Utilitatea economica. Legea utilitatii marginale descrescande

Utilitatea economica. Legea utilitatii marginale descrescande

In conditiile economiei de piata bunurile economice sunt destinate sa satisfaca nevoile de comun ale non-producatorilor. Pentru aceasta ele trebuie sa aiba valoare (utilitate economica), adica sa se bucure de aprecierea consumatorului non-producator. In virtutea acestei aprecieri atribuite bunurilor, devin posibile tranzactiile bilaterale de piata.

In explicarea comportamentului consumatorului, teoria economica se bazeaza pe premisa potrivit careia oamenii tind sa aleaga acele bunuri care le dau cea mai mare satisfactie, care au pentru ei cea mai mare valoare.

In teoria economica se intalnesc doua optici diferite de abordare a valorii bunurilor economice: conceptia clasica (teoria obiectiva sau teoria valorii-munca) si conceptia neoclasica (teoria subiectiva sau teoria valorii-utilitate). Teoria economica dominanta a valorii bunurilor economice in epoca clasicilor este anliza ei in termenii de valoare-munca. In esenta, teoria obiectiva arata ca munca sta la baza valorii, ca marfurile se schimba in proportii diferite datorita cantitatilor de munca inmagazinate in ele (de aceea, teoria obiectiva a valorii mai este denumita si teoria valorii-munca).

Analizei clasice a valorii nu-i era insa strain conceptul de utilitate, in sensul ca un bun nu este produs efectiv (si deci, nu are valoare) decat daca este util, daca el poate sa satisfaca o nevoie sociala. Reprezentantii economiei politice clasice fac distinctie intre valoarea de intrebuintare (sau valoarea in intrebuintare) si valoarea de schimb (sau valoarea in schimb). Prima nu o poate determina pe a doua, din moment ce bunuri dintre cele mai utile (apa) au o valoare de schimb mica, iar bunuri avand o mare valoare de schimb (diamantul) sunt putin utile. "S-a observat de catre Adam Smith - arata David Ricardo - ca termenul "valoare" are doua intelesuri diferite si exprima uneori utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea pe care o confera posesiunea acelui obiect de a cumpara cu el alte bunuri. Una poate fi numita valoare de intrebuintare, cealalta valoare de schimb. Lucrurile care au cea mai mare valoare de intrebuintare, au adesea o valoare de schimb mica sau chiar nici una; pe cand acelea care au cea mai mare valoare de schimb, au o valoare de intrebuintare mica". De aici si concluzia imediata a lui David Ricardo la asa numitul paradox formulat de Smith, pe care il citeaza mai sus, si anume "Utilitatea nu este, deci, masuratorul valorii de schimb, cu toate ca pentru aceasta ea este absolut necesara"[1].

In gandirea economica clasica bunurile identice au aceeasi utilitate; proprietatile intrinseci (obiective)  ale bunului au rolul determinant in aprecierea utilitatii economice si ca urmare, fiecare unitate dintr-o multime de bunuri omogene are aceeasi utilitate. Ele au proprietati intrinseci identice si raspund, deci, la aceleasi nevoi.

Astfel, elementele apartinand aceleiasi multimi (X_i = x₁ + x₂ + + x_n) au utilitati individuale egale intre ele (U₁ = U₂ = = U_n). Reprezentata grafic, utilitatea totala (U_t) a respectivei multimi este produsul dintre utilitatea individuala (U_i), aceeasi pentru fiecare element care alcatuieste multimea (X_i) si numarul de unitati () sau suprafata OABC din

Asadar, in conceptia clasica utilitatea este conditia necesara valorii; ea nu constituie insa masura acesteia. De asemenea, numai bunurile reproductibile, care pot fi reproduse prin munca au valoare si fac, din acest punct de vedere, obiect al analizei clasice.

Neoclasicii au dat valorii un fundament principial diferit si au largit totodata aria de cercetare la totalitatea bunurilor. Teoria lor asupra valorii este considerata subiectiva in sensul ca ea pune pe primul plan aprecierea atribuita de individ bunului. Ceea ce apreciaza consumatorul nonproducator la un bun este satisfactia, utilitatea lui si, deci, ea va sta la baza valorii bunurilor (teoria valorii-utilitate) si nu caracteristicile proprii (obiective) ale bunului, asa cum considerau clasicii.

Astfel paradoxul valorii, despre care vorbeste A. Smith si D. Ricardo, este rezolvat de catre analiza neoclasica prin distinctia facuta intre utilitatea totala si utilitatea marginala: diamantul fiind disponibil in cantitate foarte limitata, va avea pentru individ o utilitate totala mica, dar o utilitate marginala foarte mare. In schimb, apa, existand in mod normal in cantitati suficiente, utilitatea sa marginala va fi mica, in timp ce utilitatea totala va fi considerabila. (vezi Caseta 1.).

Noua teorie, care a pus bazele marginalismului la inceputul anilor '70 ai secolului al XIX-lea, este considerata unul din cele mai bune exemple de descoperire multipla in domeniul cunostintelor economice. Trei autori, care nu se cunosteau intre ei, descopera aproape simultan acelasi principiu si folosesc noi instrumente de analiza. Este vorba de englezul Stanley Jevons ("Teoria economiei politice" - 1871), francezul Leon Walras ("Elemente de economie politica pura" - 1872) si austriacul Carl Menger ("Principiile economiei politice" - 1871). Ei sunt considerati fondatorii marginalismului si ai economiei neoclasice.

Conceptul fundamental, care va sta la baza noului tip de analiza economica, este cel al utilitatii marginale. Aprecierea utilitatii economice are, dupa cum s-a aratat, un caracter eminamente subiectiv, fiind diferita de la individ la  altul; ea depinde de raportul pe care fiecare individ il stabileste intre proprietatile unui bun si intensitatea nevoilor sale. Ca urmare, aceeasi persoana apreciaza ca unitati din acelasi bun au o utilitate diferita, in functie de cantitatea si momentul cand acestea sunt disponibile.

Pe aceasta baza a fost formulat principiul utilitatii marginale descrescande (prima lege a lui H. Gossen). Aceasta semnifica faptul ca utilitatea primei unitati dintr-un bun este mai ridicata si descreste progresiv pana la saturare daca este satisfacuta in mod continuu.

Utilitatea marginala este definita drept utilitate aditionala sau suplimentul de utilitate care decurge din consumul unei unitati suplimentare din bunul respectiv. La randul sau, utilitatea totala (cumulata) va fi functie crescatoare de cantitatile din bunul respectiv, care va creste din ce in ce mai incet, cu sporuri descrescande. Aceasta intrucat sporul sau "suplimentul de utilitate furnizat de cantitati crescatoere dintr-un bun evolueaza descrescator pana la a deveni nul in punctul de satietate"[2].

Fondatorii marginalismului au considerat utilitatea masurabila, cardinala. Ulterior, alti economisti au propus inlocuirea analizei cardinle a utilitatii cu una ordinala, considerand ca pentru reprezentarea preferintelor consumatorului si ordonarea optiunilor sale, nu este indispensabila masurarea utilitatii.

Masurarea cardinala a utilitatii presupune ca un consumator poate sa masoare utilitatea, adica sa exprime printr-un numar utilitatea care rezulta din consumul unei cantitati determinate dintr-un bun. In consecinta, potrivit analizei cardinale a utilitatii, orice consumator poate sa atribuie unei anumite cantitati din fiecare bun o utilitate mai mare sau mai mica, exprimata printr-un numar de unitati de utilitate. Aceasta inseamna implicit si posibilitatea consumatorului de a stabili o ordine de preferinta, o ierarhie intre anumite niveluri de utilitate dobandita; prin consumul unei cantitati (Q) din bunul A, de exemplu, utilitatea este de 10 unitati, (Q_A = 10), cea obtinuta din Q_B = 20, iar cea din Q_C = 5, de unde rezulta ca utilitatea atribuita de consumator lui Q_B este de doua ori mai mare decat Q_A, si de patru ori mai mare decat cea a lui Q_C.

Analiza ordinala a utilitatii presupune in fapt inlocuirea masurarii cu clasificarea, asezarea diferitelor bunuri intr-o anumita ordine, in raport de preferintele consumatorului. Astfel, in cazul exemplului de mai sus analiza ordinala a utilitatii se limiteaza la a aprecia ca acest consumator, in conditiile date, prefera pe Q_B lui Q_A si Q_A lui Q_C, ordinea preferintelor sale fiind:

I.. Q_B

II.. Q_A

III. Q_C.

Revenind la principiul descresterii utilitatii marginale fundamentat de primii marginalisti si daca presupunem o functie de utilitate U(x) (masurabila, cardinala prin ipoteza), utilitatea marginala (U_m) poate fi formulata ca fiind raportul dintre sporul sau suplimentul de utilitate (DU) si sporul de consum din bunul "x", (Dx), respectiv: 

        , daca Dx  = 1, atunci U_m = DU.

Vom analiza relatiile dintre utilitatea totala si utilitatea marginala, pe baza unui exemplu ipotetic, pornind de la datele din Tabelul 1. Presupunem ca din bunul "x" se afla la dispozitia cumparatorului consumator Q cantitati (unitati sau doze). Pentru consumator, fiecare unitate (doza) din bunul respectiv are o utilitate diferita: prima unitate are utilitatea cea mai ridicata (I = 7), cea dea doua doza aduce pentru consumator o utilitate mai redusa (II = 4) si asa mai departe, astfel incat cea dea VI-a unitate nu mai prezinta nici o satisfactie pentru consumatorul respectiv, suplimentul de utilitate fiind zero.

Tabelul 1. Utiltatea marginala si utilitatea totala

Folosind datele din Tabelul 1., utilitatea marginala (U_m) se poate deduce din coloana care reda evolutia utilitatii totale. Ea este suplimentul de utilitate care rezulta din consumul unei utilitati aditionale si scade pe masura ce creste cantitatea consumata. Astfel, utilitatea marginala care rezulta din consumul celei de-a III-a doze este U_t3 - U_t2 = 13 - 11 = 2. La randul sau, utilitatea totala este egala cu suma utilitatilor marginale din coloana acesteia din urma. Astfel, utilitatea totala a primelor trei unitati din bunul consumat este egala cu 7 + 4 + 2 = 13. Pe masura ce cantitatea consumata creste, utilitatea totala va creste si ea, dar cu sporuri descrescande, atingand un punct maxim (de 14,5) la nivelul celei de-a VI-a doze. Acest nivel maxim al utilitatii totale defineste punctul de satietate care apare la cea de-a VI-a unitate consumata, unde utilitatea marginala este zero. Daca se continua consumul din bunul "x" dupa atingerea acestui punct, utilitatea totala va incepe sa scada.

Aceleasi date din Tabelul 1. sunt folosite in Figura 2. pentru a reprezenta grafic curba descrescatoare a utilitatii marginale si curba utilitatii totale care creste cu rate din ce in ce mai mici (cu treptele descrescande ale utilitatii marginale). Asadar, potrivit teoriei utilitatii marginale, curba utilitatii marginale are panta negativa (descrescatoare) ceea ce este echivalent cu faptul ca utilitatea totala are forma unei curbe concave.

Reprezentarea grafica a celor doua concepte pleaca de la ipoteza de divizibilitate infinita a produsului "x" si ca functia de utilitate (U_x) este continua si derivabila; in aceasta situatie, utilitatea marginala apare drept derivata partiala a functiei de utilitate:

Teoria utilitatii marginale ne ajuta sa facem unele predictii referitoare la comportamentul consumatorului. Una din acestea priveste cererea consumatorului pentru un anumit bun pe piata.

Daca se considera constant consumul tuturor celorlalte bunuri, atunci curba cererii consumatorului pentru un anumit bun pe piata este curba descrescatoare a utilitatii marginale pentru acel bun. Pastrand aceleasi cadru de analiza putem determina echilibrul consumatorului, respectiv pozitia sau situatia in care acesta isi maximizeaza utilitatea dobandita din consumul unui anumit bun achizitionat de pe piata. Astfel, un consumator care dispune de un venit fix si se confrunta cu un pret pe piata pentru un anumit produs, isi maximizeaza utilitatea ajustandu-si achizitiile sale din acel produs pana cand utilitatea marginala a ultimei unitati cumparate este egala cu pretul pietei. Rezulta ca echilibrul consumatorului se afla in punctul de intersectie al curbei cererii (care este curba descrescatoare a utilitatii marginale) cu linia pretului de piata pentru acel produs. Se va intelege mai bine acest lucru din analiza surplusului consumatorului, la care ne vom referi in continuare.