa sau in limbile locale; 70 de limbi locale erau astfel folosite in 1949. Emisiunile de radio contribuiau mult la difuzarea directivelor planurilor cincinale. Totusi, jumatate din programe ramane consacrata muzicii.

Radioul ramane astfel un instrument al politicii externe sovietice; Radio-Moscova difuza 334 de ore pe saptamana emisiuni in 31 de limbi straine in 1948. Emisiunile pentru Iugoslavia s-au inmultit dupa ruptura fata de Tito, trecand de la mai putin de 9 ore pe saptamana in 1946 la 55 de ore in 1950. In 1960, radioul sovietic difuza 996 de ore pe saptamana, 344 pentru Europa, 108 pentru America de Nord, 264 pentru Orientul Apropiat si sudul Asiei, 42 de ore pentru Africa. Alte emisiuni de propaganda comunista erau de asemenea difuzate de catre democratiile populare; Radio-Budapesta in 1950 difuza 6 ore pe saptamana in 9 limbi straine.

In democratiile populare, care cunoscusera un alt regim al radioului, acesta a fost repede organizat dupa modelul sovietic. Radio-distributia, care impiedica ascultarea emisiunilor straine la aparatele cu fir, a fost incurajata. Unii cunoscusera deja o puternica implantare a radioului inainte de razboi, Germania de Est (5.574.000 in 1960, 323 pentru 1.000 de locuitori, cea mai mare proportie din tot blocul sovietic); Polonia (5.266.000 aparate in 1960, dintre care 1.331.000 cu fir); Cehoslovacia (2.346.000 aparate in 1949). In alte tari trebuia dimpotriva generalizata audienta radioului, este cazul Bulgariei si al Romaniei. Ungaria se gasea intr-o situatie intermediara cu 432.000 aparate in 1949 (cu putin peste 57 la mia de locuitori, mai putin decat in 1939). In aceasta tara emisiunile straine erau mai usor de ascultat; ele au contribuit la revolta din 1956 (existau atunci in jur de 150 la 1.000 de locuitori). Din 26 octombrie Radio-Gyor si Radio-Miskolc se aflau in mainile insurgentilor maghiari, iar la 30 octombrie Radio-Budapesta a luat numele de Radio-Kossuth liber. In fata contraatacului trupelor sovietice, Imre Nagy si-a lansat la radio apelurile catre opinia publica mondiala in diferite limbi.

Dupa perioada stalinista, progresia statiilor TFF a devenit mai rapida decat cea a radiourilor cu fir si o mai mare importanta a fost acordata emisiunilor de divertisment, mai ales la Radio-Varsovia cu emisiunea "Familia Matysiak".

In China, inainte de venirea la putere a comunistilor, existau mai putin de un milion de receptoare. Din 1945, comunistii chinezi aveau un mic emitator la Yunan care difuza doua ore pe zi. Odata cu venirea la putere a lui Mao, radioul devine un monopol de stat si este foarte centralizat incepand de la postul din Pekin; analfabetismul face utilizarea radioului si mai indispensabila pentru propaganda noului regim, dar diversitatea limbilor vorbite in China reprezinta o reala dificultate. Regimul maoist, dupa modelul sovietic, favorizeaza posturile de radio cu fir si instalarea de megafoane pentru ascultarea colectiva. Catre 1960, in jur de 50.000 de echipe de propaganda vor incuraja orasele si satele sa instaleze si sa foloseasca radioul. Numarul de receptoare era estimat la 7 milioane.

IV. - Tarile Lumii a Treia

Radiodifuziunea in 1949 nu patrunsese decat foarte putin in Africa neagra. Era de asemenea cazul Asiei (cu exceptia Japoniei, Israelului si Orientului Apropiat).

In contextul razboiului se stabilisera posturile din Brazzaville in Congo, cel de la Lusaka in Rodezia de Nord; englezii dezvoltasera emitatoarele in coloniile lor dupa razboi, astfel in 1949 la Dar-es-Salaam (cu emisiuni in swahili incepand din 1951). Statiile mai vechi au fost modernizate, ca cea de la Freetown. Echiparea cu receptoare ramane slaba, in 1949 nu exista decat 10.000 de aparate pe Coasta-de-Aur (la Accra), 12.000 in Nigeria, 12.900 in Kenya, 1.300 in Tanganyka, 44.000 in Malaezia; in 1959, Ghana (independenta din 1957) nu avea decat 14.000 de receptoare, Nigeria in momentul independentei sale, in 1960, avea 143.000 (4 la 1.000), Kenya la aceeasi data, 57.000.

Patrunderea radioului in coloniile franceze a fost mai tarzie. De-abia in ianuarie 1956 s-a constituit SORAFOM (Societatea de Radiodifuziune din colonii) condusa de Pierre Schaeffer; ea a fost insarcinata in iulie 1957 sa asigure echipamentul si exploatarea in Franta coloniilor, apoi s-a transformat in Oficiul de Cooperare dupa independenta coloniilor; in 1960, exista statii la Dakar, Saint-Louis, Bamako, Ouagadougou, Niamey, Abidjan, Cotonou, Lome, Libreville, Brazzaville, Bangui, Fort-Lamy, Yaounde, Douala, Tananarive. La aceasta data, implantarea nu era dezvoltata decat in Senegal (47 de aparate la 1.000 de locuitori in 1959) si in Gabon (48 la 1.000), in Coasta de Fildes, in Rapublica Centrafricana, in Madagascar si in Congo existau intre 10 si 15 aparate la 1.000 de locuitori. In Africa de Nord, emisiunile in limba araba erau difuzate la Radio-Alger (integrat RTF-ului) si la Radio-Tunis. Implantarea radioului este foarte slaba in Indochina franceza (de ordinul a 2 aparate la mia de locuitori).

In 1960, 22 de state sau regiuni din Africa (din 60) au in continuare sub 10 statii la mia de locuitori, 9 in Asia, 1 in America (Haiti), nici unul in Europa si doua insule in Oceania.

Dar, odata cu independenta, radiodifuziunea a capatat o noua dimensiune; asftel Egiptul care, catre 1949, nu avea decat 5 emitatoare pe unde medii si un emitator pe unde scurte si 238.000 de receptoare, in 1961 avea 28 de emitatoare dintre care 13 pe unde scurte si 1.750.000 de receptoare. In Republica indiana, inca din 1949, radioul este un important mijloc de informare; All India Radio (AIR) difuza stiri in 24 de limbi; nu existau decat 230.000 de receptoare la inceputul anului 1948, multe erau instalate de catre guvernele din provincii pentru a permite o ascultare colectiva; numarul se ridica la 2,6 milioane in 1961 (de-abia 6 la mie); existau totusi 29.000 de centre de ascultare colectiva in 1957, iar India fabrica propriile receptoare.

In Maroc, doua noi emitatoare fusesera instalate la Rabat la 15 octombrie 1949, difuzand unul in araba, celalalt in franceza. Odata cu intoarcerea lui Mohamed al V-lea din exil in noiembrie 1955, apoi cu independenta, Radiodifuziunea marocana a dat o mai mare importanta informatiei.

In tarile Americii Latine, coexista adesea posturile de stat cu cele private; deja destul de implantat in Argentina, in Chile si Mexic, progresia radioului ramane lenta inainte de 1960, Mexicul fiind cel care se va stradui cel mai mult sa foloseasca radioul pentru educatia populara, dar in majoritatea statelor din America Latina prolifereaza radiourile comerciale cu un public limitat.

Radioul isi pastreaza rolul international pe care l-a jucat in timpul razboiului. Reorganizarea in martie 1946 la Bruxelles a UIR s-a lovit de cererea sovietica pentru o nuoa organizatie internationala de radiodifuziune, OIR constituita la 27 iunie 1946. Imposibilitatea OIR de a constitui o unitate in jurul sau provoaca, in toamna anului 1949, demisia a 10 din cei 26 de membri ai sai dintre care Belgia, ceea ce a facut OIR, din ce in ce mai identificat cu influenta sovietica, sa-si stabileasca sediul social la Praga. Tragand concluzia din acest divort, in februarie 1950, Uniunea europeana de Radiodifuziune s-a constituit la Torquay (Anglia) prin reprezentantii a 23 de tari cu un oficiu administativ la Geneva si un centru tehnic la Bruxelles.

Radioul este o arma folosita la fel de bine in Europa cat si in afara ei; de exemplu, radioul din Cairo a fost un instrument al nationalismului arab pe vremea lui Nasser, emisiunile fiind difuzate din Ungaria pentru algerienii fellagha. De la Bucuresti emitea Radio Espana independiente impotriva regimului franchist. In informatiile difuzate de catre fiecare tara, rolul stirilor internationale creste.

Relatiile radiofonice internationale nu se desfasoara totusi numai sub semnul antagonismelor: o conventie internationala a telecomunicatiilor a fost adoptata in 1947 la Atlantic City si, la 15 septembrie 1948, planul de la Copenhaga adoptat de 25 de tari europene repartizeaza lungimile de unda. Declaratia universala a drepturilor omului adoptata de catre ONU la 10 decembrie 1948 recunostea dreptul de ascultare libera a emisiunilor din strainatate; era mai ales o declaratie de principii. In ciuda rivalitatilor lor, a inegalitatilor lor in stapanirea tehnicilor, statele sunt solidare in progresele realizate.