Responsabilitatea sociala - afacerile in perspectiva macrosociala

RESPONSABILITATEA SOCIALA - AFACERILE IN PERSPECTIVA MACROSOCIALA

Ideea de baza a specialistilor in business ethics care abordeaza afacerile dintr-o perspectiva largita este aceea ca toti membrii societatii au diferite nevoi materiale, pe care trebuie sa le satisfaca sistemul economic, prin activitati de productie, prestari de servicii, distributie, repartitie etc. Pentru ca oamenii au nevoie de hrana exista agricultura si industria alimentara; pentru ca oamenii au nevoie de imbracaminte exista industria textila; pentru ca oamenii au nevoie de locuinte exista industria de constructii etc. Afacerile nu reprezinta singurul mod posibil in care pot fi satisfacute aceste nevoi materiale. Ele s-au impus, o data cu ascensiunea capitalismului, ca fiind, cel putin pana in momentul de fata, solutia cea mai eficienta de a sustine o crestere economica rapida si constanta (desi nu lipsita de crize si perioade mai dificile), o sporire a eficientei economice, a calitatii si varietatii produselor si serviciilor, o scadere relativa sau absoluta a preturilor etc.

Esential este faptul ca nu societatea exista pentru ca oamenii de afaceri sa profite de pe urma ei, ci, dimpotriva, afacerile exista pentru a satisface nevoile sociale

Privind lucrurile din perspectiva unei singure intreprinderi comerciale, se poate trai cu iluzia ca exista o piata, un capital disponibil, o suma de furnizori si competitori, din care un ins sau un grup cu initiativa poate scoate niste profituri mai mult sau mai putin frumusele; totul e sa procedeze asa cum trebuie. O anumita firma sau companie poate spune: existam si functionam datorita initiativei detinatorilor de capital, actionarii nostri, datorita competentei managerilor nostri si datorita harniciei si abnegatiei salariatilor nostri; suntem in business pentru ca ne straduim sa oferim produse ori servicii mai bune decat competitorii nostri, pentru ca suntem eficienti si corecti. Prin urmare, succesul nostru in afaceri este numai rezultatul muncii, al inteligentei si corectitudinii noastre, a tuturor, de la portari si soferi pana la varfurile Consiliului de administratie.

Privind relatiile economice la nivel macrosocial, se vede cu totul altceva, si anume faptul ca, fara nevoile de consum ale populatiei, n-ar exista afaceri de nici un fel. Ca o firma sau alta merge bine sau prost, in functie de management si de conjuncturi, este un lucru de inteles. Dar faptul ca exista firme in general este cu totul altceva si, la acest nivel de analiza, raportul dintre afaceri si societate se modifica radical: scopul unei firme este, intr-adevar, asa cum spune Sternberg, sa scoata un profit cat mai mare pentru proprietarii ei; scopul sau, mai bine spus, functia social-economica a firmelor ca sistem de piata concurentiala nu mai este profitul intreprinzatorilor, ci satisfacerea in cat mai bune conditii a nevoilor sociale ale consumatorilor, printre care se cer enumerate nu numai nevoile de consum, ci si nevoia unui loc de munca si a unor mijloace de trai, nevoia de a trai intr-un mediu natural nepoluat sau nevoia unor servicii publice vitale, precum educatia, sanatatea, justitia etc. O veche fabula spune ca pasarea isi inchipuie ca ar zbura cu mult mai usor daca n-ar intampina rezistenta aerului, fara sa stie ca, in vid, s-ar prabusi la pamant. Desi ar trebui sa fie ceva mai inteligenti decat pasarile, unii oameni de afaceri (din fericire nu toti) gandesc si se comporta ca si cum nevoia de a tine cont de pretentiile si de interesele puhoiului de stakeholders reprezinta un inconvenient in afaceri, pe care il accepta maraind cu gandul la faptul ca, facandu-le pe plac unora si altora, in cele din urma, tot ei vor iesi in castig. Ar trebui sa reflecteze insa mai profund asupra faptului ca, in absenta acestor antipatice grupuri de consumatori, salariati, furnizori sau simpli locuitori ai oraselor in care isi au sediul firmele lor, aceste firme nu ar mai avea obiect de activitate si s-ar prabusi la fel ca niste pasari puse sa zboare in vid.

Adeptii perspectivei largite nu incearca sa impuna oamenilor de afaceri alte datorii si obligatii morale decat acelea pe care le sustine si egoismul luminat sau interesul rational. Toata disputa se poarta asupra motivelor pe care se intemeiaza si prin care se legitimeaza aceste datorii si raspunderi morale. Pentru multi oameni gandul ca sunt tratati corect numai din calcul interesat este pur si simplu inacceptabil.

Ce este o corporatie?

Desi poate sa para cu totul banal, raspunsul precis la aceasta intrebare este cat se poate de important, caci identificarea practica si legala a corporatiilor are implicatii semnificative in solutionarea unei probleme esentiale: daca firmele incorporate - societatile anonime pe actiuni - pot avea obligatii morale; iar daca pot avea astfel de obligatii, care sunt acestea? Este evident pentru oricine ca organizatiile comerciale nu sunt identice cu indivizii; or, tot ceea ce se stie in materie de etica se refera la criteriile decizionale ale agentilor individuali, orientati de valorile si normele lor morale. Inainte de a insirui, mai mult sau mai putin revendicativ, obligatiile morale pe care unul sau altul crede ca trebuie sa si le asume corporatiile, trebuie sa vedem daca acestea pot avea astfel de obligatii.

Firma incorporata este, de departe, forma dominanta de entitate organizationala in economia de piata moderna. Chiar daca nu toate afacerile au statut de corporatie (micile firme de familie sau liber profesionistii) si chiar daca multe corporatii sunt societati  non - profit (organizatii caritabile, universitati sau cluburi sportive), afacerile care domina economia de piata si care sunt cel mai adesea tinta atacurilor si criticilor vehemente privind pretinsa lor imoralitate sunt societatile pe actiuni. Dar poate avea obligatii morale o organizatie anonima sau discutia priveste exclusiv comportamentul si deciziile indivizilor care fac parte dintr-o anumita organizatie? Ca sa putem raspunde, trebuie sa stabilim care sunt trasaturile esentiale ale unei corporatii.

Trasaturi definitorii ale unei corporatii

Iata cum definesc notiunea de corporatie Crane si Matten: "O corporatie este, definita in esenta, in termeni de statut legal si de proprietate asupra bunurilor" . Din punct de vedere legal, o corporatie are personalitate juridica, fiind considerata drept o entitate independenta fata de indivizii care lucreaza in cadrul ei, care o conduc, care investesc in ea sau care primesc din partea ei anumite produse si servicii. Din acest motiv, o corporatie se bucura de succesiune perpetua; cu alte cuvinte, este o entitate ce poate supravietui dupa disparitia oricarui investitor, salariat sau consumator individual, cu conditia sa isi gaseasca alti investitori, salariati sau consumatori. Implicatiile acestei stari de fapt sunt deosebit de semnificative in intelegerea raspunderilor ce revin corporatiilor:

In calitate de "persoane juridice", corporatiile au anumite drepturi si obligatii in societate, la fel ca si cetatenii unui stat.

Nominal, corporatiile se afla in proprietatea actionarilor, dar exista independent fata de acestia. Corporatia poseda bunurile sale, iar actionarii nu sunt raspunzatori de datoriile sau daunele provocate de corporatie (ei au raspundere limitata).

Managerii si directorii au raspunderea "fiduciara" de a proteja investitiile actionarilor. Aceasta inseamna ca se asteapta din partea managementului sa pastreze investitiile actionarilor in siguranta si sa actioneze spre a le satisface cat mai bine interesele.

Toate aceste premise creeaza un cadru legal in care corporatiile sunt vizate de problema responsabilitatii, dar nu inseamna ca ele ar avea numaidecat niste obligatii morale. O persoana se simte responsabila pentru actiunile sale si incearca sentimente de mandrie sau rusine pentru faptele sale bune sau rele, ceea ce nu se poate spune despre niste entitati artificiale, neinsufletite, cum sunt corporatiile. Iata de ce este necesar sa privim mai indeaproape natura specifica a responsabilitatii corporatiilor.

Pot corporatiile sa aiba responsabilitati sociale?

In 1970, imediat dupa prima afirmare viguroasa a eticii afacerilor in Statele Unite, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru economie, Milton Friedman publica un articol mult dezbatut si astazi, intrucat este considerat un text clasic al celor care contesta rolul social al corporatiilor. Sub titlul provocator "Responsabilitatea sociala a afacerilor este aceea de a spori profiturile", Friedman respinge categoric ideea de responsabilitate sociala a corporatiilor, in virtutea urmatoarelor trei argumente:

Numai fiintele umane sunt moralmente responsabile de actiunile lor. Corporatiile nu sunt fiinte umane si, prin urmare, nu pot sa isi asume cu adevarat raspunderea morala pentru ceea ce fac. Intrucat organizatiile sunt alcatuite din indivizi umani, numai acestia sunt, fiecare in parte, responsabili pentru actiunile lor in cadrul corporatiilor.

Unica responsabilitate a managerilor este aceea de a actiona in interesul actionarilor. Atata timp cat o corporatie se supune cadrului legal pe care societatea l-a instituit pentru afaceri, singura responsabilitate a managerilor unei corporatii este aceea de a realiza un profit, deoarece acesta este scopul pentru care a fost creata organizatia comerciala si pentru care au fost angajati managerii. A actiona in vederea oricarui alt scop inseamna abandonul raspunderii lor si un adevarat "furt" din buzunarele actionarilor.

Problemele sociale sunt de competenta statului si nu ii privesc pe managerii corporatiilor. In conceptia lui Friedman, managerii nu trebuie si nici nu pot sa decida ce anume serveste cel mai bine interesele societatii. Aceasta este treaba guvernului. Managerii corporatiilor nu sunt nici pregatiti sa fixeze si sa urmareasca teluri sociale si, spre deosebire de politicieni, nici nu sunt alesi in mod democratic sa se ocupe de asa ceva .

Toate aceste contra-argumente ale lui Friedman merita atentie. Sa analizam mai intai ideea lui ca o companie nu poate fi moralmente responsabila pentru actiunile sale, de vreme ce deciziile apartin unor indivizi.

Un nou rol al managementului

Freeman sustine ca aceasta perspectiva largita asupra responsabilitatii corporatiilor fata de multiple grupuri de participanti atribuie managerilor un rol nou. In loc de a mai fi niste simpli agenti ai actionarilor, managerii trebuie sa tina seama de drepturile si interesele tuturor categoriilor legitime de partici-panti. In vreme ce ei continua sa aiba o responsabilitate fiduciara fata de interesele actionarilor, managerii din zilele noastre trebuie sa gaseasca un echilibru intre acestea si interesele concurente ale altor grupuri de participanti ca sa asigure supravietuirea pe termen lung a companiei, mai degraba decat maximizarea profitului si promovarea intereselor unui singur grup. Drept urmare, de vreme ce compania este obligata sa respecte drepturile tuturor participantilor, rezulta de la sine ca, intr-o anumita masura, acestia trebuie sa poata participa la adoptarea acelor decizii manageriale care le afecteaza in mod substantial bunastarea si drepturile. Intr-o forma ceva mai dezvoltata, Freeman sustine democratia participativa, caracterizata prin faptul ca fiecare corporatie este condusa de un consiliu al participantilor, ce acorda fiecarei categorii de stakeholders posibilitatea sa influenteze si sa controleze deciziile companiei. El mai propune si ideea unui model sau a unui cod obligatoriu de guvernare corporatista, care codifica si reglementeaza diferitele drepturi ale grupurilor de participanti. Un astfel de model pare sa fie mai dezvoltat in Europa decat in America, unde a luat nastere teoria participativa a firmei.

Gandirea participativa in context european

Dupa cum am mai aratat, pozitia dominanta a actionarilor in modelul de management al firmei nu a fost niciodata in Europa atat de accentuata ca in traditia anglo-americana. Din acest motiv, in context european nu s-a simtit atat de pregnant nevoia unei deplasari de accent dinspre actionari catre un cerc mai larg de stakeholders. In plus, data fiind influenta si chiar proprietatea statului, care joaca inca un rol considerabil in tarile europene, unul dintre "actionarii" majoritari reprezinta automat o mare varietate de "participanti"; in consecinta, drepturile acelor grupuri sociale care nu au relatii contractuale cu firmele sunt bine reprezentate si aparate prin reglementari statale atat in tari occidentale bine dezvoltate, precum Franta, Germania sau Italia, cat si in tarile din Est, unde marile unitati economice aflate in proprietate de stat continua sa fie conduse avandu-se in vedere tot felul de interese sociale, adesea in pofida criteriilor de eficienta strict economica.

Intr-un anumit sens, se poate spune ca, desi terminologia teoriei participative este relativ recenta in Europa, principiile sale generale au fost aplicate de multa vreme. Crane si Matten ofera doua exemple in acest sens: viziunea lui Freeman asupra unei democratii participative suna ca o schita a modelului german de relatii industriale, unde in consiliile de administratie ale marilor societati pe actiuni o treime din membri (in unele ramuri chiar o jumatate din voturi) reprezinta salariatii. Drept urmare, exista o legislatie care codifica un spectru larg de drepturi ale diferitelor categorii de participanti, interesati de activitatea firmelor.

Chiar daca se poate obiecta ca in acest caz e vorba de o singura categorie de stakeholders, anume salariatii, acest exemplu este reprezentativ pentru o orientare generala mai larga a corporatiilor din Europa fata de grupurile de participanti. Crane si Matten omit sa mentioneze faptul ca acest minunat sistem german, la care se refera cu entuziasm, genereaza multiple probleme si dificultati firmelor germane, a caror competitivitate are mult de suferit din cauza franelor puse de revendicarile salariatilor, ale caror interese si puteri decizionale fac din Germania un stat-problema in cadrul UE, cu deficite bugetare mult peste normele europene si in care guvernantii au mari dificultati in a modifica o generoasa, dar o ineficienta legislatie din punct de vedere economic; la inceputul anilor 1990, Olanda a introdus instrumentul "conventiilor" in legislatia privind protectia mediului. Urmarind sa diminueze impactul negativ al industriei asupra mediului, guvernul olandez a fixat anumite obiective in treisprezece sectoare de activitate, lasand ca responsabilitatea realizarii lor sa cada in seama auto-reglementarii firmelor din sectoarele respective. Companiile au fost tratate de catre guvern ca parteneri si nu ca factori supusi unor standarde impuse de legislatie. Firmele astfel responsabilizate au initiat un amplu si indelungat proces de negociere cu diversi parteneri sociali spre a gasi solutii, satisfacatoare pentru toti, ale problemelor pe care le aveau de rezolvat.

In ultima sectiune vom trata mai detaliat obligatiile corporatiilor fata de unele categorii de stakeholders. Aici este important sa subliniem ca exista nu numai diferite modalitati de implementare a teoriei participative, ci si mai multe forme de articulare a teoriei ca atare. Thomas Donaldson si Lee Preston disting trei forme ale teoriei participative:

Teoria participativa normativa urmareste sa argumenteze motivele pentru care corporatiile ar trebui sa tina seama de interesele diferitelor categorii de participanti;

Teoria participativa descriptiva incearca sa stabileasca daca si cum corporatiile tin seama efectiv de interesele participantilor;

Teoria participativa instrumentala isi propune sa raspunda la intrebarea daca este benefic pentru corporatii sa tina seama de interesele grupurilor de stakeholders

Dupa cele spuse pana aici, se pare ca primele doua argumente ale lui Friedman impotriva ideii ca organizatiile comerciale ar trebui si ar putea sa isi asume responsabilitati sociale sunt intampinate de contra-argumente de luat in seama - ceea ce, in opinia mea, nu inseamna ca acestea din urma sunt cu totul probatorii, putand scoate din discutie in mod definitiv abordarea clasic-liberala care continua sa se inspire din viziunea lui Friedman. Ar trebui sa dea de gandit faptul ca, desi intelectualii cu inclinatii leftiste din Europa se flateaza cu superioritatea morala (presupusa) a gandirii lor, pur academice, despre managementul firmei, cazand in admiratia extatica a "democratiei participative" din capitalismul european, corporatiile europene nu se pot masura in proportii si dinamism cu cele americane, iar marile miscari revendicative cu motivatie economico-sociala sunt frecvente nu in SUA, ci in Europa. Iar ideea ca nevoile diferitelor grupuri sociale nu sunt satisfacute prin generozitatea interesata si capricioasa a marilor companii, asa cum se intampla in America, ci prin grija statului de a redistribui prin politici fiscale avutia sociala, ingrijindu-se de educatie, sanatate, protectia mediului etc. este umbrita de recunoasterea generala a faptului ca, datorita coruptiei si incompetentei, statul este un prost si ineficient administrator al resurselor bugetare. In pofida unor tafnoase prejudecati ale europenilor, nu exista nici un argument care sa sustina superioritatea universitatilor si unitatilor de cercetare stiintifica din UE fata de cele americane si nimeni nu poate sustine cu argumente valide ca sistemele de sanatate sau protectia mediului ar functiona mai bine in Europa decat in Statele Unite.

Cel mai semnificativ ramane faptul ca insasi discutia teoretica privind noi forme de responsabilitate sociala si de management participativ al corporatiilor a fost lansata tot de catre americani, europenilor revenindu-le satisfactia (destul de deplasata) de a constata faptul ca ceea ce America teoretizeaza este de mult moneda curenta in Europa - fara a sesiza ori fara a recunoaste faptul ca premisele presupusului "avans" practic al Europei trebuie cautate nu in dinamica economiei de piata si al societatii democratice liberale, ci in sechelele unui stangism de sorginte marxista sau ale unui populism generat de o lunga traditie de oportunism politicianist.

Ramane inca un aspect al argumentatiei lui Friedman, la care inca nu ne-am referit - problema raspunderii corporatiilor.