Introducere in studiul economiei mondiale

INTRODUCERE IN STUDIUL ECONOMIEI MONDIALE

Conceptul de economie mondiala

Istoria economiei mondiale

Obiective:

Dupa parcurgerea acestui capitol, studentii vor putea sa:

- inteleaga interdependentele dintre statele lumii;

- defineasca si sa inteleaga conceptul de "economie mondiala";

- prezinte trasaturile caracteristice economiei mondiale;

- analizeze premisele economiei mondiale.

Cuvinte cheie : sistem de interdependente, economie nationala, proprietate privata, diviziunea internationala a muncii, fluxuri economice, comert exterior.

Conceptul de economie mondiala

Orice tara, oricat de dezvoltata ar fi ea, nu se poate izola de restul lumii, rezolvandu-si singura problemele cu care se confrunta si refuzand sa ia in calcul contextul international. Astfel, devine evident ca economia unei tari nu poate fi viabila, nu poate exista decat in legatura cu economiile altor tari.

Conceptul de "economie mondiala" desemneaza ansamblul economiilor nationale ale statelor lumii, privite in interdependenta dintre ele (legaturi stabilite pe planul comertului exterior, in productie, pe planul prestarilor de servicii, al relatiilor valutar-financiare, in stiinta si tehnologie etc.).

Economia mondiala nu se reduce, deci, doar la sfera circulatiei (a bunurilor economice, a capitalurilor etc.), ci cuprinde si sferele productiei materiale, consumului, cercetarii stiintifice[2] s.a.

Desi economia mondiala si-a schimbat imaginea in fiecare etapa a dezvoltarii sale, pot fi distinse totusi unele trasaturi caracteristice pentru intreaga sa evolutie de pana acum[3]

Celulele de baza ale economiei mondiale sunt, inca, economiile nationale, iar influenta pe care economiile nationale o exercita asupra economiei mondiale depinde de nivelul lor de dezvoltare.

Economia mondiala este expresia unui sistem de interdependente, in fapt, relatii de cooperare reciproc avantajoase intre state suverane, bazate pe principiile dreptului international, pentru progresul fiecarei economii nationale.

Economiei mondiale ii este proprie concurenta intre agenti economici pentru ca, oriunde in lume, concurenta conduce la o "selectie naturala" a agentilor economici, in raport cu forta lor de inovatie tehnologica si manageriala, ceea ce da impuls progresului economic.

In cadrul economiei mondiale, in diferitele sale zone, se remarca o alternare a fazelor de expansiune si a celor de recesiune, rezultanta pe termen lung fiind insa pozitiva, produsul brut mondial inregistrand o crestere. Drept urmare, zonele de prosperitate se extind, iar cele de saracie se restrang, dar cu toate acestea, cea mai importanta parte a populatiei mondiale continua sa traiasca in saracie. Invingerea saraciei reprezinta marea provocare a secolului XXI.

Economia mondiala este eterogena, intre diferitele sale zone mentinandu-se anumite decalaje, datorita dezvoltarii inegale. Statele-natiune difera nu numai ca marime si potential economic, ci si ca nivel de dezvoltare. Pe piata mondiala, toti agentii economici, fara exceptie, trebuie sa se supuna unor reguli comune, care sunt cele ale cererii si ofertei, ale concurentei, ale preturilor internationale. Relatiile de piata reprezinta numitorul comun al unor elemente atat de eterogene.

In concluzie, putem afirma ca economia mondiala este un sistem complex, eterogen, ale carui componente fundamentale sunt economiile nationale, societatile transnationale, organizatiile economice interstatale. Alaturi de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde si elemente derivate, de legatura: piata mondiala, relatiile economice internationale, diviziunea internationala a muncii, ordinea mondiala.[4]

1.2. Istoria economiei mondiale

Desi inca de la inceputul XVII, Thomas Mun (1571-1640), reprezentant al mercantilismului, scria: "Mijlocul normal pentru a ne spori bogatia si cantitatea de metal pretios este comertul exterior, trebuind mereu sa observam regula de a vinde strainatatii in fiecare an o valoare mai mare decat aceea pe care o folosim de peste granita ", cei mai multi autori de specialitate considera ca primele studii cu caracter mondoeconomic apartin reprezentantilor scolii clasice burgheze, Adam Smith (1723 - 1790) si David Ricardo (1772 - 1823) - teoreticieni ai problemelor precum: comertul international, formarea preturilor externe, diviziunea internationala a muncii. Ceva mai tarziu, John Stuart Mill (1844) dezvolta teorii cu privire la preturile internationale si schimburile intre tari.

Marx si Engels vorbesc despre "interdependenta universala a natiunilor", dezvoltand teorii asupra legii valorii pe piata mondiala si diviziunii internationale a muncii.

Cu toate ca este o ramura relativ noua a stiintei economice - cei mai multi specialisti in domeniu afirmand ca economia mondiala s-a conturat la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, ca urmare a formarii statelor independente si generalizarii primei revolutii industriale - economia mondiala isi are radacinile in vremuri mult mai indepartate.

Premisele economiei mondiale[6]:

Prima si cea mai importanta premisa a economiei mondiale o constituie dominatia proprietatii private (prima forma de proprietate din istoria omenirii a fost, in schimb, proprietatea comuna, caracteristica a economiei de penurie). Proprietatea privata - considera majoritatea specialistilor - ar fi aparut, mai intai, la triburile semitice si ariene, aflate intr-un stadiu mai avansat de dezvoltare, decat celelalte triburi. Asadar, se poate trage concluzia ca dezvoltarea inegala isi are obarsia in cele mai vechi timpuri.

Prima mare diviziune a muncii (separarea triburilor de pastori de masa celorlalte triburi) are ca efect principal aparitia plusprodusului (ceea ce se produce peste nevoile proprii) care va constitui baza materiala a dezvoltarii proprietatii private, motivatia ei. Odata aparuta, proprietatea privata a cunoscut o continua dezvoltare si perfectionare, in stransa legatura cu progresul factorilor de productie. Daca proprietatea comuna corespunde economiei de penurie si contribuie la mentinerea ei, proprietatea privata incepe sa se formeze atunci cand omul devine capabil sa produca mai mult decat strictul necesar, adica, un surplus; de-a lungul istoriei, ea se va dovedi cadrul cel mai adecvat al unei economii de prosperitate.

Aparitia productiei pentru schimb (autonomia producatorului direct) a avut la baza tocmai proprietatea privata si existenta plusprodusului. Separarea mestesugarilor de agricultori - a doua mare diviziune a muncii - a condus la aparitia productiei destinate schimbului. In pragul trecerii la epoca antica are loc a treia mare diviziune a muncii. Apar negustorii, care au fost, de fapt, primii capitalisti, iar odata cu ei incepe sa se afirme si spiritul de intreprinzator.

Primele manifestari de comert exterior apar inca in antichitate, fenicienii fiind primii oameni de afaceri la mari distante, ei creand targuri in Cipru, Malta, Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberica. Volumul acestor marfuri destinate schimbului era, in schimb, destul de mic, iar fluxurile se desfasurau, de regula, intr-un singur sens. De exemplu, Roma antica, in perioada imperiului, a fost cel mai mare importator al epocii, dar nu si un exportator pe masura.

Observatie:

La formarea si consolidarea economiei mondiale au contribuit o serie de factori economici si politici impulsionati de marile descoperiri geografice (in primul rand, a celor doua Americi), importante cuceriri coloniale (sec. XV-XVI)

Odata constituita, economia mondiala unica nu reprezinta un proces finit, dezvoltarea va continua, structura sa va deveni tot mai complexa; totodata, pe masura dezvoltarii productiei, a revolutionarii mijloacelor de transport, a telecomunicatiilor si a tehnologiei informatiei se vor crea conditiile materiale spre un nou salt, spre un nivel superior al schimbului reciproc de activitati[7].

Pornind de la aceste considerente, este evident ca "lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credintelor, structurilor economice si sociale . va fi diferita de ceea ce si-ar putea imagina oricine astazi . Este cert ca in materie de politica am trecut de la cei patru sute de ani ai natiunii-stat suveran, la un pluralism in care statul-natiune va fi mai degraba una dintre unitatile de integrare politica, si nu unica. Va fi o componenta - desi inca una cheie - a ceea ce eu numesc «politica post capitalista», un sistem in care statele transnationale, regionale, statele-natiuni si structurile locale, chiar tribale, vor concura si vor coexista[8]".