Utilitatea, valoarea si valoarea de intrebuintare a marfii

Utilitatea, valoarea si valoarea de intrebuintare a marfii

Marfa este unitatea a doua laturi : valoarea si valoarea de intrebuintare (utilitate)

Pentru a fi marfuri,  bunurile trebuie sa fie utile, adica sa aiba capacitatea de a satisface o trebuinta umana a altora decat a producatorului. Trebuie sa aiba deci o utilitate sociala. In structura bunurilor care fac obiectul schimbului, deci pot fi marfuri, se includ, dupa P.A. Samuellson[1]  :

marfuri corporale de consum curent - alimente, imbracaminte, bunuri de igiena personala etc.

marfuri corporale de consum indelungat - locuinte, mobila, aparatura electrocasnica, autoturisme etc.

marfuri incorporale de consum personal sub forma de servicii - radio, TV, telefon etc.

marfuri incorporale de consum personal - invatamant  

marfuri capital-terenuri agricole si silvice etc.

marfa - carte, brevete

marfuri de servicii manageriale si de marketing

marfuri monede si carte de valoare

Totalitatea functiilor unui produs ii dau acestuia valoarea de intrebuintare sau utilitatea. Exista unele diferente intre categoria de utilitate din teoria economica si acelasi termen utilizat in merceologie. Astfel, din punct de vedere economic, utilitatea exprima :

proprietatea, capacitatea reala sau presupusa a unui bun de a satisface o nevoie, o trebuinta;

satisfactia creata consumatorilor. [2]

Utilitatea are o determinare intrinseca (specifica fiecarei marfi si este determinata de proprietatile ei fizice, chimice, economice, ergonomice, functionale etc. Utilitatea are sens economic atunci cand :

satisface o nevoie sociala

concordanta utilitatii cu nevoia sociala se valideaza pe piata prin vanzarea produselor;

O marfa este deci utila, cand indeplineste urmatoarele servicii :

intre calitatile ei si trebuintele omului exista o relatie bine definita. Spre exemplu, alimentele sunt utile intrucat sunt trebuinte vitale pentru om, elementele lor nutritive fiind esentiale hranei umane. Exista si unele lucruri impuse de moda, obiceiuri, chiar daca nu sunt trebuinte vitale, ele sunt dezirabile, satisfacand anumite necesitati.

calitatile marfurilor trebuie sa fie cunoscute de consumator. Intr-adevar relatia dintre calitatile marfurilor si trebuinte este esentiala, dar devine inutila daca nu este cunoscuta. in prezent, mijloacele de cunoastere a proprietatilor marfurilor, a calitatilor lor sunt diversificate si tot mai sofisticate.

Trebuie sa existe posibilitatea ca omul sa poata valorifica calitatile cunoscute ale unui lucru, gradul de dezvoltare, tehnica sa permita folosirea corespunzatoare si exploatarea calitatilor respective. Spre exemplu, exista in prezent forme de energie extrem de convenabila pentru om, dar posibilitatile sale tehnice si tehnologice limiteaza exploatarea acestora.

Utilitate economica au bunurile de care cineva are nevoie, dar nu le detine si deci trebuie sa le cumpere. Ea depinde de cantitatea de bunuri care se ofera pe piata si de intensitatea nevoilor consumatorilor. Totodata, utilitatea are si un caracter subiectiv, depinzand de raportul pe care il stabileste fiecare individ cu obiectul sau serviciul respectiv. De aceea, se poate aprecia ca utilitatea economica a unui bun, devenit marfa, difera de la un consumator la altul  si la acelasi consumator de la o etapa la alta.

    Exista doua categorii de utilitati :

• Utilitate totala
• Utilitate marginala

Utilitatea totala este data de intreaga cantitate de bunuri de un anumit fel, prin care se satisfac cerinte cu grade diferite de intensitate.

Aceasta utilitate are sens atunci cand :

proprietatile marfurilor coincid cu cerintele consumatorului;

consumatorul are certitudinea ca insusindu-si produsul isi satisface anumite trebuinte personale;

consumatorul este capabil sa puna in valoare insusirile produsului respectiv (spre exemplu, un analfabet nu poate pune in valoarea calitatea esentiala a unei carti).

Masurarea acestei utilitati se face prin doua metode :

metoda cardinala

metoda ordinala

Metoda cardinala consta in satisfacerea pentru fiecare unitate dintr-un bun, a unui numar de puncte pentru o utilitate sau elemente de utilitate.

Metoda ordinala presupune asezarea bunurilor intr-o ordine de preferinta.

"Utilitatea marginala reflecta utilitatea pe care o percepe fiecare individ in parte pentru fiecare unitate suplimentare de bun atrasa in consum"[3].

Putem afirma deci ca ea presupune o doza mare de subiectivism determinata de raportul pe care il stabileste fiecare individ cu bunul respectiv, in functie de satisfactia pe care i-o produce folosirea lui.

Conform acestei utilitati, intr-o  serie de produse identice, satisfactia determinata de consumul lor scade

intr - una, la acelasi consumator, pe masura repetarii experientei de consun, de la primul produs la ultimul.

    Teoria economica moderna considera ca utilitatea, are o determinare intrinseca, fiind "capacitatea unui bun de a satisface o nevoie umana prin folosirea sa, data de proprietatile fizice, chimice, estetice, functionale".[4]  Caracteristicile extrinseci formeaza 'utilitatea marginala', careia ii este specifica subiectivismul.

    Merceologia abordeaza caracteristicile intrinseci ale marfurilor ca fiind utilitate in sens restrans (utilitatea propriu-zisa, care presupune functia utila a marfii respective).

    Caracteristicile extrinseci, cum sunt moda, imaginea etc., formeaza utilitatea presupusa (marcata prin subiectivism). Utilitatea in sens larg sau valoarea de intrebuintare cuprinde atat utilitatea propriu-zisa, cat si utilitatea presupusa.

In ceea ce priveste valoarea, aceasta este data de faptul ca marfa este produsul unei munci omenesti.

In principiu, valoarea marfii va fi cu atat mai mare, cu cat producerea ei va consuma mai multa munca omeneasca. Problematica valorii a determinat aparitia in literatura de specialitate a doua curente : teoria valorii munca si teoria valorii utilizate.

Prima teorie - a valorii munca - sustine ca substanta valorii este munca, ea fiind o realitate obiectiva incorporata in bunuri.

In procesul de productie, oricat ar fi el de simplu sau complex, se consuma energie fizica si/sau intelectuala. Munca este :

concreta

abstracta

Aceasta teorie (a valorii munca) sustine urmatoarele :

izvorul valorii marfii este munca omeneasca depusa pentru obtinerea ei;

marimea valorii este data de consumul dat de munca materializata (trecuta) si vie (prezenta);

valoarea este pusa in evidenta pe piata prin pret;

pentru acelasi produs obtinut de producatori diferiti in conditii diferite, apare notiunea de timp de munca individual - al fiecarui producator, si timp de munca socialmente necesar, care determina marimea valorii unei marfi.

A doua teorie - a valorii utilizate - are la baza atat utilitatea, cat si varietatea unui bun. Conform acestei teorii, un bun cu cat este mai greu de procurat, cu atat este cu o valoare mai mare. Teoria se bazeaza pe dorinta oamenilor de a-si procura bunuri si servicii (deci se reflecta utilitatea) si pe posibilitatea de a le procura (deci reflectare a abundentei sau raritatii).

In primul caz - deci de reflectare a utilitatii - se mentioneaza grade diferite de satisfacere, in sensul ca primele cantitati dintr-un bun sau serviciu au grade mai mari de utilitati, in timp ce urmatoarele au grade de satisfacere mai scazute.

In al doilea caz - reflectare a abundentei /raritatii determinarea este pur obiectiv, ea depinzand de cantitatile de bunuri si servicii ce se ofera pe piata.

Aceste doua teorii reflecta evolutia economiei ce doreau  sa explice teoretic unele fenomene de pe piata.

Este foarte important de mentionat ca aceste doua teorii nu se exclud. In fond, abundenta sau raritatea unui produs este data si de cantitatea de munca inmagazinata in produsul/serviciul respectiv. Spre exemplu, produsele obtinute in serie mare (deci abundenta) inmagazineaza un volum de munca mic, in timp ce produsele unicat (deci raritate) inmagazineaza un volum mare de munca (cel mai adesea calificata superior).

In consecinta, este corect sa se sublinieze ca intr-o societate normala nu pot fi destinate pietei produse/servicii fara utilitate (care nu satisfac anumite cerinte - oricat ar fi ele de simple sau sofisticate ale oamenilor).  Acestea inmagazineaza  in ele munca omeneasca.

Marimea valorii este data de consumul de munca inmagazinat;

Valoarea bunului/serviciului este data de pret, prin intermediul pietei mai corect ale cererii si ofertei favorabile (sau nu) intalnite pe piata;

Profitul este dat de diferenta dintre timpul de munca individual si cel socialmente  necesar;

In situatia resurselor rare (deficitare) valoarea bunurilor este data in ultima instanta tot de munca omeneasca depusa pentru exploatare, cercetare, substituire etc.

Asadar, aceste doua teorii par a fi doua fete, doua unghiuri de abordare a unei singure realitati : aceea a muncii care creeaza utilitati.