Geneza principiilor dreptului mediului

Geneza principiilor dreptului mediului[1]

Reglementarea moderna a protectiei mediului nu este straina de fundamentarea teoretica a principiilor. Principiile fundamentale ale dreptului mediului sunt influentate de traditie si inovatie si determina continutul tuturor normelor de drept al mediului. Mai mult decat atat, aceste principii specifice confera normelor sociale obligatorii referitoare la protectia, ameliorarea si dezvoltarea mediului aceea unitate, aceea afinitate logica generala si comuna tuturor normelor dreptului mediului, care calauzeste continutul acestor norme si le delimiteaza de celelalte ramuri ale dreptului. Orice principiu general de drept este rezultatul unei experiente sociale si totdata o reflectare a unor cerinte obiective ale evolutiei societatii, ale convietuirii sociale, ale asigurarii acelui echilibru necesar intre drepturile unora si obligatiile altora Ca rezultat al unui proces de abstractizare si cristalizare, aceste principii exprima esenta politicii de protectie a mediului. Importanta principiilor generale se evidentiaza si atunci cand avem in vedere numarul mare de acte normative, stadiul haotic actual al activitatii de reglementare si necesitate gasirii cu celeritate a unor raspunsuri la problemele degradarii mediului.

Principiile de drept directioneaza activitatea de reglementare juridica, atat in cadrul legii speciale de protectie a mediului, cat si in contextul altor reglementari. Activitatea de legiferare poate fi consecventa numai atunci cand urmareste directiile prestabilite si tine cont cu strictete de unele principii bine definite.

In cele mai multe cazuri, principiile juridice fundamentale nu sunt doar speculatii teoretice, realizate la nivelul cercetarii stiintifice, ci rezulta din analizarea tendintelor actuale aplicabile normei de drept. Includerea principiilor fundamentale in normele de drept are loc atunci cand acele norme de drept au importanta de principiu.

Aceste principii fundamentale inlesnesc si aplicarea concreta a normei de drept si ajuta la deslusirea vointei legiuitorului, intrucat ele alcatuiesc chiar "spiritul legii", suportul social al dreptului, adica legatura lor cu valorile sociale. Tocmai de aceea, in cazuri determinate, principiile de drept tin loc de norma de reglementare. Intr-o cauza civila ori comerciala, daca legea tace, judecatorul solutioneaza cauza in temeiul principiilor generale de drept. Ori o astfel de solutie, in cazul dreptului mediului, aflat in plina afirmare si cristalizare, are o importanta cu totul deosebita.

In literatura juridica de specialitate au fost identificate si categorisite o multitudine de principii ale dreptului mediului. Astfel, reputata jurista Daniela Marinescu face distinctie intre principiile pe plan intern si cele pe plan extern. In cazul primelor face si o subdivizare in:

principii de baza, precum:

principiul potrivit caruia protectia mediului trebuie sa constituie un element al politicii economice si sociale a statului;

principiul exercitarii de catre stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale, astfel incat sa nu aduca prejudicii altor state;

principiul prioritatii si bunastarii populatiei in comparatie cu alte scopuri de folosire a resurselor naturale ale mediului;

principiul apararii factorilor naturali de mediu prin folosirea rationala a resurselor in functie de nevoi si pentru asigurarea dezvoltarii durabile;

principiul prevenirii riscurilor ecologice si a producerii daunelor in mediu;

principiul conservarii diversitatii biologice;

principii decizionale, cum ar fi:

principiul interzicerii poluarii;

principiul participarii publicului la elaborarea si aplicarea deciziilor;

principiul "poluatorul plateste".

Si in cadrul principiilor pe plan extern opereaza o subdivizare, astfel:

principii de baza, printre care enumera:

obligatia statelor de a asigura ca activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor nationale sa nu cauzeze daune mediului altor state;

principiul informarii si cooperarii intre state;

principiul bunei vecinatati;

principiul notificarii si consultarii, pornind de la constatarea, de altfel justa, ca regimul juridic privind mediul inconjurator nu este unitar, ci difera in functie de existenta suveranitatii de stat, a jurisdictiei nationale, sau de inexistenta acestora;

principiul protejarii drepturilor individuale la un mediu sanatos;

principiul protejarii patrimoniului comun;

principiul prevenirii;

principii specifice sau cu caracter restrans, cum ar fi:

principiul interzicerii poluarii;

principiul nediscriminarii;

principiul "poluatorul plateste".

Profesorul Mircea Dutu, citat adesea pe parcursul prelegerilor noastre, constata ca, in toate legislatiile nationale, protectia mediului este tratata ca un obiectiv de interes public sau chiar international, se preconizeaza instituirea unui regim special de protectie, conservare si ameliorare a mediului, privit ca un patrimoniu mondial al intregii umanitati, deopotriva din perspectiva generatiilor prezente si viitoare.

Astfel, sunt recunoscute ca principii ale dreptului mediului: caracterul de interes public al protectiei mediului, conservarea, prevenirea, precautia in luarea deciziilor si "poluatorul plateste". Aceste principii sunt consacrate expres de lege ori pot rezulta din dispozitii dispersate, fiind astfel produsul ordinelor de drept national.

In cele ce urmeaza, vom evidentia numai doua aspecte ale complexului proces de identificare a principiilor de baza: primul se refera la politica si reglementarile Comunitatii Europene in domeniul dreptului mediului, iar cel de-al doilea se refera la modelul de proiect de lege a mediului elaborat de Consiliul Europei in anul 1994.

La nivelul politicii comunitare, protectia mediului s-a institutionalizat in 1973, prin anuntarea primului Program de actiune al Comunitatii Europene, considerat scheletul politicii comunitare in domeniul protectiei mediului. In acest program au fost formulate primele reguli cu valoare de principiu, care au fost, ulterior, consacrate juridic prin intermediul modificarilor succesive ale tratatelor: Actul Unic European (1986), Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997).

Programele de actiune sunt declaratii politice de intentie in care se includ toate acele masuri care sunt planificate a fi realizate intr-o perioada data, precum si o definire a contextului lor. Programele au si rolul de a stabili masurile necesare schimbarii si de a anunta introducerea lor.

Importanta primului Program de actiune, realizat in perioada 1974-1976, se datoreaza, in primul rand, celor unsprezece principii fundamentale anuntate, care constituie, si astazi, baza tuturor celorlalte programe de actiune precum si a altor reglementari.[3]

Aceste principii sunt:

1. Poluarea trebuie combatura chiar la sursa.

2. De interesele protectiei mediului trebuie tinut cont la toate deciziile de proiectare sau de executare.

3. Trebuie evitata orice exploatare sau utilizare a resurselor naturale, daca aceasta este insotita de prejudiciu.

4. Este necesara ridicarea nivelului cunoasterii stiintifice si tehnologice, printre altele prin sprijinirea cercetarii stiintifice.

Cheltuielile prevenirii si ale combaterii poluarii sa fie suportate de poluator.

6. Activitatea unui stat sa nu prejudicieze mediul ambiant al altui stat.

7. Pe parcursul elaborarii politicii comunitare in domeniul protectiei mediului sa se aiba in vedere si interesele statelor in curs de dezvoltare.

8. Politica comunitara de protectie a mediului trebuie elaborata pe termen lung, iar protectia trebuie sa fie globala si internationala, ceea ce se infaptuieste, printre altele, prin cooperarea in cadrul organismelor internationale.

9. Cauza protectiei mediului este responsabilitatea tuturor si din acest motiv educatia este de neinlocuit.

10. In functie de sursa de poluare, trebuie stabilit cel mai potrivit nivel de actiune avandu-se in vedere natura poluarii, masurile necesare, caracteristicile teritoriului aparat. Acest principiu este definit ca "principiu subsidiar".

11. Este necesara armonizarea si coordonarea politicii nationale din domeniul protectiei mediului in functie de directivele pe termen lung acceptate in comun.

Cu aceste principii de baza sau parti componente ale Programului de actiune ne putem intalni si in alte documente importante ale Comunitatii Europene sau ale Uniunii Europene.

Un alt exemplu, tot european, il constituie elaborarea, in 1994, de catre o echipa de experti ai Consiliului Europei a unui model de lege privind protectia mediului pentru sprijinirea activitatii de legiferare a statelor din centrul si estul Europei. Modelul nu numai ca contine si explica aceste principii, dar si accentueaza faptul ca ele reprezinta instrumente ajutatoare importante pentru dezvoltarea dreptului mediului. Principiile enuntate in acest model sunt:

1. Principiul precautiei;

2. Principiul alternativei, potrivit caruia activitatile poluante trebuie inlocuite cu activitati mai putin poluante (element de noutate);

3. Pastrarea biodiversitatii;

4. Interzicerea distrugerii resurselor de energie naturala;

Principiul "poluatorul plateste";

6. Principiul participarii societatii civile si dreptul la informatii;

7. Principiul cooperarii.

In plan international, primele documente semnificative au fost Declaratia de la Stockholm (1972), Carta mondiala a naturii (1982) si Declaratia de la Rio (1992), care a consacrat de fapt principiile enuntate in primele documente. Acestea au fost completate, ulterior, de o serie de tratate internationale care, preluand principiile enuntate de diferite conferinte internationale, le-au conferit statut juridic obligatoriu.

In marea lor majoritate, principiile dreptului mediului pot fi deduse pe cale de interpretare a reglementarilor legale, dar ele pot fi formulate si direct in normele acestei ramuri de drept.

Dreptul romanesc al mediului a folosit ambele cai. Astfel, art. 3 fin fosta lege a protectiei mediului, nr. 137/1995, au fost enumerate principiile si elementele strategice care stau la baza asigurarii dezvoltarii durabile.

Aceeasi solutie a fost adoptata si de noua reglementare-cadru, Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 195/200 Principiile si elementele strategice care stau la baza acesteia sunt enumerate in art. 3, astfel:

a) principiul integrarii politicii de mediu in celelalte politici sectoriale;

b) principiul precautiei in luarea deciziei;

c) principiul actiunii preventive;

d) principiul retinerii poluantilor la sursa;

e) principiul 'poluatorul plateste';

f) principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

g) utilizarea durabila a resurselor naturale;

h) informarea si participarea publicului la luarea deciziilor, precum si accesul la justitie in probleme de mediu;

i) dezvoltarea colaborarii internationale pentru protectia mediului.

In art. 4 al O.G sunt prevazute modalitatile de implementare a principiilor si a obiectivelor strategice, dupa cum urmeaza:

a) prevenirea si controlul integrat al poluarii prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitatile cu impact semnificativ asupra mediului;

b) adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerintelor politicii de mediu;

c) corelarea planificarii de amenajare a teritoriului si urbanism cu cea de mediu;

d) efectuarea evaluarii de mediu inaintea aprobarii planurilor si programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului;

e) evaluarea impactului asupra mediului in faza initiala a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului;

f) introducerea si utilizarea parghiilor si instrumentelor economice stimulative sau coercitive;

g) rezolvarea, pe niveluri de competenta, a problemelor de mediu, in functie de amploarea acestora;

h) promovarea de acte normative armonizate cu reglementarile europene si internationale in domeniu;

i) stabilirea si urmarirea realizarii programelor pentru conformare;

j) crearea sistemului national de monitorizare integrata a calitatii mediului;

k) recunoasterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice;

l) mentinerea si ameliorarea calitatii mediului;

m) reabilitarea zonelor afectate de poluare;

n) incurajarea implementarii sistemelor de management si audit de mediu;

o) promovarea cercetarii fundamentale si aplicative in domeniul protectiei mediului;

p) educarea si constientizarea publicului, precum si participarea acestuia in procesul de elaborare si aplicare a deciziilor privind mediul;

q) dezvoltarea retelei nationale de arii protejate pentru mentinerea starii favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de flora si fauna salbatica ca parte integranta a retelei ecologice europene - Natura 2000;

r) aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilitatii si etichetarii organismelor modificate genetic;

s) inlaturarea cu prioritate a poluantilor care pericliteaza nemijlocit si grav sanatatea oamenilor.

Principiile dreptului mediului azi

In continuare, nu vom mai urmarii alte izvoare ale principiilor de baza, ci vom incerca sa ne concentram asupra acelor principii fundamentale care rezulta din interpretarea celor doua izvoare mai sus enuntate si din stadiul dezvoltarii dreptului romanesc al mediului. Este de retinut ca unele din principiile de care ne vom ocupa sunt consacrate ca atare, expres, de O.G. nr. 195/2005 (precum principiul precautiei, principiul prevenirii, principiul conservarii biodiversitatii ori principiul 'poluatorul plateste'), ori rezulta din dispozitiile dispersate in diverse alte acte normative.

Principiul integrarii politicii de mediu in celelalte politici sectoriale

In baza acestui principiu, prevazut in art. 3, lit. a, din O.G. 195/2005, strategiile si toate masurile social-economice si politice, indiferent de domeniul pe care il vizeaza, trebuie sa ia in considerare cerintele protectiei mediului. Altfel spus, orice activitate umana trebuie sa tina seama de impactul pe care il are asupra mediului, iar protectia mediului trebuie sa fie integrata in definirea oricarei politici si luarea oricarei masuri.

Principiul precautiei in luarea deciziei

Acest principiu este consacrat ca atare prin art. 3 lit. b, din O.G. nr. 195/2005 privind protectia mediului. El ar trebui sa-si gaseasca aplicarea in acele situatii in care consecintele deciziilor si actiunilor nu pot fi cunoscute, total sau partial, dinainte, iar absenta certitudinii stiintifice nu poate constitui un pretext pentru neglijarea luarii unor masuri potrivite in vederea prevenirii atingerilor grave si inevitabile aduse mediului. Cu alte cuvinte, in adoptarea deciziilor trebuie sa se manifeste precautie, prudenta si o maxima vigilenta care sa elimine pe cat posibil, orice risc de degradare a mediului. Precautia reclama deci ca masurile de protectie a mediului sa fie adoptate, chiar daca nici o paguba nu se prefigureaza la orizontul apropiat. Acest principiu a aparut ca o recunoastere a incertitudinilor care afecteaza studiile de impact si de gestiune a resurselor si care pot afecta viitorul prin luarea de decizii ireversibile. Altfel spus, trebuie evitata aceea situatie care ar impune urmatorul pas si anume aplicarea unei masuri de prevenire. De retinut ca, in practica, acest principiu inverseaza sarcina efectuarii probei. Ea revine acum celui care sustine ca activitatea sa nu are ori nu va avea nici o repercusiune negativa asupra mediului si ii va reveni pana cand acumularea de date stiintifice va proba ca intre actiunea sa si degradarea mediului (nu)exista o relatie de la cauza la efecte.

Principiul actiunii preventive

Acest principiu, consacrat in art. 3. lit. c, din O.G. nr. 195/2005, porneste din ideea ca activitatea de prevenire a riscurilor ecologice este mult mai putin costisitoare si mai usoara decat repararea daunelor ecologice care, de multe ori, sunt chiar ireversibile. Tocmai pentru a accentua importanta preventiei, legiuitorul s-a oprit la formula "principiul actiunii preventive".

Prevenirea implica, pe de o parte, evaluarea riscurilor pentru a se evita pericolele potentiale, iar, pe de alta, actiuni bazate pe cunoasterea exacta a situatiei prezente. Aplicarea acestui principiu reclama reglementarea unor obligatii cu caracter preventiv (printr-o tehnologizare ecologica) si a unor activitati care sa conduca la evitarea producerii unor modificari negative privind calitatea mediului. In acest sens se prescrie obligatia de a lua in calcul cerintele protectiei mediului cu ocazia oricarei actiuni publice sau private care risca sa aiba un impact asupra calitatilor factorilor de mediu. Astfel se stimuleaza, din ce in ce mai mult, luarea unor masuri administrative precum studiul de impact, bilantul de mediu si programul de conformare.

Principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural

Este prevazut expres in art. 3 lit. f din O.G. nr. 195/2005, privind protectia mediului, fiind formulat drept 'principiul conservarii biodiversitatii si ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural". Deci, in sens larg, conservarea presupune mentinerea nivelurilor cantitative si calitative durabile ale resurselor mediului, ceea ce presupune un management adecvat al resurselor renovabile si o atentie deosebita acordata utilizarii resurselor nerenovabile. In documentele juridice mai recente, conservarea este completata si chiar inlocuita cu referirile la conceptul de "dezvoltare durabila".

Principiul retinerii poluantilor la sursa (art. 3 lit d, din O.G, 195/2005)

Potrivit acestui principiu, evitarea oricarei poluari trebuie sa inceapa de la sursa, ceea ce presupune, in primul rand, identificarea acestor surse si apoi aplicarea unor procedee de fabricatie care sa nu genereze emisie de poluanti sau, cel mult, sa o reduca la minimum.

Actiunea impotriva poluarii se realizeaza pe deplin numai prin asocierea masurilor de ordin juridic si administrativ cu cele de ordin educational pentru dezvoltarea constiintei ecologice a oamenilor.

Un rol important in aplicarea acestui principiu il au sistemele de supraveghere si evidentiere a schimbarilor produse in calitatea principalilor factori de mediu. Pentru aceasta, in Romania a fost infiintat Sistemul National de Monitoring Integrat, care are la baza sistemul national de supraveghere a calitatii apelor, reteaua de fond si cea de emisie, sistemele pentru supravegherea calitatii aerului, a ploilor acide, a radioactivitatii, precum si alte informatii periodice privind calitatea solului, a vegetatiei, a faunei, a sanatatii umane. Acest organism asigura, totodata, si cooperarea cu alte ministere, legatura si informarea la nivel national in legatura cu problemele privind calitatea mediului.

Pe plan local, inspectoratele pentru protectia mediului, prin laboratoarele de specialitate si dispeceratele de supraveghere aferente serviciilor de monitorizare constituie unitatile teritoriale de baza.

Principiul raspunderii statului si asumarea responsabilitatii lui, precum si drepturile statului ce decurg din acest principiu.

De la bun inceput se cuvine sa remarcam ca acest principiu nu inseamna, nici pe departe, raspunderea exclusiva a statului ci reprezinta obligatia acestuia de a realiza, mijlocit sau nemijlocit, toate conditiile optime pentru finalizarea intereselor de mediu. Caracterul de "obiectiv de interes public major" al protectiei mediului si statutul de drept fundamental al dreptului la un mediu sanatos genereaza obligatii si indatoriri de protejare a mediului, in primul rand pentru stat.

Componentele acestui principiu:

- Statul trebuie sa declare protectia mediului ca obiectiv de interes public major si acest lucru sa rezulte din politica sa oficiala;

- Statul este forumul cel mai inalt de indrumare a activitatilor de protectie a mediului, atat din punct de vedere al aplicarii mijloacelor de realizare a puterii de stat cat si in sensul indrumarii principale;

- Indrumarea activitatilor de protectie a mediului necesita un organism propriu, distinct de indrumare care sa cuprinda intregul organism statal si al administratiei de stat;

- Continutul activitatii organismului trebuie sa il reprezinte activitatea de reglementare juridica, de indrumare si de coordonare;

- Cercetarea stiintifica este tot o sarcina de stat;

- Asigurarea realizarii unui sistem de informatii in domeniul protectiei mediului este un fel de serviciu public.

- Sistemul de stimulare a activitatilor de protectie a mediului (sprijin material, financiar, informational, asistenta de specialitate) tot cu sprijinul statului poate fi infaptuit;

- Realizarea unei colaborari internationale eficiente este de asemenea o sarcina de stat.

Potrivit art. 6 din O.G. nr. 195/2005, protectia mediului inconjurator constituie obligatia autoritatilor administratiei publice centrale si locale, precum si a tuturor persoanelor juridice si fizice.

Principiul asumarii responsabilitatii statului pentru protectia mediului se aplica frecvent si in contextul procesului de privatizare si de atragere a capitalului strain.

Intr-adevar, statul, ca fost proprietar al majoritatii obiectivelor supuse privatizarii si-a asumat raspunderea pentru deteriorarea mediului. Autoritatile administratiei publice centrale si locale prevad in bugetele proprii fonduri pentru indeplinirea obligatiilor rezultate din implementarea legislatiei comunitare din domeniul mediului si pentru programe de protectie a mediului si colaboreaza cu autoritatile publice centrale si teritoriale pentru protectia mediului in vederea realizarii acestora.

Coordonarea, reglementarea si implementarea in domeniul protectiei mediului revin autoritatilor publice centrale pentru protectia mediului, Agentiei Nationale pentru Protectia Mediului, agentiilor regionale si judetene pentru protectia mediului, Administratiei Rezervatiei Biosferei "Delta Dunarii". Controlul respectarii masurilor de protectie a mediului se realizeaza de catre garda Nationala de Mediu, precum si de personalul specializat al autoritatilor de protectie a mediului si de persoanele imputernicite de autoritatea competenta, conform legislatiei specifice in vigoare.

Raspunderea poluatorului sau "poluatorul plateste" (Pulluter Pays Principle)

Principiul, consacrat de art. 3. lit. e. al Legii cadru a protectiei mediului (O.G. nr. 195/2005), isi croieste drum rapid si in practica dreptului romanesc si presupune extinderea raspunderii juridice complexe. El se inspira din teoria economica potrivit careia costurile sociale externe, care insotesc productia industriala, trebuie sa fie luate in calcul de toti agentii economici in costurile lor de productie.

Daca generatorii poluarii au costuri proprii diminuate din cauza economisirii cheltuielilor de prevenire a poluarii (dotare cu filtre si dispozitive, schimbarea tehnologiilor, etc.), societatea in ansamblul sau suporta, imediat sau in timp, costul pentru combaterea efectelor negative ale deteriorarii mediului. Prin recunoasterea juridica a principiului 'poluatorul plateste' se elimina astfel de inechitati. Desi principiul 'poluatorul plateste' este larg acceptat si aplicat de guverne, continutul sau ramane, intr-o oarecare masura, imprecis. Intr-un sens larg, principiul presupune sa se impute poluatorului costul social al poluarii pe care o provoaca, atat a celei produse asupra bunurilor si persoanelor cat si a celei produse asupra mediului ca atare. In sens restrans insa, poluatorii sunt obligati a suporta numai costurile masurilor antipoluante si de remediere. Intr-o asemenea situatie este vorba numai de o indemnizatie partiala care permite impunerea, de catre autoritatile publice, de taxe ori redevente.

Pentru ca poluatorului sa i se impute costurile consecintelor activitatilor sale, raspunderea juridica trebuie inteleasa intr-un sens larg si complex, intrucat o atitudine negativa prejudiciaza interesele multiple care, pe drept, solicita aplicarea neintarziata a raspunderii juridice - de la obligarea respectarii prevederilor unor norme de drept sau a unei despagubiri efective pana la aplicarea raspunderii penale.

Pentru ca sa putem vorbi intr-adevar de intelegerea complexa a raspunderii juridice in cazul principiului 'poluatorul plateste' trebuie sa avem in vedere, cel putin, urmatoarele elemente:

prejudiciul material efectiv produs;

cheltuielile justificate in raport cu prejudiciul;

nerealizarea eventualului profit;

prejudiciul integritatii fizice si a sanatatii;

paguba produsa mediului care, in raport de lipsa altor elemente, se apreciaza in functie de cheltuielile restabilirii aproximative a starii mediului dinaintea producerii poluarii.

Pentru a imputa poluatorului costurile consecintelor activitatilor sale, exista urmatoarele instrumente:

taxarea poluarilor;

fixarea de norme tehnice (praguri de tolerabilitate);

mecanisme de conservare;

instituirea unui fond special.

Intrucat problemele mediului depasesc cadrul frontierelor si jurisdictiilor nationale, adeseori este necesar ca tarile poluatoare si utilizatoare de resurse sa fie sprijinite financiar pentru ca ele sa accepte sa coopereze in aplicarea de masuri eficiente, in raport cu costurile. Acest sprijin financiar ca si alte forme de ajutor, transforma, de fapt, principiul poluatorului - plateste in principiul victima-platitor, dar, cel putin in prezent, nu exista alte mijloace pentru a determina unele tari sa coopereze in vederea ameliorarii calitatii mediului. Iata de ce, nu trebuie exagerat in evaluarea rolului principiului in stabilirea de masuri eficiente in raport cu costul.

Acest principiu - poluatorul plateste - este, mai de graba, un instrument care permite sa se repartizeze costurile protectiei mediului intre poluatori ori utilizatorii resurselor si cei care beneficiaza de ameliorarile aduse.

Sunt semnificative, in acest sens, pierderile biodiversitatii datorate distrugerii padurilor tropicale si emisiilor de dioxid de sulf care contribuie la fenomenul "ploilor acide", in afara tarii poluatoare.

Acest principiu se aplica si in relatiile internationale. El a fost stipulat in Actul Unic European din 1986, in art. 130, lit. r, avand doua interpretari: "poluatorul plateste" masurile luate pentru satisfacerea standardelor sau "poluatorul plateste" costurile externe. Este deci un principiu de orientare spre piata, iar daca preturile ar reflecta "adevarul ecologic", atunci piata ar putea deveni un instrument esential pentru reducerea poluarii.

Principiul informarii si participarii publicului la luarea deciziilor, precum si accesul la justitie in problemele de mediu.

Acest principiu, prevazut expres in art. 3, lit. h, din Ordonanta privind protectia mediului, a fost consacrat pentru prima oara de Declaratia de la Stockholm din 1972, care a statuat dreptul la un "mediu a carui calitate sa-i permita omului sa traiasca in demnitate si buna stare". Acest drept, include in continutul sau si dreptul de informare asupra planurilor sau proiectelor de mediu, dreptul de a participa la luarea deciziilor referitoare la mediu si chiar dreptul de a te adresa organelor de justitie pentru recuperarea pagubelor suferite ca urmare a deteriorarii mediului. Necesitatea participarii publicului la gestionarea si protectia mediului este prevazuta expres de multe tratate si conventii internationale, dar, cele mai edificatoare texte le gasim in Declaratia de la Rio si in Agenda 21 adoptate de Conferinta Natiunilor Unite de la Rio din 1992. Astfel, principiul 10 al Declaratiei citate arata ca "problemele de mediu sunt dirijate cel mai bine prin participarea tuturor cetatenilor".

La nivel national, fiecare individ trebuie sa aiba acces la informatiile referitoare la mediu de care dispun autoritatile publice, inclusiv informatii asupra materialelor cu doza de risc si a activitatilor desfasurate cu acestea in comunitatea lor, precum si sa aiba prilejul de a participa la luarea deciziilor.

"Statele trebuie sa usureze si sa incurajeze preocuparea publica si participarea prin informatii larg accesibile" si este normal sa fie asa atata timp cat informatia privind mediul este o informatie de interes public atat in contextul Legii nr. 544/12.10.2001. privind liberul acces la informatiile de interes public, cat si al art. 5 din O.G. nr. 195/2005, care stabileste ca "statul recunoaste tuturor persoanelor dreptul la un mediu sanatos si echilibrat ecologic, garantand in acest scop: accesul la informatiile privind mediul . ". Termenul de informatie privind mediul a fost definit si de Conventia cu privire la accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziilor si accesul in justitie in probleme de mediu semnata la Aarhus (Danemarca) la 25 iunie 1998. Potrivit art. 2 al Conventiei, informatie de mediu inseamna orice informatie scrisa, vizuala, audio, electronica sau sub orice forma materiala, privind:

a) starea elementelor de mediu cum ar fi aerul, atmosfera, apa, solul, pamantul, peisajul si zonele naturale, diversitatea biologica si componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic, si interactiunea dintre aceste elemente

b) factori precum ar fi substantele, energia, zgomotul si radiatia, activitatile ori masurile, inclusiv masurile administrative, acordurile de mediu, politicile, legislatia, planurile si la subpunctul a, analizele cost-beneficiu, sau alte analize si prognoze economice folosite in luarea deciziei de mediu

c) starea sanatatii si sigurantei umane, conditiile de viata umana, zonele culturale si constructiile si modul in care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu.

De mentionat ca legislatia romaneasca defineste in termeni similari informatia de mediu

Pe drept cuvant s-a remarcat in literatura noastra de specialitate ca cheia participarii publicului la elaborarea si aplicarea deciziilor de protectie a mediului consta, in primul rand, in accesul la informatii. Aceasta participare la protectia mediului este in beneficiul public, intrucat ea permite membrilor comunitatilor sa contribuie, cunoscand eventualele riscuri, la luarea deciziilor referitoare la mediu si ofera, in acelasi timp, persoanelor fizice si juridice dreptul si sentimentul ca pot influenta pozitiv starea mediului lor.

Dreptul la informatie are un continut complex iar caracteristica sa este ca se afla intr-o continua dezvoltare. Regula care se degaja din acest continut dinamic este ca dreptul la informatie garanteaza accesul la orice informatie de interes public (art. 31, alin. 1 din Constitutie). In doctrina s-a retinut ca, in continut, dreptul la informatie cuprinde: "dreptul persoanei de a fi informata prompt, corect si clar cu privire la masurile preconizate si mai ales luate de autoritatile publice; accesul liber la sursele de informatie publica, stiintifica, tehnica, sociala, culturala, sportiva etc.; posibilitatea persoanei de a receptiona direct si in mod normal emisiuni de radio si de televiziune, obligatiile autoritatilor guvernamentale de a crea conditii materiale si juridice pentru difuzarea libera si ampla a informatiei de orice natura. Dreptul la informatie se poate realiza bine prin colaborare internationala

Pe langa garantiile specifice prevazute prin Constitutie, amintim aici si reglementarile prevazute prin Hotararea Guvernului nr. 1115 din 2002 privind accesul liber la informatiile privind mediul care reglementeaza conditiile in care informatiile de mediu detinute de autoritatile publice se pun la dispozitia publicului cu scopul de a asigura liberul acces si nediscriminarea in primirea acestor informatii.

Raspunderea pentru accesul liber la informatiile de mediu apartine guvernului sau oricarui organ al administratiei publice ori regii autonome cu responsabilitati de mediu. Refuzul accesului publicului la informatiile privind mediul se poate realiza doar pentru confidentialitatea procedurilor autoritatilor publice; apararea, ordinea publica si siguranta nationala; informatii care au facut sau care fac obiectul unei actiuni judecatoresti, anchete penale, disciplinare ori alte investigatii; activitati comerciale sau industriale pentru care sunt prevazute clauze de confidentialitate; confidentialitatea unor date personale; interesele unor terti care au oferit informatia ceruta, inlaturarea posibilitatii de risc asupra mediului; informatii clasificate ca secrete de serviciu. Hotararea sus amintita prevede, in art. 4-10, procedura de urmat pentru accesul liber la informatii de mediu precum si reguli obligatorii pentru organizarea si asigurarea accesului la informatiile de interes public.

Accesul la informatii de interes public se realizeaza in mod concret prin: afisarea la sediu, publicarea in monitorul oficial sau in mijloacele de informare in masa, publicatii proprii, pagina proprie de internet, consultare la sediu in spatii special amenajate in acest scop.

Pentru ca acest principiu sa functioneze, adica sa fie posibil si eficient, este necesar nu numai ca informatia sa fie accesibila (fac exceptie informatiile cu caracter secret, a caror difuzare ar periclita interese majore ale statului) ci sa si fie folosita de cetateni. Pentru a preintampina pasivitatea autoritatilor, cetatenii trebuie sa-si exercite dreptul de a solicita aceste informatii (informatia sa fie ceruta) iar guvernul si celelalte organe ale administratiei publice trebuie nu doar sa raspunda acestor solicitari, dar si sa distribuie in permanenta, chiar daca nu sunt cerute, informatii asupra mediului. Astfel, obligatia fiecaruia de a ocroti mediul inseamna, totodata, si dreptul tuturor de a participa la formularea si punerea in aplicare a politicii mediului si la stabilirea regulilor generale si a legilor referitoare la acesta. Avocatul Poporului apara drepturile si libertatile cetatenilor in raporturile acestora cu autoritatile publice.

In statele membre ale Comunitatii Europene, libertatea accesului la informatiile asupra mediului detinute de catre autoritati este asigurata de aplicarea Directivei Comisiei Europene pentru Libertatea Accesului la Informatii asupra Mediului, document care prevede necesitatea stabilirii termenelor si conditiilor in care informatiile pot fi accesibile.

La noi, cadrul legal general care asigura participarea publica este trasat de Const Romaniei si de O.G. nr. 195/200 Articolul 5, consacra expres recunoasterea de catre stat a dreptului tuturor persoanelor la un mediu sanatos si echilibrat ecologic, garantand in acest scop:

a) accesul la informatii privind mediul;

b) dreptul de a se asocia in organizatii pentru protectia mediului;

c) consultare in procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicilor legislatiei de mediu, de emitere a actelor de reglementare in domeniu, de elaborare a planurilor si programelor;

d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizatiilor pentru protectia mediului, autoritatilor administrative si/sau judecatoresti, dupa caz, in probleme de mediu;

e) dreptul la despagubire pentru prejudiciul suferit. Aceste garantii constituie de fapt componente ale participarii publice, ocrotirea, refacerea mediului ambiant si mentinerea echilibrului ecologic constituind o obligatie a statului.

Informatiile privind mediul pot fi solicitate fara a fi necesara declararea interesului. Conventia de la Aarlus, ca si legislatia interna in materie, nu specifica expres forma solicitarii, lasand de inteles ca orice comunicare, indiferent de forma pe care ar imbraca-o, fie scrisa fie verbala, ar trebui sa fie considerata drept o solicitare de informatii. Totusi modalitatile in care cetateanul redacteaza o solicitare de informatii privind mediul trebuie sa permita autoritatii publice care o detine sa inteleaga exact elementele la care face referire pentru a putea raspunde corespunzator. De aceea este important ca cererile sa fie clare, concrete si rationale. Subliniem ca, asa cum am mai spus, cetateanul nu trebuie sa-si declare interesul fata de tipul sau natura informatiilor pe care le solicita. Informatia poate fi solicitata de orice persoana fizica sau juridica, fara nici o discriminare bazata pe cetatenie, nationalitate sau domiciliu, iar in cazul persoanelor juridice fara discriminare bazata pe locul in care sunt inregistrate sau in care se afla sediul efectiv al activitatilor lor.

Legea prevede, ca regula generala, ca raspunsul la informatia solicitata sa fie dat in cel mai scurt timp posibil. Termenul limita, fixat de Conventia de la Aarlus, este de 30 de zile pentru raspuns iar in anumite circumstante se poate prelungi pana la doua luni de la data la care a fost inaintata cererea. Legislatia romana este mai ferma in asigurarea promptitudinii raspunsului, stipuland ca autoritatile si institutiile publice au obligatia sa raspunda in scris la solicitarea de informatii de interes public in termen de 10 zile sau, dupa caz, in cel mult 30 de zile de la inregistrarea solicitarii, in functie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrarilor documentare si de urgenta solicitarii. Refuzul comunicarii informatiilor solicitate se motiveaza si se comunica in termen de 5 zile de la primirea cererilor.

Principiul cooperarii in contextul relational dintre stat (prin organele sale reprezentative), utilizatorul de mediu si societate.

In domeniul protectiei mediului nu putem face o distinctie radicala intre poluatori, pe de o parte, si prejudiciati, de cealalta parte. In acelasi timp, protectia mediului este o obligatie generala a tuturor subiectilor de drept care, pentru realizarea activitatii de protectie a mediului, dispun atat de drepturi cat si de obligatii. Toate aceste drepturi si obligatii pot fi realizate cel mai bine atunci cand cei in cauza se respecta reciproc si daca ei coopereaza in acest scop. Norma de drept sau decizia administrativa se poate realiza mult mai eficient daca se are in vedere, de la inceput, acest joc stabilit in comun.

Esenta principiului cooperarii consta in aceea ca deschide cale teoretica pentru realizarea intelegerii. Proportional cu aceasta, actorii protectiei mediului trebuie sa urmareasca ca, prin intelegerile lor, sa respecte norma de drept. Daca apreciem principiul la valoarea sa, atunci principiul consensului poate fi aplicat si in faza de pregatire a deciziei. Acest principiu este aplicabil, fireste, si in relatiile de colaborare dintre consiliile locale. Principiul cooperarii are si semnificatii internationale. Necesitatea cooperarii internationale este impusa de faptul ca factorii de poluare nu tin cont de granitele nationale si pot afecta, in afara statului poluator, si statele neimplicate.

Pe termen lung, problematica mediului poate fi rezolvata numai printr-o solidaritate internationala, ce presupune cooperarea si armonizarea intereselor, rezolvarea conflictelor conform intereselor lor reciproce. In felul acesta, in perspectiva internationala, suveranitatea statala asupra teritoriului national trebuie exercitata potrivit intereselor reciproce, potrivit principiului noii ordini economice internationale. Cooperarea internationala, bi ori multilaterala are, intr-un caz dat, nenumarate posibilitati ca, prin conventia juridica sau prin decizia organismului international, sa rezolve problema protectiei mediului.

Principiul dezvoltarii colaborarii internationale pentru protectia mediului (art. 3. lit. i. din O.U.G. nr. 195/2005)

Acest principiu are sorgintea in cel al bunei vecinatati. Vecinatatea, ca fenomen obiectiv si permanent oricarei relatii sociale dintre indivizi si colectivitatile nationale, a dobandit, pe langa dimensiunile politice, si dimensiuni juridice, in conditiile in care raporturile complexe dintre state, in zona de frontiera, si-au gasit reflectarea in tratate si conventii internationale.

Daca vecinatatea geografica este un dat al naturii, vecinatatea politica si juridica este opera statelor si popoarelor. Datorita caracterului global al protectiei mediului si al consecintelor complexe ale poluarii, pot exista raporturi de buna vecinatate si intre state care nu se gasesc in aceeasi regiune a globului. Anumite activitati desfasurate intr-un stat pot afecta negativ zone din teritoriul vecin. Astfel ca, vecinatatea poate constitui atat un factor pozitiv cat si un factor negativ, de eroziune pentru relatiile internationale si pentru drept. Caracterul global al degradarii mediului a impus cooperarea statelor in prevenirea si combaterea poluarii in care fireste este inclus obiectivul lor principal de protectie a teritoriului national impotriva efectelor negative care vin din statele si regiunile vecine. In cadrul acestor colaborari, acordurile de buna vecinatate prevad ca tarile se angajeaza sa previna si sa reduca anumite consecinte negative de-a lungul frontierei nationale.

In acest sens pot fi amintite rezolutiile extrem de importante date de Consiliul Europei privind protectia mediului inconjurator, "Coordonarea eforturilor care privesc amenajarea teritoriului impotriva poluarii" si "Problemele frontaliere ale poluarii".

Inca prin Planul de actiune adoptat de Conferintei de la Stockholm (1972), statele au fost invitate sa procedeze la un schimb de informatii ori consultari, bilaterale sau regionale, de fiecare data cand conditiile mediului unei tari sau anumite activitati ale acesteia, pot avea efecte pagubitoare in una sau mai multe tari. Cu alte cuvinte, se recomanda colaborarea internationala atat pentru prevenirea cat si pentru limitarea consecintelor poluarii. Un aspect important al acestei colaborari si, totodata, o obligatie juridica o reprezinta informarea reciproca permanenta asupra starii mediului. Dupa accidentul de la Cernobil, statele membre ale Agentiei Internationala pentru Energie Atomica (AIEA) au adoptat "Conventia cu privire la notificarea rapida a unui accident nuclear" care impune statelor parti obligatia de a notifica imediat, direct sau prin intermediul AIEA, acele state care sunt sau pot fi afectate in mod fizic, despre natura momentul si localizarea accidentului.

Aceasta cooperare internationala este determinata de inmultirea si diversificarea tipurilor de poluare, a surselor poluante si, mai ales, de gradul deosebit de periculos si de rapiditatea extinderii unor poluanti care afecteaza, intr-o masura mai mare sau mai mic, intreaga omenire.

Fara cooperarea intre state nu se poate concepe si realiza, in mod eficace si practic, protectia, conservarea si dezvoltarea mediului. Datorita acestui fapt, dispozitiile conventionale si prevederile tratatelor internationale consacra ori proclama, expres, principiul cooperarii internationale dintre state in vederea protectiei, conservarii si dezvoltarii mediului. Aceasta obligatie de colaborare are un caracter general si de permanenta cu privire la schimbul de informatii, evaluarea situatiei si consultarea prealabila asupra masurilor care trebuie luate in cadrul colaborarii pentru protectia mediului

1 Principiu precautiei

La nivel global, preocuparea pentru calitatea si protectia mediului inconjurator s-a manifestat in anul 1972, la prima Conferinta a Natiunilor Unite referitoare la mediu, care s-a desfasurat la Stockholm (5-19 iunie). In finalul acesteia, a fost adoptata "Declaratiei Natiunilor Unite asupra mediului inconjurator" care contine 109 recomandari, insotita de un "Plan de actiune" si o Rezolutie privind dispozitiile institutionale si financiare.     Principiile de baza ale Declaratiei au avut un impact semnificativ asupra dezvoltarii dreptului mediului. A fost reafirmat dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate si la conditii de viata satisfacatoare, intr-un mediu a carui calitate sa-i permita sa traiasca in demnitate si bunastare, cu sublinierea faptului ca ocrotirea si imbunatatirea mediului, in folosul generatiilor prezente si viitoare, constituie o obligatie permanenta si de baza a omului. In felul acesta, s-a promovat o conceptie in centrul careia se afla, la inceput, apropierea, iar apoi unitatea dintre protectia mediului si dreptul omului.

Cele 26 de principii ale Declaratia de la Stockholm privind Mediul, au influentat redefinirea preocuparilor privind protectia si conservarea mediului inconjurator. De aceea, consideram util sa enuntam schematic aceste principii.

1). Principiu: Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate si conditii de viata satisfacatoare, intr-un mediu a carui calitate ii permite sa traiasca in mod demn si in prosperitate. El are datoria sacra de a proteja si imbunatatii mediul inconjurator pentru generatiile prezente si viitoare.

2). Principiu: Resursele naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pamantul, flora si fauna si mai ales esantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale trebuie ocrotite in interesul generatiilor prezente si viitoare, printr-o planificare sau o gospodarire atenta, in functie de necesitati.

3). Principiu: Capacitatea globului pamantesc de a produce resurse esentiale, care se pot reinnoi, trebuie ocrotita si restabilita sau imbunatatita pretutindeni unde acest lucru e posibil.

4). Principiu: Omul are o raspundere deosebita in ocrotirea si gospodarirea judicioasa a patrimoniului constituit de flora si fauna salbatica si de habitatul lor, care sunt azi grav amenintate de un concurs de factori nefavorabili. Conservarea naturii, si mai ales a florei si faunei salbatice, trebuie, deci, sa ocupe un loc important in planificarea privind dezvoltarea economiei.

5). Principiu: Resursele globale care nu pot fi reinnoite trebuie exploatate astfel incat sa nu existe riscul epuizarii lor iar avantajele obtinute din folosirea lor trebuie sa fie impartasite intregii omenirii.

6). Principiu: Trebuie intrerupte evacuarile de materii toxice sau de alte materii si degajarile de caldura in cantitati sau concentratii in care mediul inconjurator nu le mai poate neutraliza efectele, pentru a se evita ca ecosistemele sa sufere pagube grave sau ireversibile.

7). Principiu: Statele vor trebui sa ia toate masurile posibile pentru a impiedica poluarea marilor cu substante care ameninta sa puna in pericol sanatatea omului, sa dauneze resurselor biologice si vietii organismelor marine, sa prejudicieze zonele de agrement naturale sau sa dauneze altor utilizari firesti ale marii.

8). Principiu: Progresul economic si social este indispensabil daca vrem sa asiguram un mediu inconjurator propice existentei si muncii omului si sa cream pe pamant conditiile necesare imbunatatirii nivelului de trai.

9). Principiu: Deficientele mediului inconjurator, imputabile conditiilor de subdezvoltare si catastrofelor naturale, ridica probleme grave si cel mai bun mijloc de a le remedia consta in accelerarea progresului, prin transferul unui ajutor financiar si tehnic substantial, care sa completeze efortul national.

10). Principiu: Din punctul de vedere al gospodaririi mediului, pentru tarile in curs de dezvoltare este deosebit de important ca factorii economici sa fie luati in considerare in aceeasi masura ca si procesele ecologice.

11). Politia de mediu a fiecarui stat trebuie sa intareasca, si nu sa stabileasca, potentialul de progres actual si viitor al tarilor in curs de dezvoltare intrucat, altminteri, se va constitui un obstacol in vederea instaurarii celor mai bune conditii de viata pentru toti. Tarile, ca si organizatiile internationale, trebuie sa tinda ca cerintele economice nationale si internationale ale reglementarilor de protectia mediului sa fie definite in tratate internationale.

12). Principiu: Dincolo de asistenta financiara si tehnica acordata tarilor in curs de dezvoltare, acestora trebuie sa li se asigure resursele necesare pentru ocrotirea si imbunatatirea mediului lor.

13). Principiu: Pentru utilizarea rationala a resurselor si imbunatatirea mediului, statele trebuie sa mearga pe calea integrarii si coordonarii planificarii dezvoltarii in asa fel incat aceasta dezvoltare sa fie compatibila cu cerintele protectiei si imbunatatirii mediului.

14). Principiu: Planificarea rationala este un instrument pentru armonizarea contradictiilor dintre cerintele dezvoltarii si interesele protectiei mediului.

15). Principiu: La planificarea asezarilor omenesti si a oraselor trebuie sa se aiba grija a se evita daunele provocate mediului si sa se obtina pentru toti maximum de avantaje sociale, economice si ecologice.

16). Principiu: Politica demografica a acelor guverne care nu au in vedere drepturile fundamentale ale omului, din care cauza cresterea populatiei sau concentrarea excesiva sunt deosebit de ridicate, exercita o influenta negativa asupra mediului si asupra dezvoltarii, in aceeasi masura ca si densitatea mica a populatiei.

17). Principiu: Statele si institutiile lor nationale trebuie sa planifice, sa administreze si sa utilizeze resursele mediului in asa fel incat sa imbunatateasca calitatea factorilor de mediu.

18). Principiu: Este necesar ca, in cadrul dezvoltarii economice si sociale, sa se recurga la stiinta si tehnica pentru a se descoperi, a se evita sau a se limita pericolele care ameninta mediul ambiant si a se rezolva problemele pe care acestea le pun, avandu-se in vedere, in mod general, binele umanitatii.

19). Principiu: In protectia mediului un rol important il are educatia atat a tinerilor cat si a adultilor, in vederea extinderii bazei opiniei publice informate si responsabile, de la individ la colectivitati tot mai mari. Este important si util ca mijloacele de informare in masa sa difuzeze informatii cu caracter educativ asupra necesitatii protejarii si imbunatatirii mediului ambiant.

20). Principiu: In toate tarile, si mai ales in cele in curs de dezvoltare, trebuie incurajata cercetarea stiintifica nationala si internationala. Tocmai de aceea trebuie sa se incurajeze si sa se usureze libera circulatie a celor mai recente informatii si transferul datelor obtinut prin experiente si al tehnicilor referitoare la mediu.

21). Principiu: Conform Cartei Natiunilor Unite si principiilor de drept international, statele au dreptul suveran de a exploata propriile lor resurse conform politicii lor de mediu si au datoria sa se asigure ca activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor sau sub controlul lor nu cauzeaza daune mediului altor state sau al unor regiuni care nu depind de nici o jurisdictie nationala.

22). Principiu: Statele au obligatia sa coopereze in vederea dezvoltarii dreptului international in ceea ce priveste atat responsabilitatea fata de victimele poluarii si despagubirea acestora cat si repararea altor prejudicii pe care activitatile exercitate in cadrul jurisdictiei acestor state sau sub controlul lor le cauzeaza mediului unor regiuni situate dincolo de limitele jurisdictiei lor.

23). Principiu: Indiferent daca nivelul standardelor de poluare este stabilit de comunitatea internationala, ori de sistemul juridic al unei anumite tari, de fiecare data trebuie avut in vedere ca normele de emisie ale statelor dezvoltate nu vor putea fi aplicate statelor in curs de dezvoltare datorita unor costuri sociale nejustificate.

24). Principiu: Toate statele, mari si mici, trebuie sa coopereze, pe picior de egalitate, in vederea apararii si imbunatatirii mediului ambiant. Cooperarea internationala pe calea acordurilor bi sau multilaterale este indispensabila pentru a preveni, limita, reduce si elimina, in mod eficient, daunele cauzate mediului in toate domeniile, si aceasta cu respectarea suveranitatii si intereselor tuturor statelor.

25). Principiu: Statele trebuie sa vegheze ca organizatiile internationale sa joace un rol eficient si dinamic de coordonare in ocrotirea si imbunatatirea mediului ambiant.

26). Principiu: Omul si mediul ambiant trebuie crutati de efectele armelor nucleare si de toate celelalte mijloace de distrugere in masa. In cadrul organizatiilor internationale, statele trebuie sa depuna eforturi pentru a se ajunge, fara intarziere, la un acord cu privire la desfiintarea si distrugerea completa a unor asemenea arme.

Declaratia de la Stokholm si Recomandarile acesteia, cuprinse in planul de actiune, au fost dezbatute si adoptate de sesiunea XXVII/1972 a Adunarii Generale a ONU (Hot. nr. 2994 din 15 dec. 1972).

Importanta Conferintei de la Stokholm este multipla deoarece:

- A atras atentia opiniei publice mondiale, politicienilor si sefilor stat ca omul este, deopotriva, creatia si creatorul mediului sau; elementul natural si cel pe care omul insusi l-a creat sunt indispensabile bunastarii si exercitarii depline a drepturilor si libertatilor sale fundamentale.

- A abordat protectia mediului intr-o maniera globala.

- A pus bazele si a creat cadrul unui sistem institutional mondial pentru protectia mediului in cadrul ONU. S-a infiintat, astfel, Programul Natiunilor Unite pentru Mediu si s-au elaborat proiecte avand ca obiective supravegherea gradului de poluare a oceanului planetar, de degradare a solului, de defrisare a padurilor etc., precum si realizarea de studii interdisciplinare care au evidentiat riscurile degradarii ireversibile a mediului si necesitatea corelarii cresterii economice cu protectia mediului.

- Sub impulsul sau, ceea de a XXVII sesiune a Adunarii Generale a ONU a adoptat o serie de hotarari, dintre care: Hotararea Adunarii Generale a ONU privind obligatia statelor de a colabora in domeniul protectiei mediului (2995/XXVII); Hotararea Adunarii Generale privind responsabilitatea statelor in domeniul protectiei mediului (2996/XXVII); Hotararea privind cadrul institutional al activitatilor privind protectia mediului (2997/XXVII); Hotararea privind instrumentele juridice ale cooperarii in domeniul protectiei mediului, adica despre dreptul international al mediului (2998/XXVII).

Am amintit aceste Hotarari ale ONU, in primul rand deoarece ele au fost aprobate de toate statele membre, chiar si de acelea care nu au participat la Conferinta de la Stockholm (Grupul fostelor tari socialiste, cu exceptia Romaniei), si pentru ca, prin ele, protectia mediului a fost plasata in fruntea listei drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, s-a formulat si s-a declarat dreptul la dezvoltare si la crestere economica. Ele au pus in evidenta faptul ca problemele mediului inconjurator sunt inseparabile de cele ale bunastarii si de procesele economice in general.

In final, s-a ajuns la formularea conceptului de "dezvoltare durabila" si la recunoasterea necesitatii implementarii lui, ca principiu director al strategiilor si politicilor nationale in domeniul evolutiei economice si protectiei mediului (Rezolutia nr. 42/1987 a Adunarii Generale a ONU).

Prin "dezvoltarea durabila" se intelege acel tip de dezvoltare economica care asigura satisfacerea necesitatilor perene fara a compromite posibilitatile generatiilor viitoare de a-si satisface propriile cerinte.

In contextul sporirii eforturilor nationale si internationale pentru promovarea dezvoltarii unui mediu inconjurator sanatos in toate tarile, ziua de 5 iunie a fost proclamata "Ziua Mondiala a Mediului Inconjurator".

A doua Conferinta a Natiunilor Unite pentru Mediu si Dezvoltare s-a desfasurat in perioada 3-14 iunie 1992, la Rio de Janeiro.[7]

Din cele 178 de state membre ale ONU, la conferinta au participat, cu delegatii oficiale, 172. Cu aceasta ocazie au fost semnate doua conventii: Conventia cadru privind schimbarile climaterice si Protectia Biodiversitatii. In acelasi timp, au fost adoptate un plan de actiune, intitulat Agenda 21, o Recomandare privind protectia padurilor si o Declaratie, care contine 27 de principii privind sarcinile care urmeaza a fi realizata de omenire.

Conferinta de la Rio s-a axat pe studiul raportului dintre mediu si dezvoltare din perspectiva "dezvoltarii durabile", careia i-au fost consacrate sapte articole. Potrivit raportului prezentat, dezvoltarea durabila este aceea care "raspunde nevoilor actuale, fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a raspunde nevoilor proprii".

In continuare vom face o scurta trecere in revista a elementelor continute de documentele adoptate in cadrul Conferintei:

Declaratia de la Rio privind mediul si dezvoltarea, numita si Cartea Pamantului

De la bun inceput trebuie sa subliniem ca Declaratia de la Rio nu are forta juridica obligatorie. Cu toate acestea, influenta sa asupra dreptului international al mediului este semnificativa. Ea reprezinta, de fapt, rezultatul unei solutii de compromis intre tarile industrializate si tarile in curs de dezvoltare. In mare, Declaratia de la Rio, ca si cea de la Stockholm, consacra drepturile si responsabilitatile ce revin statelor in raport cu protectia mediului. Fireste, cea de la Rio reflecta si preocuparile aparute in cei 20 de ani care despart in timp cele doua conferinte.

"Cea mai importanta inovatie a documentului consta in conjugarea celor doi termeni, protectia mediului si dezvoltarea, care, de acum inainte, vor fi strans legati".

Declaratia are un preambul, care anunta instituirea unei cooperari echitabile, prin care sa se formeze o noua comunitate internationala care sa asigure nasterea unor conventii internationale, sa protejeze unitatea globala a mediului si a dezvoltarii, sa constientizeze ca Terra este casa noastra comuna. Pe baza acestor constatari, se proclama un numar de 27 de principii, cu unul mai mult decat cuprindea Declaratia de la Stockholm.

Pornind de la ideea de baza ca fiintele umane constituie centrul preocuparilor de dezvoltare sustinuta, declaratia proclama dreptul fundamental al omului la o viata sanatoasa si productiva in armonie cu natura (principiul l) si recunoaste statelor "dreptul suveran de a-si exploata resursele potrivit propriilor lor politici in domeniul mediului si dezvoltarii' ca si responsabilitatea de a se asigura ca activitatile exercitate in limitele jurisdictiei lor nu provoaca daune mediului in alte state sau regiuni care sunt in afara limitelor jurisdictiei nationale (principiul 2 si principiul 15).

Principiul precautiei este formulat dupa cum urmeaza: "In scopul protectiei mediului si in raport de posibilitatile lor, statele trebuie sa tinda, intr-o arie larga, spre prevenire. In cazul unei situatii grave ori a unui pericol de paguba ireparabila, lipsa unor cunostinte stiintifice complete nu-l scuteste pe poluator de plata costurilor generate de aplicarea unor masuri eficiente impuse de necesitatea de a impiedica deteriorarii mediului" (Principiul "poluatorul plateste").

Alte elemente de noutate aduse de Declaratiei de la Rio constau in aceea ca se acorda o importanta deosebita participarii societatii civile (femeile, tinerii, cetatenii in genere) si, in acelasi timp, se instituie responsabilitati globale pentru ONU si Organismele din sistemul sau fata de abordarea si solutionarea problemelor mediului.

Desi nu are forta juridica, Declaratia de la Rio are importante semnificatii juridice, fiind adoptata in cadrul unei Conferinte internationale la care au participat aproape toate statele lumii precum si o serie de organizatii internationale. Prin continutul sau, Conferinta de la Rio a reluat si a consacrat o serie de reguli formulate deja la Conferinta de la Stockholm si a confirmat altele, rezultate din practica internationala de dupa 1970, indeplinind astfel cerinta unei practici internationale pentru crearea unor reguli cutumiare. Din aceasta categorie identificam urmatoarele reguli :

• obligatia statului de a veghea ca activitatile desfasurate pe teritoriul sau sub controlul sau sa nu cauzeze daune mediului in afara limitelor competentelor sale teritoriale;
• statele trebuie sa coopereze pentru protectia mediului;
• dreptul generatiilor viitoare de a avea nevoile satisfacute in mod echitabil si responsabilitatea generatiilor actuale, in acest sens;
• obligatia statelor de a elabora reguli privind responsabilitatea pentru daunele cauzate mediului si pentru indemnizarea victimelor;
• participarea tuturor indivizilor la luarea deciziilor referitoare la mediu, care ii pot afecta;
• obligatia statelor de a notifica imediat celorlalte state orice catastrofa si orice situatie de urgenta;
• obligatia realizarii studiului de impact in cazul activitatilor cu risc ridicat.

Agenda 21 reprezinta un program de actiune care va fii aplicat de guverne, agentii de dezvoltare, organizatii ale ONU si grupuri independente, in toate acele sectoare in care activitatea omului afecteaza mediul inconjurator.

Conventia privind schimburile climatice, prin care tarile semnatare s-au angajat sa-si reduca, pana in anul 2000, emisiile de bioxid de carbon in atmosfera la nivelul anului 1990. Pentru sprijinirea tarilor in curs de dezvoltare, tarile dezvoltate s-au angajat sa creeze un fond special pentru asistenta si sa contribuie la furnizarea necesarului de energie al acestora.

Conventia privind diversitatea biologica

Statele semnatare s-au angajat sa stabileasca zone protejate, sa integreze problemele biologice in sistemele de dezvoltare pe plan national si sa asigure intregii comunitati internationale avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice de la tarile dezvoltate spre cele in curs de dezvoltare. Totodata, prin aceasta conventie s-au stabilit si masurile ce trebuie luate pentru protectia ecosistemelor si a diverselor forme de viata.

Declaratia asupra conservarii si exploatarii padurilor

Desi s-ar fi dorit ca aceasta sa fie o conventie, a ramas doar la nivel de declaratie de principii, intrucat nu s-a putut realiza un acord intre statele participante.

Cea de a treia Conferinta mondiala a ONU asupra mediului a avut loc la Johanesburg (26 august-4 septembrie 2002) si a fost dedicata dezvoltarii durabile, avand pe ordinea de zi urmatoarele teme: apa si sistemul de salubritate publica, energia, sanatatea, agricultura si managementul ecosistemelor. Cu aceasta ocazie, au fost adoptate doua documente: Declaratia de la Johanesburg si Planul de implementare a sarcinilor socio-economice si de mediu. Declaratia cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova si consolida principiile de baza ale dezvoltarii durabile: dezvoltarea economica, dezvoltarea sociala si protectia mediului la nivel local, national, regional si global.

In Declaratie se afirma ca eradicarea saraciei, protectia si managementul resurselor naturale pentru asigurarea dezvoltarii economice si sociale constituie obiective si cerinte esentiale ale dezvoltarii durabile si, de aceea, statele semnatare se angajeaza sa lupte impotriva tuturor factorilor care impiedica aceasta dezvoltare.

Toate aceste initiative adoptate in plan international in domeniul protectiei mediului inconjurator au avut marele merit de a contura metode globale de abordare si solutionare a problemelor legate de mediu si a crea organisme internationale insarcinate cu aceasta problema.