Izvoarele dreptului comertului international

IZVOARELE DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL

Sectiunea 1. Aspecte preliminare

Izvoarele materiale ale dreptului, denumite si izvoare reale sau forte creatoare ale dreptului, sunt relatiile din domeniul schimburilor comerciale, colaborarii economice si tehnico-stiintifice internationale.

Izvoarele formale, in sensul juridic al acestei notiuni, reprezinta formele de exprimare a normelor de drept, actele cu caracter normativ in care sunt cuprinse normele juridice.

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului face distinctie intre izvoare scrise (actele normative) si izvoare nescrise (obiceiul juridic), intre izvoare oficiale (legea sau jurisprudenta) si izvoare neoficiale (obiceiul juridic si doctrina), intre izvoare directe (actul normativ si contractul normativ - de ex. contractul colectiv de munca in dreptul muncii sau conventiile internationale in dreptul comertului international) si izvoare indirecte (practica judiciara si arbitrala, stiinta juridica, obiceiul si normele elaborate de organizatii nestatale, care trebuie sa fie "validate" de o autoritate statala pentru a deveni izvoare de drept), intre izvoarele creatoare (legea si obiceiul juridic sau cutuma) si izvoare interpretative (jurisprudenta si doctrina sau stiinta juridica).

Pentru ca o parte din normele juridice care intra in continutul dreptului comertului international apartine ordinii juridice internationale, iar cealalta parte apartine ordinii juridice nationale a statelor comunitatii internationale, doctrina face distinctie intre izvoarele interne si izvoarele internationale ale dreptului comertului international.

Izvoare interne ale dreptului comertului international consideram ca sunt legile si celelalte acte normative emise pe baza legilor si in conformitate cu ele, precum si uzantele.

Izvoare internationale ale dreptului comertului international sunt conventiile internationale si uzantele internationale.

Totodata, in cadrul analizei izvoarelor dreptului comertului international, trebuie relevata valoarea juridica a practicii judecatoresti si arbitrale, a doctrinei si a principiilor fundamentale.

In doctrina s-a remarcat ca nu se poate stabili o ierarhie intre aceste izvoare in functie de forta juridica a fiecaruia, pentru ca:

a) ele apartin unor ordini juridice diferite;

b) principiul libertatii partenerilor de afaceri de a stabili, de comun acord, legea aplicabila contractului lor, face inutila o asemenea ierarhie.[5]

Totusi, normele juridice internationale sunt preferate legilor nationale pentru urmatoarele motive:

a) se pot evita astfel conflictele de legi care ar fi posibil sa apara datorita elementelor de internationalitate ale raporturilor juridice de comert international;

b) normele juridice internationale, realizand o reglementare uniforma, inlatura complicatiile pe care le comporta diferentele de conceptie legislativa exprimate in diferentele de reglementare juridica;

c) dreptul uniform instituie reguli adecvate cerintelor unei desfasurari rapide a operatiilor de comert international.

Sectiunea 2. Izvoarele interne ale dreptului comertului international

1. Legea si celelalte acte normative

Legile interne constituie un important izvor al dreptului comertului international mai ales atata timp cat nu exista in aceasta materie un drept uniform care sa excluda conflictele de legi si aplicarea legilor nationale.

1A. Avand in vedere scopul actelor normative, doctrina clasifica legile - izvoare interne ale dreptului comertului international, in doua categorii:

a) izvoare specifice, care se refera la actele normative ce contin norme destinate sa reglementeze, cu preponderenta, raporturi din comertul international;[9] si

b) izvoare nespecifice care se refera la acte normative ce constituie, in principal, izvoare ale altor ramuri de drept, dar contin si norme juridice care privesc comertul international.[10]

1B. Avandu-se in vedere natura lor, legile interne mai sunt clasificate in legi comerciale (adica legi anume edictate pentru relatiile comerciale si care se aplica si relatiilor de comert exterior) si legi civile care se aplica in lipsa unor reguli comerciale.[11]

Legea comerciala nationala (adica ansamblul de norme juridice care in totalitatea lor formeaza dreptul comercial national) cuprinde doua parti:[12]

a) norme cu vocatie de aplicare generala in domeniul comertului si care in totalitatea lor formeaza dreptul comun comercial, reprezentand o reglementare de baza a relatiilor comerciale (de exemplu, normele cuprinse in Codul comercial roman);

b) norme juridice comerciale speciale, prin care se reglementeaza fie o anumita grupa de raporturi juridice comerciale, fie anumite zone ale comertului (ca de exemplu, Legea societatilor comerciale).[13]

In aceasta categorie de norme juridice intra si cele edictate de legiuitor pentru a se aplica raporturilor de comert international (de exemplu, Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat).[14]

Celelalte norme juridice generale si speciale (altele decat cele concepute si elaborate de legiuitor pentru a se aplica raporturilor de comert international) se aplica acestor raporturi in urmatoarele situatii:

cand partile contractante desemneaza legea romana ca lex contractus;

cand normele de drept conflictual desemneaza legea romana ca aplicabila unui anumit raport juridic.

In aceste ipoteze dobandeste vocatie de aplicare fata de un anumit raport juridic intregul sistem juridic romanesc, deci atat normele ce reglementeaza raporturile juridice interne cat si cele ce reglementeaza raporturile de comert international.

Legea civila. Codul comercial roman stipuleaza in mod expres ca dreptul civil constituie dreptul comun, el urmand sa se aplice ori de cate ori legea comerciala nu dispune.

Asadar, fata de legea civila, legea comerciala are caracter special si prevaleaza asupra legii civile (generale) potrivit principiului specialia generalibus derogant.

2. Uzantele sau obiceiul juridic

Uzantele pot fi locale, regionale, nationale sau internationale. Indiferent daca din punct de vedere al dreptului national ele sunt considerate sau nu izvor de drept, din punct de vedere al dreptului comertului international prezinta o importanta deosebita sub acest aspect.

Datorita elementelor comune care se intalnesc la cele doua categorii de uzante (uzantele - izvoare interne ale dreptului comertului international si uzantele - izvoare internationale ale acestei materii), ele vor fi analizate impreuna sub titlul - uzantele comerciale.

Sectiunea 3. Izvoarele internationale ale dreptului comertului international

1 .Conventíile internationale

1.1. Aspecte preliminare

Sintagma conventie internationala are doua sensuri:

a)Intr-un prim sens, conventia internationala desemneaza intelegerea intervenita intre doua sau mai multe state ori organizatii internationale pentru reglementarea unor probleme internationale, pentru determinarea drepturilor si obligatiilor partilor si regulilor de conduita pe care acestea se obliga sa le respecte. Prin conventiile internationale se creeaza noi norme de drept international, ori se modifica sau abroga cele deja existente.

b)Intr-un al doilea sens, care vizeaza aspectul formal al conceptului de conventie internationala, se desemneaza orice tratat sau acord international incheiat intr-o forma care necesita ratificarea sau adeziunea statelor contractante.

In practica internationala sunt utilizate numeroase denumiri pentru a desemna conventiile internationale: tratat, acord, protocol, pact, gentlemen's agreement, aide memoire, modus vivendi, proces-verbal, armistitiu, aranjament, concordat, compromis, act final, memorandum, carta, cartel, nota diplomatica, comunicat, declaratie, statut etc. Aceste denumiri nu au o semnificatie juridica speciala si nici o influenta asupra fortei juridice a conventiilor internationale.

Conventia internationala este principalul izvor al dreptului comertului international, ca si al dreptului international public.

Prin conventii internationale primesc reglementare legala probleme de natura diversa: politice, economice, tehnico-stiintifice, culturale, sanitare, juridice etc.

Sunt izvoare ale dreptului comertului international, in principiu, doar acele conventii care cuprind norme ce reglementeaza relatiile de comert international si de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala.

Totusi, asemenea norme juridice se pot gasi si in prevederile unor conventii internationale care au ca obiect principal reglementarea unor relatii politice, culturale, juridice etc. si care, stabilind relatii de colaborare intre state, favorizeaza si dezvoltarea relatiilor economice dintre ele, continand uneori clauze exprese in acest sens; de exemplu, Carta O.N.U., proclamand in preambulul sau ca scop suprem al Natiunilor Unite mentinerea pacii si securitatii internationale, stabileste printre obiectivele subordonate acestui scop realizarea colaborarii interstatale in solutionarea problemelor internationale cu caracter economic (art. 8 pct. 3).

Potrivit art. 11 pct. 2 din Constitutia Romaniei, tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern .

Pentru ca ratificarea se face prin lege, clauzele tratatului sunt integrate in sistemul normelor interne, corespunzator valorii normelor statuate prin legi si vor avea, prin urmare, forta juridica specifica acestei categorii de norme. Prevederile tratatului, susceptibile de integrare in dreptul intern trebuie sa fie compatibile cu Constitutia. Altfel, sau tratatul este ratificat sub rezerva, sau, inainte de ratificarea lui, se va proceda la revizuirea Constitutiei .

Reglementarile tratatelor ratificate de Romania au totdeauna caracterul de lege speciala in raport cu reglementarile din dreptul national si de aceea dobandesc prioritate in aplicare fata de acestea din urma .

1.2. Clasificarea conventiilor internationale.

1. Avand in vedere numarul statelor semnatare, in doctrina se face distinctie intre conventii bilaterale si multilaterale.

Conventiile bilaterale se incheie intre doua state ca titulare de suveranitate si reglementeaza raporturi dintre statele semnatare. Conventiile bilaterale sunt numeroase datorita faptului ca reprezinta un mijloc politico-juridic foarte eficient pentru formarea si dezvoltarea unor norme de drept al comertului international care sa realizeze un echilibru intre imperativele colaborarii economice internationale si necesitatea respectarii suveranitatii nationale.

Conventiile bilaterale au ca scop stabilirea obligatiilor reciproce ale statelor semnatare, reglementarea colaborarii lor in domeniul comercial, financiar-valutar, cooperarii in productie, turism, cercetare stiintifica, transferului de tehnologie, evitarii dublei impuneri, promovarii si garantarii investitiilor, asistentei juridice in materie comerciala, folosirii in comun a apelor fluviale internationale.

Prin conventiile economice bilaterale de lunga durata se pot stabili conditiile de aprovizionare a economiei nationale cu energie, materii prime, combustibili etc.

Conventiile bilaterale imbraca, de regula, forma unor tratate sau acorduri comerciale.

Tratatul comercial este actul juridic prin care statele reglementeaza problemele principale referitoare la schimburile reciproce de marfuri si solutioneaza aspectele adiacente relatiilor comerciale, precum transportul marfurilor, regimul vamal, tranzitul, statutul juridic al comerciantilor resortisanti ai unui stat pe teritoriul celuilalt stat, statutul juridic al reprezentantelor si agentiilor comerciale etc.

Daca problemele comerciale sunt reglementate impreuna cu cele de navigatie, conventia partilor poarta denumirea de tratat de comert si navigatie.

Continut. Tratatul comercial este format din principii generale, care reprezinta un cadru juridic pentru o perioada mai indelungata. Anual, in temeiul tratatului, se incheie intelegeri comerciale.

Intre clauzele esentiale ale unui tratat comercial pot fi clauza natiunii celei mai favorizate si clauza regimului national.

Prin clauza natiunii celei mai favorizate, cele doua parti se angajeaza sa-si acorde reciproc conditii si inlesniri la fel de favorabile ca cele acordate unui stat tert.

Aceasta clauza are doua forme:

a)forma neconditionata, care implica principiul egalitatii, presupune ca cele doua parti isi confera toate avantajele recunoscute unui stat tert;

b)forma conditionata, care impune principiul compensatiei, presupune ca avantajele acordate unui stat tert se pot extinde si in relatiile dintre partile semnatare ale tratatului numai in schimbul unor compensatii reciproce ori concesii speciale.[30]

Clauza regimului national sau principiul posibilitatilor egale, consta in faptul ca persoanele care apartin unei tari straine si savarsesc acte sau fapte de comert pe teritoriul statului partener, au, in principiu, aceleasi drepturi si obligatii ca nationalii din tara respectiva.

Acordul comercial este o intelegere prin care statele reglementeaza problemele concrete ale schimburilor comerciale reciproce.

Pe cand tratatele comerciale cuprind principiile si problemele generale referitoare la schimburile comerciale, acordurile comerciale au un continut detaliat.

Pentru ca, de regula, in acordurile comerciale se rezolva probleme referitoare nu numai la schimburile de marfuri, ci si la modalitatile de plata, aceste acorduri sunt numite acorduri comerciale si de plati.

Acordul comercial este alcatuit din doua parti: a) textul propriu-zis (care contine dispozitii de drept international, de drept administrativ sau de drept financiar referitoare la contingentele (categoriile) de marfuri care fac obiectul schimburilor, termenele si modalitatile de contractare a contingentelor, nivelul de preturi, eliberarea licentelor de import-export, reglementari vamale, modul de efectuare a platilor, solutionarea litigiilor, valabilitatea acordului, modul de prelungire sau de lichidare a lui etc.) si b) anexele, care au rolul de a exemplifica si interpreta principiile generale cuprinse in textul acordului.

Conventiile multilaterale se realizeaza cu participarea mai multor state ca titulare de suveranitate si reglementeaza raporturi care intereseaza acele state.

Conventiile multilaterale au ca scop orientarea evolutiei relatiilor comerciale internationale si inlaturarea dificultatilor care apar in comertul international din cauza diversitatii legilor nationale.

Mijlocul de realizare a acestor scopuri este unificarea dreptului comertului international prin uniformizarea regulilor de drept international privat si prin crearea unui drept substantial sau material uniform.

1) Conventii care vizeaza uniformizarea regulilor de drept international privat:

a) Conventia privind reglementarea unor conflicte de legi in materie de cambie si bilet la ordin (Geneva, 7 iunie 1930);

b) Conventia privind reglementarea unor conflicte de legi in materie de cec (Geneva, 19 martie 1931);

c) Conventia privind dreptul de timbru in materie de cambie si bilete la ordin (Geneva, 1 ianuarie 1934);.

d) Conventia privind legea aplicabila vanzarilor cu caracter international de bunuri mobile corporale (Haga, 15 iunie 1955).

2) Conventii care vizeaza crearea unui drept substantial (sau material) uniform au fost adoptate in urmatoarele domenii:

a) in materia vanzarii internationale:

a1. Conventia privind legea uniforma asupra vanzarii internationale de bunuri mobile corporale (adoptata la Haga la 1 iulie 1964);

a2. Conventia privind legea uniforma asupra formarii contractelor de vanzare internationala de bunuri mobile corporale (adoptata la Haga la 1 iulie 1964);[33]

a3. Conventia privind contractele de vanzare internationala de marfuri (adoptata la Viena, in 1980 si de aceea cunoscuta sub denumirea de "Conventia de la Viena", a fost menita sa inlocuiasca cele doua Conventii de la Haga adoptate in 1964, referitoare la bunurile mobile corporale);

a4. Conventia asupra prescriptiei in materie de vanzare internationala de marfuri (adoptata la New York la 14 iunie 1974) si Protocolul de modificare a Conventiei (incheiat la Viena la 11 aprilie 1980),

b) in materia arbitrajului comercial international:

b1. Conventia privind recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine (adoptata la New York la 10 iunie 1958);

b2. Conventia europeana privind arbitrajul comercial international (adoptata la Geneva, in 1961);

b3. Conventia privind reglementarea deferendelor relative la investitii intre state si persoane ale altor state (adoptata la Washington, in 1965);

c) in domeniul transporturilor internationale de marfuri:

c1. Conventia referitoare la contractul de transport international de marfuri pe sosele (C.M.R.) (incheiata la Geneva, 1956), modificata prin protocolul ulterior;

c2. Conventia referitoare la transporturile internationale feroviare (C.O.T.I.F.) (adoptata la Berna, in 1980). Aceasta conventie are doua anexe numite Apendicele A (care cuprinde "Reguli uniforme privind contractul de transport international feroviar al calatorilor si bagajelor" - C.I.V.) si Apendicele B (care cuprinde "Regulile uniforme privind contractul de transport international feroviar al marfurilor" - C.I.M);

c.3. Conventia privind transportul feroviar international de marfuri (S.M.G.S.), incheiata in 1951 intre ministerele tutelare din unele tari europene si asiatice (mai exact din fostele tari socialiste), cu modificarile si completarile ulterioare;

c.4. Conventia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian international , adoptata la Montreal, la 28 mai 1999, denumita uzual "Conventia de la Montreal";

c.5. Conventia privind aviatia civila internationala (incheiata la Chicago, in anul 1944);

c.6. Conventia Natiunilor Unite privind transportul de marfuri pe mare, din 1978 (cunoscuta si sub denumirea de "Regulile de la Hamburg") (incheiata la Hamburg, in anul 1978);

c.7. Conventia privind colaborarea in navigatia maritima comerciala (incheiata la Budapesta, in anul 1971);

c.8. Conventia internationala pentru unificarea anumitor reguli privitoare la privilegiile si ipotecile maritime (incheiata la Bruxelles, in anul 1926);

d) in domeniul vamal: Conventia vamala privind transportul international al marfurilor sub acoperirea carnetelor T.I.R. (denumita si Conventia T.I.R.), incheiata la Geneva, in anul 1975;

e) in domeniul financiar-bancar Romania este membra a mai multor organisme financiar-bancare internationale, precum:

-Acordul General pentru Tarife Vamale si Comert (GATT), din 1971;

-Fondul Monetar International (FMI), din 1972;

-Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.E.R.D.), din 1990;

-Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare, din 1972;

-Corporatia Financiara Internationala, din 1991;

-Agentia Multilaterala de Garantare a Investitiilor, din 1992,

f) in domeniul licentelor de import si export, Romania a aprobat Acordul privind procedurile in materie de autorizatii de import, incheiat la Geneva, in anul 1979.

Unificarea normelor de drept material si conflictual referitoare la comertul international se face fie ca urmare a initiativei directe a statelor, fie sub egida organizatiilor internationale pe care acestea le constituie (Liga Natiunilor, Natiunile Unite, Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comercial International, Institutul International pentru Unificarea Dreptului Privat (cu sediul la Roma), fie ca urmare a activitatii unor organizatii regionale (Comunitatea Economica Europeana, (infiintata prin Tratatul de la Roma, din 1957).

2. Uzantele comerciale

2.1. Definitie

Uzantele comerciale sunt acele reguli care se aplica intre un numar nedefinit de parteneri comerciali, intr-o anumita zona geografica sau intr-un anumit domeniu de activitate si sunt caracterizate prin durata, continuitate, constanta si uniformitate.

2.2. Clasificarea uzantelor comerciale

Doctrina clasifica uzantele comerciale in functie de mai multe criterii:

1. In functie de forta lor juridica sau de relatia in care se gasesc cu o dispozitie legala, uzantele pot fi:

a) conventionale (numite si interpretative, completive sau de fapt) si

b) normative (numite si legale sau de drept, iar uneori cutume).

a) Uzantele conventionale isi au originea in acordul partilor contractante care, in temeiul principiului libertatii lor de vointa, stabilesc continutul contractului pe care-l incheie.

Cea mai simpla forma a uzantelor comerciale o constituie practicile si obisnuintele care se stabilesc intre partile contractante.

Oamenii de afaceri, in relatiile lor reciproce de durata, introduc anumite practici (atitudini si comportari), care, repetandu-se de multe ori, devin cu timpul subintelese in toate contractele pe care aceleasi parti le incheie intre ele, convertindu-se astfel in "uzante ale partilor". Uneori aceste atitudini si comportari sunt materializate in clauze si expresii contractuale, care initial sunt mentionate expres, apoi devin subintelese intre partenerii respectivi. De regula, aceste uzante se nasc in mod spontan, la initiativa uneia dintre partile contractante, fiind acceptate de cealalta parte contractanta.

Deci, la inceput uzantele sunt numai niste simple practici existente intre partile contractante si care le obliga numai pe acestea.

Dar datorita avantajelor pe care le prezinta, multe dintre aceste practici incep sa fie utilizate si de alti comercianti, ajungand cu timpul sa se aplice intre un numar nedefinit de parteneri din aceeasi zona geografica sau din aceeasi ramura de comert, mai intai expres, apoi tacit. In momentul in care practicile individuale (denumite si "uzantele partilor") dobandesc caracter colectiv, social, se face trecerea catre uzantele comerciale. Asadar, uzantele comerciale isi au originea in "uzantele partilor".

Timpul necesar pentru ca o practica individuala sa intre in constiinta colectiva si sa devina o practica sociala nu este determinat, fiind o problema de apreciere a organului de jurisdictie.

"Prin caracterul lor de generalitate si impersonalitate, uzantele se apropie de lege dar, spre deosebire de aceasta, care este expresia autoritatii statale, uzantele sunt opera participantilor insisi la comertul international."

Datorita faptului ca sunt formate in mod spontan, uzantele conventionale prezinta inconvenientul de a fi incerte si imprecise. Acest inconvenient poate fi inlaturat in doua modalitati:

a) - prin dovedirea existentei lor in fata organelor de jurisdictie. Astfel, atunci cand ele sunt invocate in fata instantei de judecata sau de arbitraj, trebuie sa fie probate asemenea oricarei clauze contractuale, de partea care le invoca, conform regulii actor incumbit onus probandi. In practica, dovada acestor uzante se face prin atestatii sau certificate de uzanta emise de persoane competente sau de institutii abilitate sa emita asemenea atestatii sau certificate, cum ar fi camerele de comert, consulatele, institutiile profesionale, bursele, expertii in domeniul comertului international etc.;

b) - prin formularea pe care le-o dau uneori organizatiile profesionale dintr-un anumit domeniu (de ex., in domeniul bancar, Camera de Comert Internationala din Paris a uniformizat uzantele referitoare la creditul documentar - Usances de credit documentaire). Dar codificarea de catre institutii private a uzantelor comerciale nu le transforma pe acestea in norme de drept obiectiv, ci le accentueaza caracterul contractual si ofera celor interesati o imagine cat mai exacta a continutului lor, astfel incat acestia sa se oblige in cunostinta de cauza.

In cazul in care relatiile contractuale se stabilesc pe baza unui contract-tip, folosit intr-o anumita ramura de activitate, iar in acest contract-tip se face referire la uzantele specifice acelei ramuri de activitate, se prezuma cunoasterea acestor uzante de catre partile contractante si acceptarea lor tacita cat timp nu exista o stipulatie contrara expresa.

Rolul juridic al uzantelor conventionale este de a preciza si completa continutul contractului.

Forta juridica a uzantelor conventionale este aceeasi cu cea a clauzelor contractuale. Ele se aplica prin acordul partilor, dupa cum pot fi inlaturate tot prin vointa partilor concretizata in stipulatiile contractuale. In acest scop partile pot sa prevada in contractul lor o stipulatie prin care sa inlature aplicarea unor uzante comerciale care in mod normal i-ar fi aplicabile, sau pot sa insereze in contract o alta uzanta comerciala care prin ea insasi sa inlature aplicarea celorlalte uzante.

b) Uzantele normative sunt acele uzante care au o putere similara normei de drept, deoarece isi trag forta juridica dintr-o jurisprudenta bine stabilita, care le confera o autoritate proprie.

Uzantele normative pot constitui izvor al dreptului comertului international in masura in care legea pe care ele o completeaza este izvor al dreptului comertului international.

Pentru ca o uzanta normativa sa poata fi aplicata este necesar ca ea sa nu fie contrara principiilor fundamentale ale sistemului de drept care constituie lex causae.

Uzantele normative isi au originea in uzantele conventionale, a caror consacrare repetata, vreme indelungata de catre instantele judecatoresti, a facut posibila convertirea lor in uzante normative. In acest mod s-au impus uzantele normative din domeniul bancar si din domeniul comertului international, chiar atunci cand ele au fost contrare legii. Mentionam, exempli gratia, urmatoarele uzante normative:

a) prezumtia de solidaritate pasiva intre debitorii contractuali, care este contrara prevederilor art. 1041 C. civ., potrivit carora solidaritatea nu se prezuma, ci trebuie stipulata in mod expres;[44]

b) anatocismul in materie de conturi bancare, care nu este permis in operatiile de drept civil;

c) punerea in intarziere, fara formalitatile prevazute de dreptul comun;

d) refacerea sau adaptarea contractului la noile imprejurari, in scopul evitarii rezolutiei acestuia.[45]

In functie de rolul lor juridic, uzantele normative se clasifica astfel: uzante praeter legem, uzante secundum legem si uzante contra legem.

a) Uzantele praeter legem (consuetuda praeter legem) au rolul de a suplini legea, deci de a reglementa raporturi de drept inca neprevazute de lege.

b) Uzantele secundum legem "au rolul de a completa legea in cazurile in care aceasta din urma nu este suficienta pentru rezolvarea unei situatii date. Acest tip de cutuma nu poate modifica in nici un caz legea, care se aplica cu prioritate."[46]

La asemenea uzante face trimitere insasi legea pentru completarea ei. De exemplu, potrivit art. 970 C. civ., "conventiile . . . obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa."

c) Uzantele contra legem sunt acele uzante care se aplica impotriva unor dispozitii legale care nu sunt de ordine publica in dreptul comertului international.[47]

Forta juridica a uzantelor normative este aceeasi cu a legii pe care o completeaza. Ele se vor aplica automat intocmai ca o lege supletiva, adica se vor aplica chiar daca partile contractante nu le-au acceptat in mod expres ori tacit si chiar daca acestea nu le-au cunoscut.

Dar partile pot sa inlature aplicarea uzantelor normative, fie in mod expres introducand in contract o clauza in acest sens, fie in mod tacit, prin faptul ca insereaza in contract clauze care sunt contrare uzantelor.

Uzantele normative, tinand de domeniul legii, nu trebuie sa fie probate de parti, ci se prezuma ca sunt cunoscute de instanta (iura novit curia) care este obligata sa le aplice din oficiu.

2. In functie de intinderea aplicarii lor in spatiu, uzantele pot fi:

a) locale, cand se aplica numai intr-o anumita zona geografica (piata comerciala, localitate, port sau regiune etc);

b) generale, cand se aplica la intreg ansamblul de relatii comerciale, indiferent de zona geografica.

3. In functie de sfera lor de cuprindere, uzantele pot fi:

a) speciale, cand se aplica numai contractelor care au ca obiect o anumita operatiune comerciala (de ex. uzantele in domeniul vanzarii internationale, asigurarilor internationale etc.) sau numai unei ramuri de activitate (de ex. uzantele in materia comertului cu cereale, carbune, petrol, etc.) sau numai unei profesii (de ex. uzantele agentilor de bursa);

b) generale, cand se aplica tuturor relatiilor comerciale, indiferent de obiectul contractului, de ramura de activitate sau de profesie (de ex. "uzanta potrivit careia atunci cand din contractul comercial lipseste o stipulatie privitoare la calitatea marfii, aceasta calitate se determina la parametrii calitatii locale si comerciale in armonie cu uzantele ce definesc concurenta loiala.").[49]

2.3.Uzantele in dreptul romanesc

Doctrina romaneasca nu este unanima in a considera uzantele sau obiceiul juridic ca izvor al dreptului national.

Astfel, intr-o opinie se considera ca niciodata obiceiul juridic nu este izvor de drept. Avandu-se in vedere ca doctrina imparte obiceiurile juridice in doua categorii - obiceiuri la care actele normative fac trimitere si obiceiuri la care actele normative nu fac trimitere - se sustine ca obiceiurile la care actele normative fac trimitere in mod expres nu pot fi socotite izvoare de drept distincte de aceste acte normative, ci ele fac parte din ipotezele si dispozitiile normelor juridice respective. Nici obiceiurile la care actele normative nu fac referire expresa nu au valoare de izvor de drept, ci ele pot fi folosite in interpretarea unor acte juridice, fiind numite din aceasta cauza si "uzuri interpretative". De exemplu, in dreptul maritim se intalnesc obiceiuri juridice (practici ale diferitelor porturi), "codificate" in regulamente ale uzurilor portuare si avand rolul fie de a explica expresiile si termenii din contract, fie de a completa clauzele contractului cu ceea ce in mod obisnuit se presupune ca partile au voit, fiind deci un important criteriu de interpretare a conventiilor maritime.

Intr-o alta opinie, obiceiul juridic este considerat izvor al dreptului, fie ca este "izvor derivat" (cum sunt obiceiurile la care actele normative fac trimitere in mod expres), fie ca este "izvor direct" (cum este cazul obiceiurilor juridice intalnite in dreptul maritim).

2.4. Unificarea si codificarea uzantelor comerciale internationale.

Uzantele comerciale internationale fiind practici nescrise ale participantilor la viata comerciala internationala, au un grad sporit de imprecizie si incertitudine. Pentru a se inlatura un asemenea inconvenient, uzantele comerciale internationale au fost standardizate si unificate de catre organizatii profesionale, de catre organismele specializate ale O.N.U. (cum ar fi Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comertului International - UNCITRAL sau Comisia Economica pentru Europa a O.N.U. - C.E.E./O.N.U. ) sau de catre organisme neutre cu caracter international, precum Camera Internationala de Comert de la Paris.

Pentru unificarea uzantelor comerciale internationale sunt utilizate diverse modalitati:

a) elaborarea de contracte-tip (cu referire la grupe speciale de marfuri) si de clauze tipizate;

b) adoptarea de conditii uniforme cu caracter general;

c) includerea in contracte a unor conditii generale de livrare;

a1)Contractul-tip este o forma preconstituita de contract, adica un formular ce cuprinde toate clauzele esentiale ale contractului avut in vedere de parti. Acestea, pentru a incheia contractul respectiv, completeaza spatiile albe din formularul de contract (care, de regula, se refera la calitatea marfii vizate de contract, pretul acesteia si modalitatile de plata) si il semneaza.

Clauzele contractului-tip nu sunt imuabile; partile pot sa deroge de la ele, dar aceasta modificare a contractului trebuie sa fie precizata in mod expres. Cel mai adesea contractele-tip ascund adevarate contracte de adeziune, impuse partilor mai slabe din punct de vedere economic.

Tipizarea contractelor faciliteaza perfectarea rapida a contractelor de comert international.

Asociatii internationale ale comerciantilor au elaborat contracte-tip, pe domenii de activitate - comert cu produse petroliere, siderurgice, comert cu lemn, ciment, carbune, cereale etc.; (de exemplu, contractele-tip elaborate de "London Corn Trade Association sau contractele-tip practicate in transportul de marfuri pe mare, The Baltic and White Sea Conference Uniform General Charter, 1922, Gencon sau East Coast Coal Charter, 1922, Medcon); contractele-tip elaborate de asemenea asociatii sunt recomandate partilor contractante.

a2)Clauzele tipizate reprezinta o alta forma de consacrare a uzantelor internationale. Astfel, in contractele de comert international se cuprind clauze standard, care, daca beneficiaza de o interpretare uniforma (precum clauzele INCOTERMS) sunt utilizate frecvent de partile contractante.

Uneori, pentru efectuarea tranzactiilor internationale se foloseste exprimarea in termeni de cod a elementelor contractului, a clauzelor tipice, a modului de plata etc. Astfel, in cazul incheierii contractului intre absenti, in oferta sau acceptarea trimisa partenerului contractual prin mijloace moderne de comunicare, se poate face referire la un contract tipizat, determinat printr-o formula sau prin cateva initiale.

De exemplu, in materia vanzarii de cartofi simpla referire la contractul F.I.S. semnifica exprimarea in termeni de cod a acceptarii tuturor clauzelor inserate in contractul-tip elaborat de catre Federatia Internationala a Semintelor, ori de cate ori partile nu hotarasc altfel.

De regula, partile la un asemenea contract sunt participanti din aceeasi ramura de activitate si ca urmare, se prezuma ca ele cunosc uzantele profesiei careia ii apartin.

Sub conducerea Camerei Internationale de Comert din Paris au fost codificate uzante comerciale, precum:

-INCOTERMS (International Rules for the Interpretation of Trade Terms (Reguli Internationale pentru Interpretarea Uzantelor de Comert);[60]

-Regulile si Uzantele uniforme referitoare la acreditivele documentare (pentru care se foloseste denumirea prescurtata - Publicatia 400);

-Regulile uniforme privind incasarile (pentru care se foloseste denumirea prescurtata - Publicatia 322).

b)Adoptarea de conditii uniforme cu caracter general.

Clauzele contractuale cu caracter general cele mai frecvent utilizate in comertul international nu au acelasi inteles in toate tarile. Pentru a inlatura neajunsurile decurgand din aceasta situatie, Camera Internationala de Comert, consultandu-se cu diferitele sale comitete internationale, a unificat si standardizat clauzele comerciale prin publicarea Regulilor INCOTERMS, folosite in majoritatea tranzactiilor comerciale internationale incheiate in Europa.

O opera de unificare asemanatoare a fost facuta de Camera Internationala de Comert pentru creditul documentar, publicand Reguli si uzante uniforme privind acreditivele documentare.

c) Conditiile generale de livrare.

Cand nu exista conditii uniforme sau contracte-model, exportatorii de marfuri sau servicii intocmesc conditii generale pe baza carora contracteaza si care fac parte din contractul concret.

De regula, "conditiile generale" sunt expresia clauzelor unui contract standard conceput de un prestator de servicii pe baza dispozitiilor legale imperative si uzantelor comerciale in materie, aduse la cunostinta publicului prin afisare la sediul companiei sau prin publicare, in vederea incheierii de contracte nescrise sau de contracte scrise al caror continut este redactat sumar in sensul ca nu se detaliaza drepturile si obligatiile partilor, ci se face trimitere la "conditiile generale" pe care ofertantul le-a adus la cunostinta publicului.

De exemplu, transportul maritim al marfurilor generale, in partizi mici, se face, de obicei, de catre nave afectate unui trafic specializat denumite "nave de linie" (liner ship). "Acestea asigura curse regulate intre diferite porturi dupa un itinerar fixat dinainte, de regula, in baza unui tarif prestabilit si in conditii generale de transport, de asemenea, prestabilite, cunoscute sub denumirea de conditii de linie (liner terms).

"Stipulatiile din conditiile generale au eficienta fata de partea careia ii sunt oferite numai in masura in care aceasta din urma le cunoscuse sau le-ar fi putut cunoaste daca depunea o diligenta normala, adica daca stipulatiile respective erau cognoscibile. Cu alte cuvinte, regulile cuprinse in "conditii generale" sunt prezumate a fi cunoscute de catre parti care actioneaza in acelasi domeniu de activitate".

Contractele care contin asemenea "conditii generale", de regula, sunt intocmite de una dintre parti si ca urmare acestui fapt au in vedere, in primul rand, interesele acesteia, devenind astfel adevarate contracte de adeziune. Pentru a elimina acest neajuns, Comisia Economica pentru Europa a O.N.U. a elaborat o serie de contracte-tip si conditii generale de livrare, care promoveaza interesele ambelor parti. Standardizarea si unificarea realizate de C.E.E. are ca finalitate eliminarea din comertul international a contractelor de adeziune, modernizarea unor contracte-model devenite arhaice si inlaturarea diferentelor de continut dintre clauze contractuale cuprinse in contracte-model similare. Astfel, C.E.E.-O.N.U. a elaborat o serie de "conditii generale", de aplicare facultativa, destinate mai ales contractelor de vanzare, care au ca scop sa sintetizeze practica comerciala internationala:

c1)Conditiile generale pentru furnizarea si montajul uzinelor si masinilor de import si export, nr. 574A;

c2)Conditiile generale pentru furnizarea uzinelor si masinilor la export, nr. 188;

c3)Conditiile generale de livrare nr. 188A pentru furnizarea de uzine si masini de import si export;

c4)Conditiile generale pentru montajul in strainatate al materialului de echipament, nr. 9478 etc..[65]

2.5.Conflicte in care pot fi implicate uzantele comerciale.

Invocarea uzantelor in contractele de comert international poate genera conflicte intre uzante, ori intre uzante si legile civile sau comerciale, precum si intre uzante si legile uniforme din materia comertului international.

Doctrina juridica a propus urmatoarele solutii privind conflictele in care sunt implicate uzantele comerciale:

1) In cazul conflictului intre doua uzante conventionale la care s-ar fi referit partile, va avea prioritate uzanta care este ultima in timp in raport cu data incheierii contractului, considerandu-se ca partile s-au referit la acea uzanta (posterior tempore, potior iure). Acest conflict este similar cu conflictul dintre doua stipulatii contractuale intrucat uzantele ca si stipulatiile contractuale sunt expresia vointei partilor.

Daca in intervalul de timp dintre momentul incheierii contractului si momentul executarii acestuia, uzanta din momentul incheierii contractului a fost inlocuita cu un alt uz, are prioritate in aplicare uzanta existenta in momentul incheierii contractului, pentru ca doar acea uzanta era cunoscuta de parti si numai ea putea sa fie avuta in vedere de acestea. Este o aplicare a principiului tempus regit actum. Partile pot sa se ralieze in ce priveste executarea contractului lor noii uzante constituite dupa incheierea contractului, in mod expres sau tacit (ca de exemplu, printr-un inceput de executare in conformitate cu noua uzanta), dar aceasta atitudine este echivalenta cu o modificare a contractului initial.

2) In cazul in care partile insereaza in contractul lor o uzanta conventionala care este contrara unei clauze contractuale stipulata in acel contract, clauza contractuala va fi lipsita de eficienta, considerandu-se ca tocmai in acest scop partile au introdus in contract uzanta respectiva.[67]

3) In cazul conflictului dintre o uzanta conventionala si o uzanta normativa, are prioritate in aplicare uzanta conventionala, pentru ca ea exprima vointa partilor. Uzanta normativa, asemenea legii supletive pe care o completeaza, suplineste vointa partilor cand aceasta lipseste.

4) Conflictul dintre o uzanta conventionala si o lege supletiva existente concomitent, se va solutiona in favoarea uzantei pentru ca legea supletiva se aplica doar atunci cand partile nu au prevazut, in mod expres sau prezumat, o anumita rezolvare situatiei date. S-a spus chiar ca uzanta, fata de legea supletiva, constituie o dispozitie speciala care se va aplica cu precadere potrivit regulii: specialia generalibus derogant.

5) In cazul conflictului dintre o uzanta conventionala si o lege civila imperativa existente concomitent are prioritate legea imperativa, deoarece uzanta conventionala are doar forta juridica a unei stipulatii contractuale care nu poate incalca o norma imperativa.

6) Conflictul dintre o uzanta normativa si o lege imperativa se solutioneaza dupa urmatoarele reguli:

a)- In cazul conflictului dintre o uzanta normativa si o lege civila (supletiva sau imperativa), va prevala uzanta normativa comerciala pentru ca aceasta are caracterul unei reglementari legale speciale fata de legea civila imperativa care are caracterul unei reglementari generale si, deci, se va aplica cu prioritate fata de norma generala. Se aplica regula specialia generalibus derogant. Cu aceasta justificare, jurisprudenta a admis anatocismul in materie comerciala cu privire la contul curent bancar, desi legea civila il interzicea printr-o dispozitie imperativa;

b)- In cazul conflictului dintre o uzanta normativa ce completeaza o lege comerciala imperativa si o alta lege comerciala imperativa se va recunoaste primatul legii imperative, care in raport cu cealalta lege are un caracter special.

7) Conflictul dintre o uzanta comerciala si o lege uniforma din materia comertului international se solutioneaza in favoarea uzantei comerciale, intrucat legile uniforme au un caracter supletiv.

8) In caz de conflict intre o uzanta comerciala (conventionala sau normativa) si conventia expresa a partilor, aceasta din urma inlatura aplicarea uzantei comerciale.

9) In cazul conflictului dintre o uzanta comerciala si dispozitii legale de ordine publica nationala, acestea din urma prevaleaza. Aceeasi regula este valabila in cazul ordinii publice internationale, dar aceasta este mai putin rigida decat ordinea publica interna.

2.6.Uzantele comerciale si dreptul aplicabil (lex causae).

In doctrina s-a pus problema daca uzantele comerciale ar putea avea acelasi rol ca si legea, sub aspectul dreptului international privat, pentru determinarea dreptului aplicabil sau daca pot indeplini rolul de lege aplicabila. S-au desprins urmatoarele concluzii:

a) Referirea partilor la o uzanta constituie doar o imprejurare ce trebuie avuta in vedere la determinarea legii aplicabile. Astfel, daca partile nu au precizat care este legea aplicabila contractului lor si ca urmare instanta trebuie sa determine aceasta lege, referirea partilor la o anumita uzanta comerciala sau la uzantele comerciale dintr-o anumita tara, nu este un criteriu suficient pentru a se trage concluzia ca partile au voit ca legea acelei tari sa fie legea aplicabila contractului, ci aceasta imprejurare trebuie coroborata de instanta cu altele pentru a putea determina legea aplicabila.

Nici referirea partilor la un contract-tip dintr-o anumita tara nu este determinanta pentru desemnarea legii aplicabile contractului lor, ci exprima doar vointa acestora ca reglementarile acelui contract-tip sa fie integrate in contract cu titlu de clauze contractuale, fiind irelevanta acea referire in ceea ce priveste dreptul aplicabil.

b) Uzantele comerciale nu pot indeplini prin ele insele functia de drept aplicabil. Nu se poate sustine ca uzanta la care s-au referit partile, ar putea avea rolul de lex causae, pentru ca "dreptul aplicabil nu poate fi decat sistemul de drept al unei anumite tari, cu intregul sau ansamblu de principii fundamentale, de asa natura incat, daca dispozitia normativa la care se refera nu ar fi suficienta spre a carmui raportul juridic respectiv, el sa poata fi completat cu principiile fundamentale ale dreptului aplicabil contractului."

De asemenea, referirea partilor la uzantele comerciale ale unui port maritim sau ale unui centru comercial nu trebuie interpretata in sensul ca acestea si-au exprimat vointa de a supune contractul lor lui lex mercatoria (adica uzantelor existente in acel port sau centru comercial), ci ca o introducere in contract a uzantelor respective cu titlu de clauze contractuale.

Daca aceste uzante trebuie sa fie completate pe parcursul executarii contractului, atunci se va recurge pentru aceasta, la principiile fundamentale ale dreptului aplicabil, determinat potrivit normelor de drept international privat si nu la principiile fundamentale ale dreptului national din tara in care se afla situat portul maritim sau centrul comercial la care s-a facut referire.