Obiectul sl rolul pedologiei in dezvoltarea productiei agricole

OBIECTUL Sl ROLUL PEDOLOGIEI IN DEZVOLTAREA PRODUCTIEI AGRICOLE

1.1. DEFINITIA SI OBIECTUL PEDOLOGIEI

Pedologia este stiinta care se ocupa cu formarea, evolutia, proprietatile, clasificarea, raspandirea si folosirea rationala a solurilor. Termenul de pedologie este de origine greaca, provenind din cuvintele 'pedon' (teren, sol, ogor) si 'logos' (vorbire, discutie, cu sensul de studiu). Pentru prima data termenul de Pedologie a fost folosit de Friedrich Albrecht Fallou (1862) in lucrarea sa 'Pedologie sau stiinta generala si speciala a solului'.

Pedologia este o stiinta interdisciplinara, situata la granita dintre stiintele fundamentale (fizica, chimie, biochimie) si stiintele aplicative (agrotehnica, agrochimie, silvicultura, imbunatatiri funciare etc). Ea are un caracter complex, datorita locului important pe care il ocupa solul in ecosistemele din natura si a multiplelor conexiuni pe care invelisul de sol le realizeaza intre celelalte geosfere. Obiectul de studiu al Pedologiei il constituie solul, care este un produs al mediului natural.

In pedologia romaneasca contemporana Florea (1993) defineste solul ca un corp natural, tridimensional, de material relativ afanat, alcatuit din compusi minerali, organici si organisme vii, aflate in interactiune, cu proprieteti fizice diferite de ale materialului parental initial din care s-a format si evoluat in timp, prin procese pedologice si pedogeologice, sub actiunea climei si organismelor, in diferite conditii de resief, fiind capabil de schimb continuu de substanta si energie cu mediul si se asigurare a condisiilor necesare cresterii si dezvoltarii plentelor. Este subliniata prezenta viului in definirea solului.

Insusirea principala a solului reprezinta capacitatea acestuia de a asigura cresterea si rodirea plantelor. Aceasta capacitate este determinata de o complexitate de caracteristici, din care amintim:

Solul este un corp format pe cale naturaala de-a lungul timpului, prin transformarea partii superioare a litosferei de catre organismele vegetale si animale, in anumite condisii de relief si clima.

Solul contine materie vie (micro si macro flora si fauna), de aceea in elau loc proicese specifice vietii: asimilatie-deyasimilatie, sinteza-descompunere, , acumulare si eliberare de energie etc.;

In sol se acumuleaza humus (materie organica complexa) care are o mare capacitate de inmagazinare pentru apa si elemente nutritive, pe care le pune treptat la dispozitia plantelor

Solu are o compozitie chimica complexa, de aceea reprezinta un rezervor permanent de elemente nutritive pentru plante si im acelasi timp, are anumite proprietati specifice: capacitate de retinere si schimb ionic, reactie, etc.;

Solul este un corp natural poros si afanat care contine in interiorul lui apa si aer, permitand patrunderea radacinilor plantelor si asigurand dezvoltarea acestora. Toare aceste insusiri fac ca solul sa capete, fata de roca sterila din care a provenit, o proprietate noua, numita fertilitate.

1.2. FERTILITATEA SOLULUI

Proprietetaea solului de a pune la dispozitia plantelor apa si elementele nutritive in cantitati indestulatoare, in vederea cresterii si dezvoltarii lor, poarta numele de fertilitate. Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului, prin acumulare progresiva in roca dezagregata si alterata, a lementelor necesare vietii plantelor. Ea este o rezultanta a stadiului de dezvoltare a solului, a alcatirii si p0roprietatilor lui, a proceselor fizico-chimice si biochimice ce se petrec in sol. In acelasi timp fertilitatea mai depinde si de satisfacerea celorlalti factori de vegetatie, fiind deci o funcsie a sistemului unitar sol-planta-atmosfera.

Obiectul si rolul Pedologiei in dezvoltarea productiei agricole

In functie de modul cum s-a format, fertilitatea este de doua feluri: naturala si culturala.

Fertilitatea naturala s-a format in timpul procesului de solificare si depinde de conditiile de mediu ale zonei respective. Astfel, in zona de campie, cu temperaturi mai ridicate si precipitatii moderate, sub o vegetatie ierboasa, pe materiale parentale maruntite si bogate in elemente bazice, cu o bogata activitate microbiologica determinata in principal de bacterii, s-au format soluri cu o fertilitate naturala ridicata (kastanoziomurile, cernoziomurile s.a). in zona montana, cu un climat umed si rece, sub o vegetatie acidofila de conifere, pe roci dure sarace in elemente bazice si cu o activitate microbiologica foarte redusa determinata de ciuperci, s-au format soluri cu o fertilitate naturala foarte scazuta (prepodzolurile, criptopodzo-lurile, podzolurile s.a).

Prin luarea solurilor in cultura, omul a urmarit sa obtina productii vegetale din ce in ce mai mari si de buna calitate, intervenind cu mecanizarea, ingrasaminte, irigatii etc. Fertilitatea pe care o capata solul in urma interventiei omului poarta denumirea de fertilitate culturala sau artificiala.

Fertilitatea culturala depinde de fertilitatea naturala a solurilor, suprapunandu-se peste aceasta. Interventia rationala a omului asupra solului determina cresterea capacitatii productive a acestuia, insa sunt si cazuri cand interventia necorespunzatoare duce la scaderea fertilitatii.

Marimea recoltelor obtinute pe un anumit sol mai depinde de capacitatea productiva a soiurilor cultivate si de pretabilitatea solului pentru diferite culturi si moduri de folosinta. Astfel, unele soluri au un potential productiv mult mai ridicat decat altele, iar unele soluri se preteaza bine pentru cereale (cernoziomurile), altele pentru vita de vie (rendzinele, psa-mosolurile s.a).

Fertilitatea solului este deci o proprietate dinamica, care depinde pe langa insusirile solului si conditiile de mediu si de stadiul de dezvoltare al stiintei si tehnicii. Prin practicarea unei agriculturi stiintifice, capacitatea productiva a solurilor creste continuu, iar productiile obtinute vor fi din ce in ce mai mari si de mai buna calitate.

1.3. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTARII PEDOLOGIEI

Datele referitoare la sol au evoluat de-a lungul timpului odata cu evolutia diferitelor oranduiri sociale.

In comuna primitiva nu se cunostea agricultura ca indeletnicire stabila, iar in sclavagism apar unele notiuni despre agricultura in scrierile filozofilor.

In oranduirea feudala, stiintele sunt in general neglijate sau denaturate din cauza misticismului caracteristic evului mediu. Abia in secolul 16, cand a inceput procesul de descompunere a feudalismului, apar unele lucrari si teorii dintre care amintim: teoria apei, teoria partilor teroase si teoria uleiurilor nutritive, care sustineau ca plantele se hranesc cu materiile respective si ca solul trebuie studiat numai din punct de vedere al continutului in aceste substante.

Aparitia capitalismului, a impulsionat in mare masura studiul solului. Dupa 1800 au aparut o serie de curente sau directii referitoare la formarea si evolutia solului, dintre care amintim:

Directiunea chimica, in cadrul careia s-au format doua teorii antagoniste: teoria humusului si teoria minerala.

Teoria humusului, reprezentata prin scoala lui Thaer (1800), sustinea ca plantele se hranesc cu humus; ca dovada, cele mai bune recolte se obtin pe solurile bogate in humus.

Teoria minerala, reprezentata prin scoala lui LiEBiG (1848), sustinea ca plantele extrag din sol sarurile minerale. Afirmatiile teoretice ale lui LIEBIG au fost verificate de diferitele experiente, care au dovedit ca plantele nu se hranesc cu humus. Importanta humusului consta in faptul ca prin descompunerea lui contribuie la imbogatirea solului in saruri nutritive. In urma acestor teorii, in Europa, au luat un mare avand studiile privind fabricarea si aplicarea ingrasamintelor chimice in agricultura.

Directiunea fizica arata ca rolul hotarator in dezvoltarea plantelor il au proprietatile fizice ale solului, determinate de cei patru componenti principali, si anume: nisip, argila, humus si calcar. Proprietatile fizice regleaza relatiile solului cu apa si aerul si determina, in acelasi timp, conditii mai grele sau mai usoare de lucrare a solului. Printre adeptii acestei directiuni amintim pe Atterberg si Mitscherlich.

Directiunea microbiologica a luat o mare dezvoltare dupa descoperirile lui Pasteur. Adeptii acestei conceptii au aratat rolul foarte mare pe care il au microorganismele (mai ales bacteriile) in transformarile biochimice care se petrec in masa solul. Ei apreciau, insa, acest rol izolat de complexul conditiilor de mediu in care se afla solul respectiv.

Directiunea agrogeologica, avand ca reprezentat pe FALLOU, considera solul ca o roca afanata, rezultata prin transformarea unor roci masive; iar pentru a ne da seama de proprietatile solului, trebuie sa cunoastem numai substratul geologic pe care s-a format. Adeptii acestei teorii neglijau substantele organice din sol si considerau procesele de alterare si dezagregare ca avand rolul hotarator pentru fertilitatea lui.

Directiunea naturalista (sau genetica) a aparut in Rusia, in a doua jumatate a secolului 19, si a constituit scoala care a pus bazele pedologiei ca stiinta.

Fondatorul pedologiei ca stiinta este considerat DOKUCEAEV, care, in timpul cand era profesor la Universitatea din Petersburg, a studiat solurile de stepa din Rusia, cunoscute sub numele de cernoziomuri. Rezultatele obtinute au fost publicate in lucrarea sa de baza 'Cernoziomul rusesc' (1881), sustinuta in 1883 ca teza de doctorat.

Concluziile stiintifice si practice la care a ajuns DOKUCEAEV si scoala lui, sunt valabile si in prezent, putand fi formulate astfel:

solul se formeaza conform unor legi naturale, sub influenta unui complex de factori naturali de solificare, si anume: clima, vegetatia si vietuitoarele animale, roca si timpul (varsta);

fiecare tip de sol, format in conditii naturale specifice, reprezinta o individualitate aparte, caracterizat prin insusiri fizice, chimice si biologice proprii;

sub influenta factorilor de solificare se nasc soluri diferite, repartizate in anumite zone caracteristice.

In Romania, primele insemnari asupra solurilor ne-au ramas de la Dimitrie Cantemir, care in 'Descriptia Moldaviae' (1716) arata ca 'pamanturile Moldovei sunt negre si pline de silitra', redand astfel caracteristici importante ale solurilor.

Primul invatat, care, in descrierile lui, se ocupa si de sol este agronomul Ion Ionescu de la Brad. Astfel, in monografiile asupra judetelor Putna (1860), Dorohoi (1866) si Mehedinti (1868) prezinta si descrie solurile, aratand mijloacele de mentinere si ridicare a rodniciei lor prin ingrasamant si masuri potrivite.

Fondatorul pedologiei ca stiinta in tara noastra a fost MURGOCI (1872-1925), profesor de geologie la Universitatea din Bucuresti, din initia¹ tiva caruia, in 1906, s-a infiintat Sectia de Agrogeologie de pe langa Institutul Geologic al Romaniei. In numeroasele sale calatorii pe care le-a facut in Europa si America, a cunoscut diferitele conceptii in legatura cu studiul solului. Legaturile pe care le-a avut cu pedologii rusi au influentat mult conceptia lui MURGOCI in legatura cu studiul solului.

Folosind in cercetarea solului conceptia naturalista, MURGOCI, impreuna cu colaboratorii sai Enculescu si Protopopescu-Pache, intocmeste, intre anii 1906-1909, prima harta a solurilor din tara noastra, publicata la scara 1:2.500.000, insotita de o schita climatologica. In 1911, MURGOCI prezinta si o caracterizare generala asupra zonelor de soluri ale Romaniei. Prin lucrarile sale a pus bazele pedologiei genetice, nomenclaturii si clasificarii solurilor din tara noastra.

Murgoci a desfasurat o activitate neobosita si pe plan international, contribuind la afirmarea stiintei solurilor din Romania. Pentru meritele sale deosebite, la Conferinta de la Praga (1923) Murgoci este ales presedinte al Comisiei de cartografierea solurilor, iar in 1924 este ales presedinte al comisiei pentru intocmirea hartii solurilor din Europa.

Colaboratorii lui Murgoci, amintiti mai sus, la care se alatura Saidel si FLOROV, continua cercetarile in cadrul sectiei de pedologie si publica, in anul 1927, harta solurilor din tara noastra la scara de 1:1.500.000 Saidel a pus bazele Agrochimiei din tara noastra. A elaborat pentru prima data, metoda potentiometrica de determinare a pH-ului solului. Pe masura reorganizarii si dezvoltarii cercetarii stiintifice, stiinta solului a progresat permanent.

in 1961 s-a infiintat Societatea Nationala Romana pentru Stiinta Solului, (SNRSS) in care sunt grupati toti cei care lucreaza in acest domeniu.

in prezent, cercetarea este coordonata la nivel central de Institutul de Cercetari pentru Pedologie si Agrochimie (ICPA), care functioneaza in cadrul Academiei de Stiinte Agricole si Silvice (AS AS). La nivel de judete functioneaza Oficiile Judetene de Studii Pedologice si Agrochimice (OJSPA). Toate statiunile de cercetari agricole au si laboratoare specializate pentru studiul solului. Pregatirea specialistilor pentru studiul solului se face in institutiile de invatamant superior cu profil agricol, prin disciplinele de pedologie.

Rezultatele de sinteza a lucrarilor de cartare s-au concretizat prin aparitia hartii solurilor la scara 1:1.500.000 (1960), la scara 1:1.000.000 (1964), la scara 1:500.000 (1972) si s-a finalizat harta solurilor la scara 1:200.000. in prezent se lucreaza intens la bonitarea si caracterizarea tehnologica a terenurilor luate in cultura.

1.4. ROLUL PEDOLOGIEI IN DEZVOLTAREA PRODUCTIEI AGRICOLE

Cresterea continua a populatiei, solicita obtinerea unor productii agricole tot mai mari si de mai buna calitate. Pe langa alte masuri ce pot duce la sporirea productiei agricole, deosebit de importante sunt cele care se refera la introducerea in circuitul agricol a terenurilor neproductive si cresterea productiei la unitatea de suprafata. Rezolvarea acestor probleme se bazeaza, in primul rand, pe cunoasterea amanuntita a solului ca principal mijloc de productie agricola.

Solul, ca mijloc de productie in agricultura, prezinta anumite particularitati, care il deosebesc de alte mijloace de productie, dintre care amintim:

este un mijloc de productie natural, care se formeaza si evolueaza la suprafata litosferei in timp, sub actiunea factorilor naturali;

este un mijloc de productie limitat in spatiu, care nu se poate multiplica ca alte mijloace de productie, deci cresterea productiilor nu se poate realiza decat printr-o folosire intensiva a solului;

solul, daca este folosit rational, nu se uzeaza ca alte mijloace de productie, putand sa dea productii sigure in permanenta. Practica a demonstrat ca, prin executarea unei agriculturi stiintifice (mecanizare, chimizare, irigatii, desecari, indiguiri, combaterea eroziunii etc), capacitatea productiva a solurilor creste, recoltele obtinute fiind din ce in ce mai mari.

In prezent, cand pe glob se pune cu atata stringenta problema economisirii fiecarei surse de materii prime, folosirea rationala a solului, ca izvor de materii prime si furnizor de hrana, capata valente tot mai mari.

in tara noastra, folosirea rationala a fondului funciar constituie o problema nationala de importanta deosebita, fiind necesare ample actiuni pentru conservarea si ameliorarea solurilor.

La rezolvarea problemelor complexe ridicate de agricultura, alaturi de alte stiinte, pedologiei ii revine un rol foarte important. Este suficient sa amintim doar ca, pe plan mondial, circa 50% din suprafata irigata a multor tari a fost scoasa din circuitul agricol, ca rezultat al degradarii prin salini-zare si inmlastinire, iar la noi in tara, fenomenul de inmlastinire si salini-zare secundara se manifesta pe suprafete importante.

Bazandu-se pe cercetari de teren si laborator, Pedologia grupeaza solurile dupa geneza si proprietatile lor agroproductive, indicand organizarii teritoriului modul cel mai judicios de folosire, agrotehnicii elemente importante de aplicare diferentiata a lucrarilor solului, agrochimiei criterii de fertilizare, fitotehniei indicatii pentru stabilirea sortimentului de plante, iar pedologiei ameliorative date necesare stabilirii masurilor ameliorative in vederea valorificarii solurilor slab productive.

O atentie deosebita se acorda, in prezent, sporirii suprafetei arabile a tarii prin luarea in cultura de noi terenuri, precum si prevenirii si combaterii poluarii solurilor, rezultata in urma diferitelor activitati industriale, agricole etc.

Deci, prin complexitatea si multitudinea problemelor pe care le rezolva, pedologia este o stiinta indispensabila practicarii unei agriculturi moderne, de inalt randament, care sa poata asigura prosperitatea omenirii.

1.5. SITUATIA FONDULUI FUNCIAR AL ROMANIEI

Din datele publicate de Ministerul Agriculturii si Alimentatiei in anul 1994, reiese ca fondul funciar al Romaniei este de 23.839.071 ha, din care suprafata agricola este de 14.797.546 ha, iar arabilul ocupa 9.338.026 ha (tabelul 1.1.).

Tabelul 1.1. SITUATIA fondului funciar la 3 LXII. 1994, conform datelor Ministerului Agriculturii si Alimentatiei, Directia de Cadastru si Organizarea Teritoriului

Raportand aceste suprafete la numarul de locuitori, rezulta ca in Romania revin 0,65 ha teren agricol si 0,41 ha teren arabil pe cap de locuitor, situandu-ne din acest punct de vedere printre primele tarii din Europa cu incarcatura cea mai mare.

Prin studiile efectuate in anii 1976-1980 de Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie si Organizarea Teritoriului, impreuna cu organizatiile agricole judetene, terenurile agricole ale tarii au fost grupate in clase de calitate, luandu-se in considerare o serie de criterii (tabelul 1.2.).

Tabelul 1.2. Terenurile agricole pe clase de calitate (mii ha)

Clasa I. Terenuri de calitate foarte buna cuprinde suprafete arabile lipsite de orice restrictii sau fenomene de degradare, cu soluri profunde si cu textura buna, situate pe pante sub 5%.

Clasa II. Terenuri de calitate buna grupeaza suprafetele pe care procesele de degradare se manifesta slab sau foarte slab, sau sunt situate pe pante de 5-10%.

Clasa III. Terenuri de calitate mijlocie grupeaza suprafetele in care fenomenele de degradare au o actiune mijlocie, sau sunt situate pe pante de 10-15%.

Clasa IV. Terenuri de calitate slaba pe care procesele de degradare se manifesta puternic, sau au pante de 15-25%.

Clasa V. Terenuri de calitate foarte slaba pe care procesele de degradare se manifesta foarte puternic, sau sunt situate pe pante de peste 25%.

Clasa VI. Terenurile din fondul agricol care au devenit neproductive, cum sunt: rapele, ravenele, alunecarile fara vegetatie, gropile de imprumut, depozitele de steril, straturile de nisip si pietris 'crud' depuse de torenti.

Din analizele efectuate de institutiile de specialitate (I.G.F.C.O.T si I.C.P.A.) la scari mici, a rezultat ca terenul arabil este afectat de procesele de degradare in procent de 50%, pasunile si fanetele 66%, iar plantatiile de vii si pomi intre 50-70%; de aceea, in etapa actuala, principala sarcina in folosirea fondului funciar o reprezinta luarea celor mai importante si radicale masuri pentru conservarea actualelor suprafete agricole si aplicarea cuceririlor stiintei in vederea mentinerii si cresterii potentialului lor productiv.

In Romania, resurse importante pentru cresterea suprafetelor cultivate nu mai sunt; cele aproximativ 390.000 ha de 'terenuri neproductive' pot fi partial inierbate sau impadurite. Transformarea acestora in teren arabil, in conditiile actuale, ar reclama cheltuieli materiale foarte mari, greu de asigurat.