Marfa. Utilitatea si valoarea

Marfa. Utilitatea si valoarea

Marfa este o categorie economica specifica economiei de schimb.

Bunurile exista sub forma de bunuri libere (ce se gasesc in cantitati nelimitate in natura) si bunuri economice (manifestate numai in raport cu nevoile umane si destinate consumului sau schimbului).

Bunurile, pentru a fi marfuri trebuie sa dispuna de utilitate, sa satisfaca trebuintele altor oameni decat ale producatorilor insasi, deci trebuie sa aiba o utilitate sociala.

In acelasi timp, bunul trebuie sa treaca de la producator la consumator nu in mod gratuit, ci prin intermediul schimbului, prin vanzare-cumparare.

Schimbul de marfuri presupune schimb de echivalente. El a cunoscut un proces de evolutie, de la forma marfa contra marfa(M-M), la forma marfa-bani-marfa(M-B-M).

Ca bun economic, marfa se defineste prin doua elemente:

utilitatea,

valoarea.

Utilitatea, in sens tehnic, desemneaza capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, o trebuinta umana.

Utilitatea, in sens economic, desemneaza:

Proprietatea, capacitatea reala sau presupusa a unui bun de a satisface o nevoie, o trebuinta;

Satisfactia pe care o creeaza folosirea unui bun pentru consumator.

Utilitatea implica constientizarea acestei relatii.

Prima cantitate dintr-un bun economic are utilitatea cea mai mare, aceasta scazand cu fiecare alta cantitate adaugata consumului, care se va raporta la o nevoie in descrestere, pana la saturare.

Pornind de la aceasta determinare cauzala, desprindem existenta a doua tipuri de utilitati si anume:

utilitatea totala, care este data de intreaga cantitate de bunuri de un anumit fel;

utilitatea marginala, care reflecta utilitatea pe care o percepe fiecare individ pentru fiecare unitate suplimentara de bun economic atrasa in consum.

Utilitatea marginala se reduce cu fiecare unitate suplimentara de bun economic atrasa spre consum, in timp ce utilitatea totala creste, prin adaugarea de fiecare data a marimii utilitatii marginale a bunului.

Activitatea A:

Observati si analizati modul cum evolueaza utilitatea totala si marginala a 11 unitati de grau, din care 10 sunt necesare pentru satisfacerea unui ansamblu de nevoi (hrana, furaje).

Valoarea este cel de-al doilea element care defineste o marfa.

Schimbul este posibil in conditiile in care marfurile se pot compara intre ele, in conditiile in care exista un acelasi element comensurabil cuprins in toate marfurile. Acest element este valoarea.

Exista doua mari curente de gandire economica cu privire la valoare:

a) teoria obiectiva,  si

b) teoria subiectiva.

Teoria obiectiva a valorii isi are izvorul in opera clasicilor economiei politice.

Conform acestei teorii, substanta valorii economice este munca, ca realitate obiectiva a producatorilor de bunuri si care este incorporata in bunuri.

Valoarea unui bun este data de cantitatea totala de munca necesara pentru producerea lui (atat munca vie, nemijlocita, consumata in procesul de productie dat, cat si munca trecuta materializata in mijloacele de productie consumate pentru obtinerea respectivului bun).

Valoarea economica a unui bun economic (M) se compune, asadar din urmatoarele elemente:

M = C + V + P, unde

C = valoarea mijloacelor de productie consumate;

V = valoarea produsului necesar;

P = valoarea plusprodusului.

V + P = valoarea nou creata, care in procesul repartitiei revine factorilor de productie sub forma de salariu, profit, renta, dobanda.

Pe piata, valoarea se manifesta sub forma valorii de schimb care reprezinta raportul cantitativ in care se schimba o marfa cu o alta marfa.

In conditiile existentei banilor, valoarea de schimb se prezinta sub forma pretului.

Prin confruntarea la piata a ofertantilor intre ei si a lor cu consumatorii, bunurile produse cu valoare individuala diferita se vor vinde la acelasi pret.

Valoarea lor individuala este redusa la valoarea sociala a carei marime este data de timpul de munca socialmente necesar.

Teoria subiectiva a pornit de la premisa sa valoarea de schimb se explica prin:

utilitate, si 2) raritate.

Un bun pretuieste mai mult sau mai putin decat altul in masura in care este mai mult sau mai putin util, mai mult sau mai putin rar.

Dorinta individului reflecta un element subiectiv si anume trebuinta acestuia. Raritatea reflecta un element subiectiv.

Valoarea unui bun este determinata de marimea utilitatii sale marginale.

Punctul de pornire in teoria subiectiva este circulatia si consumul, care dau dimensiunea utilitatii, inclusiv a celei marginale.

In concluzie, se poate aprecia ca valoarea bunurilor produse are ca izvor primar cantitatea si calitatea muncii depuse, corelata cu preferintele economice (ca manifestare a nevoii sociale si exterioare prin cererea de marfa) si gradul de abundenta (sau raritate) a factorilor de productie si calitatea acestora.

Activitatea B:

1. Utilitate economica au:

a) numai bunurile economice;

b) numai bunurile libere;

c) atat bunurile economice cat si cele libere;

d) numai bunurile din proprietatea publica;

e) numai bunurile din proprietatea privata.

Fie un consumator rational, care consuma zilnic doar doua bunuri: x si y, ale caror preturi sunt P_x, respectiv P_y. Daca utilitatea marginala a ultimei unitati din bunul x este de doua ori mai mare fata de cea a ultimei unitati din bunul y, consumatorul isi va maximiza satisfactia daca:

a) P_x = 2P_y;

b) P_x = P_y;

c) P_x = ½P_y;

d) Informatia este insuficienta pentru a fundamenta un raspuns.