Formele creditului

Formele creditului

Creditul poate fi structurat dupa mai multe criterii:

a) natura economica si participanti

b) destinatia data creditului

c) natura garantiilor ce servesc ca acoperire

d) termenul la care trebuie rambursat

e) fermitatea scadentei

f)  modul de stingere a obligatiilor de plata.

a) desi fiecare criteriu de grupare a creditului isi are insemnatatea sa, dintre acestea se detaseaza structurarea creditului dupa natura sa economica si participanti. Se disting in functie de acest criteriu urmatoarele forme ale creditului:

creditul comercial

creditul bancar

creditul de consum

creditul obligatar

creditul ipotecar

Creditul comercial

Este creditul pe care il acorda agentii economici in momentul vanzarii marfurilor, sub forma amanarii platilor. Creditul comercial se manifesta nu numai in relatiile de vanzare-cumparare dintre agentii economici din sectorul productiei cu cei din sfera comertului, ci si intre producatorii de bunuri materiale. Datorita creditului comercial, agentii economici din sfera productiei au posibilitatea sa-si desfaca produsele finite fara a mai astepta ca agentii economici din comert sa dispuna de lichiditati. In acest mod, creditul comercial contribuie la accelerarea circulatiei capitalului industrial.

Creditul comercial are urmatoarele particularitati:

obiectul creditului este capitalul sub forma de marfuri;

subiectele creditului comercial sunt detinatorii de capital activi;

miscarea creditului comercial este paralela cu miscarea capitalului industrial.

Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are, totusi, o serie de ingradiri. In primul rand, el este limitat prin proportiile capitalului de rezerva al producatorului. Orice intreprinzator va putea vinde marfuri pe credit numai in masura in care dispune de rezerve de capital care sa-i permita continuarea activitatii de exploatare. In al doilea rand, proportiile creditului comercial depind de regularitatea incasarii contravalorii marfurilor vandute pe credit, anterior. Daca nu incaseaza la timp contravaloarea marfurilor livrate, producatorul va trebui sa restranga vanzarea cu plata amanata.

Creditul comercial cuprinde: creditul vanzator si creditul cumparator.

Creditul de vanzator are ca obiect vanzarea marfurilor cu plata amanata. Intreprinzatorul apare in doua ipostaze, si anume: cea de imprumutat, prin credit-furnizori, pentru producatorii de echipamente, materiale etc. si cea de imprumutator, prin credite-clienti, pentru produsele livrate sau lucrarile executate partenerilor sai.

Creditul de cumparator se identifica cu platile in avans. Si in aceasta ipostaza, intreprinzatorul poate fi atat beneficiar al avansurilor platite de catre clientii sai pentru fabricarea produselor, cat si platitor de avansuri catre furnizori. De regula, aceste credite sunt utilizate in procesele de exploatare cu ciclu lung de fabricatie (constructii, agricultura).

Asupra termenelor de plata, a duratei si dimensiunii creditului comercial actioneaza trei componente:

componenta traditionala

componenta comerciala

componenta financiara

Componenta traditionala decurge din interesele comune ale partilor in crearea fluiditatii schimburilor si diminuarea costurilor de organizare. Se reduc astfel cheltuielile de depozitare necesare in cazul in care livrarile ar fi conditionate de posibilitatile reale, precum si de costurile de procurare a mijloacelor de plata pentru cumparatori, daca plata ar fi obligatorie la primirea marfii. Elasticitatea dovedita de furnizor prin creditul comercial serveste interesele ambelor parti si faciliteaza circulatia marfurilor.

Componenta comerciala implica utilizarea creditului ca modalitate de promovare a vanzarilor, practicata de fiecare furnizor in conditiile date. De aici si varietatea termenelor de plata si deci a duratei si prin aceasta, a dimensiunilor creditului comercial.

Clientul, beneficiar al prelungirii termenului de plata, recepteaza efectul pozitiv care actioneaza pentru el ca o reducere de pret, scutindu-l de eventualele costuri privind procurarea mijloacelor de plata, atingand astfel si latura financiara.

Componenta financiara implica punerea la dispozitia clientului, pentru o perioada data, a unei parti din capitalul sau, sub forma de marfa a carei plata este amanata.

Dimensiunea financiara are o importanta crescanda atat in activitatea cumparatorului, cat si in cea a furnizorului. Pentru intreprinderile cumparatoare, creditul comercial este si o sursa suplimentara de capital circulant, scutindu-l pe client, in proportia data, sa apeleze la creditul bancar. Mai mult, creditul comercial primit de la furnizorii sai prin materiile prime pe care le aprovizioneaza, permite cumparatorului sa ofere, la randul lui, credite distribuitorilor marfurilor sale, fara sa angajeze resurse proprii sau credite bancare. Astfel, creditul comercial primit devine sursa de acoperire a creditelor sub forma de marfuri livrate cu plata amanata.

Creditul comercial este un instrument de promovare a livrarilor si de reducere a cheltuielilor reclamate cu plata dobanzilor pentru contractarea de imprumuturi care, altfel, ar fi necesare.

Primind livrari pe credit, cumparatorii beneficiaza de un aflux de resurse. Efectuand la randul lor livrari pe credit, intreprinderile acorda facilitati propriilor cumparatori. Creditele primite si cele acordate prin vanzarile cu plata amanata, adesea, nu se echilibreaza, soldul general fiind pentru fiecare intreprinzator fie favorabil (excedent de credite primite), fie defavorabil (mai multe credite acordate decat primite). Astfel, pe baza creditelor comerciale primite se pot reduce solicitarile de credite bancare sau, fata de o situatie data, se poate amplifica cifra de afaceri.

Pe de alta parte, titlurile creditului comercial (inscrisurile cambiale), ca titluri de creanta, pot fi transferate prin scont la banci, creditul comercial transformandu-se in credit bancar. Cedarea portofoliului de efecte scontate in procesul reescontului la banca de emisiune constituie un semnificativ mecanism de punere in circulatie de moneda centrala.

Creditul bancar

Apare ca sistem de relatii intre bancile comerciale si agentii economici, in cadrul carora mijloacele banesti aflate temporar disponibile in conturile bancare, impreuna cu disponibilitatile sistemului financiar-bancar devin resurse de creditare in sensul ca sunt folosite de banci, prin redistribuire, la acordarea de credite diferitelor ramuri ale economiei nationale.

Spre deosebire de creditul comercial care se acorda din capitalul industrial, creditul bancar se acorda din capitalul inactiv (adica temporar disponibil).

Daca in cazul creditului comercial, participantii la relatiile de credit sunt intreprinzatori, in cazul creditului bancar numai unul dintre participanti este agent nefinanciar, producator (intreprinzatorul), celalalt participant fiind banca, adica un agent financiar.

Creditul bancar fiind sub forma baneasca este mult mai flexibil. Astfel, disponibilitatile banesti mobilizate din anumite ramuri ale economiei pot fi dirijate catre intreprinzatori, indiferent de sfera lor de activitate.

Aceasta elasticitate sporita fata de creditul comercial a facut ca, in dinamica, creditul comercial sa fie devansat de creditul bancar. In fapt, intre creditul comercial si creditul bancar exista o legatura organica, deoarece deseori creditul comercial se poate transforma in credit bancar sau creditul bancar poate constitui un bun suport pentru sustinerea unui credit comercial.

In functie de necesitati, intreprinzatorii recurg atat la creditul comercial, cat si la creditul bancar. Desi creditul comercial are proportii apreciabile, el si-a restrans aria datorita proliferarii monopolurilor, care cuprind activitati din foarte multe domenii, cat si datorita crearii unei stari excesive de lichiditate in viata economica interna si internationala.

Prin formarea depozitelor bancare pe seama disponibilitatilor, pe de o parte si acordarea de credite pentru activitatea de exploatare curenta sau realizarea obiectivelor de investitii, pe de alta parte, bancile si clientii lor (intreprinzatorii) se gasesc in raporturi de reciprocitate.

Modalitatile tehnice de creditare a activitatii curente a agentilor nefinanciari sunt multiple: avansurile in cont curent, linia de credit simpla, linia de credit confirmata, linia de credit revolving, credite cu destinatie speciala etc.

Avansurile in cont curent sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casa, indiferent de cauza care determina aceste goluri. Ele sunt credite fara destinatie prestabilita, asa-numitele credite de trezorerie sau credite non-afectate. Aceste credite nu sunt garantate in mod expres, ci prin starea de bonitate a debitorului. Datorita acestor particularitati, creditele de trezorerie se caracterizeaza printr-o mare operativitate.

Linia de credit simpla defineste limita maxima a creditului ce se accepta a se acorda intr-un cadru general prestabilit.

Linia de credit confirmata beneficiaza de consemnare intr-un document scris, convenit de banca.

Linia de credit revolving pune in evidenta un mecanism de creditare cu autoincarcare pe masura ce creditele anterioare au fost rambursate, fara a mai fi necesara producerea expresa de documente care sa ateste necesitatea reinnoirii creditului.

Unele credite, mai ales cele pentru constituirea de stocuri, reclama respectarea destinatiei creditului si o evidenta distincta in contabilitatea bancii. Asemenea credite cu destinatie speciala se acorda pentru constituirea de stocuri sezoniere privind materii prime agricole, credite pentru productia de conserve, pentru stocarea unor materiale de constructii etc.

Creditul bancar se extinde pe baza creditului comercial cu ocazia scontarii efectelor de comert de catre bancile comerciale.

Creditul de consum

Consta in vanzarea cu plata in rate catre populatie a bunurilor cu folosinta indelungata.

Adesea, pentru a dezvolta vanzarea de marfuri cu plata in rate, comercianti recurg la credit bancar.

Creditul de consum este legat de productie. El reprezinta un factor de largire a productiei. Pe de alta parte, creditul de consum poate fi un instrument de actiune asupra consumatorului prin faptul ca marfurile au, de regula, preturi majorate sau sunt purtatoare de dobanzi mari. Adesea, se vand cu plata in rate marfuri dezavantajate, care nu au cea mai buna desfacere. Trebuie avut in vedere si faptul ca, in conditii de insolvabilitate, cumparatorul este obligat sa restituie bunurile, uneori functie de clauzele contractuale, fara a putea recupera ratele achitate.

Incepand din anii 50 in SUA si anii 60 in Europa s-a introdus sistemul cartilor de credite ca o noua forma a creditului de consum.

O alta forma a creditului de consum este leasing-ul care consta din inchirierea unor bunuri de folosinta indelungata sau a unor echipamente si utilaje, cu posibilitatea debitorului de ale cumpara in final.

Creditul obligatar

Este creditul contractat de stat prin lansarea titlurilor de imprumut (obligatiuni, titluri de renta, bonuri de tezaur etc.). Intrucat operatiunea de lansare a titlurilor de imprumut, subscrierea acestora si efectuarea de varsaminte in contul sumelor subscrise se fac cu participarea bancilor, creditul public se imbina cu creditul bancar.

Odata cu dezvoltarea economiilor moderne, creditul obligatar a inregistrat cresteri de proportii si se masoara, de regula, prin marimea procentuala a datoriei publice fata de PNB. Cauzele principale ale cresterii fara precedent a datoriei publice sunt deficitele bugetare provocate de diversi factori, intre care nivelul ridicat al cheltuielilor neproductive si mai ales a celor militare. Mai mult, datoria publica odata angajata, prin practicarea unor dobanzi atractive suportate prin anuitati, duce la o crestere a cheltuielilor bugetare si al o accentuare a fiscalitatii.

Cel mai adesea, creditul public se materializeaza preponderent, pe langa alte titluri de imprumut (titluri de renta, bonuri de tezaur etc.), in obligatiuni ale imprumutului de stat, fapt ce-i confera si titulatura de credit obligatar.

S-au contura, in timp, urmatoarele tipuri de efecte financiare publice:

titluri necomercializabile sub forma obligatiunilor pe economii si a emisiunii de titluri speciale vandute bancilor de emisiune si guvernelor straine;

efectele publice comercializabile sau transferabile pe piata financiara, dintre care se remarca: obligatiunile emise de tezaur pe o durata mai mare de 5 ani, notele sau efectele de tezaur cu o durata cuprinsa intre 1-7 ani, certificatele de indatorare cu o maturitate de 1 an si bonurile de tezaur, ca titluri de credit bugetar pe termen scurt.

Cea mai mare parte dintre efectele publice mentionate constituie instrumente la dispozitia bugetului administratiei centrale de stat si emisiunea lor poate fi realizata doar prin colaborarea cu Banca Centrala.

De regula, bugetele locale si ale municipalitatilor au posibilitatea de a-si acoperi deficitul doar prin emisiune de obligatiuni. Deci, se poate considera ca, in cazul bugetelor locale, cea mai accesibila forma de imprumut este imprumutul obligatar.

Conditia primordiala pentru lansarea unui astfel de imprumut este existenta unei puternice piete financiare, coroborata cu posibilitatea rambursarii din veniturile realizate pe seama exploatarii obiectivelor publice, a caror finantare s-a asigurat prin imprumut obligatar.

Imprumuturile obligatare se caracterizeaza prin:

modalitati de lansare;

tipuri de obligatiuni;

modalitati de rambursare si facilitati acordate subscriptorilor.

Un imprumut public poate fi lansat prin:

emisiune de obligatiuni distribuite direct de catre organismul districtual sau municipal prin ghisee deschise la administratiile financiare;

emisiunea de obligatiuni prin intermediul unui consortiu sau sindicat format din principalele banci comerciale si institutii financiare din zona. Acestea preiau sarcinile vanzarii obligatiunilor si constituirii fondurilor.

Prospectul de imprumut este inmanat unei banci sau unui sindicat financiar-bancar care isi asuma riscul gestionarii in totalitate a acordarii si rambursarii imprumutului obligatar. Aceasta este forma de emisiune cea mai comoda, dar si cea mai costisitoare, deoarece bancile percep in afara dobanzilor si comisioane substantiale in schimbul riscului asumat. De regula, un imprumut obligatar emis de catre o municipalitate sau un consiliu departamental trebuie sa fie garantat de catre Guvern, prin Ministerul Finantelor, pentru a conferi atractivitate si siguranta investitorilor potentiali. Oferta de imprumut public poate fi cash sau bonuri de subscriptie, situatie in care investitorii beneficiaza de drepturi preferentiale la emisiunea unui nou imprumut obligatar.

In cadrul creditului obligatar se opereaza cu mai multe tipuri de obligatiuni:

obligatiuni cu venit fix. Rata de randament este precizata la data emisiunii si ramane in vigoare pana la maturitatea inscrisurilor;

obligatiuni indexabile, situatie in care rata in care se indexeaza valoarea nominala este in functie de evolutia indicelui general al preturilor;

obligatiuni cu rata variabila. Pe parcursul duratei imprumutului, rata randamentului este modificata in functie de evolutia ratei dobanzii pe piata monetara si pe piata capitalurilor.

Cele mai frecvente tipuri de obligatiuni emise de catre institutiile publice sunt cu venit fix si cu rata variabila. Acesta este si motivul pentru care rata de randament ceruta de un investitor pe piata financiara, sau care plaseaza capitalurile intr-o investitie reala se raporteaza la randamentul pe obligatiuni emise de stat, considerate ca avand un risc minim.

In general, o obligatiune este caracterizata prin valoare nominala, curs, pret de emisiune, cupon, durata de maturitate si valoare garantata de rambursare. Frecvent, pentru a atrage subscriptia de economii ale publicului, pretul de emisiune al unei obligatiuni se situeaza sub valoarea sa nominala cu 10-15%. In acest caz, subscriitorii beneficiaza de prima de emisiune. Daca valoarea de rambursare la maturitate depaseste valoarea nominala, intervine o prima de rambursare, de aceeasi marime cu prima de emisiune.

Rata stabilita la data emisiunii este de obicei mai mica decat rata dobanzii curente bancare cu aproximativ 20-30%, datorita faptului ca pentru detinatorii de obligatiuni riscul asumat este minim. Cu toate acestea, costul unui imprumut obligatar este mai mare decat cel al creditului bancar de aceeasi durata, deoarece include:

cheltuielile de emisiune, estimate in medie la 6% din valoarea totala a emisiunii;

comisionul anual platit bancilor pentru obligatiunile rascumparate, care reprezinta 0,5% din valoarea lotului de obligatiuni rambursate;

comisionul bancar, reprezentand 1% din valoarea dobanzilor (cupoanelor) acordate anual investitorilor;

rata dobanzii sau randamentul acordat investitorilor.

In ultima perioada, necesitatea de a face la fel de atractive ofertele de imprumut obligatar ale municipalitatilor ca si cele ale societatilor private a determinat acordarea unor rate mai mari de dobanda, variabile anual in functie de evolutia pietelor monetare si financiare.

O facilitate importanta acordata de puterea publica detinatorilor de obligatiuni statale este scutirea de impozit pe venitul aferent cupoanelor primite anual. De asemenea, se garanteaza de catre stat prin aceste obligatiuni creditele cu caracter privat angajate la banci de catre detinatori.

Rambursarea imprumutului public poate avea loc prin anuitati constante, amortismente constante, tragere la sorti sau la sfarsitul perioadei.

De regula, modalitatea de rambursare se precizeaza la data emisiunii si obligatiunile nu pot fi rascumparate anticipat (inainte de data maturitatii) daca aceasta posibilitate nu a fost prevazuta in momentul lansarii imprumutului public. Rambursarea sau rascumpararea obligatiunilor are loc prin aceleasi organisme care au promovat emisiunea.

Investitorii in obligatiuni emise de organismele centrale si locale ale statului sunt diferiti, dar predomina bancile comerciale, companiile de asigurari si trusturile de investitii. Urmeaza societatile comerciale, si pe un loc minor, publicul larg. Aceasta deoarece valoarea ofertelor de imprumut public este foarte ridicata iar rambursabilitatea constituie o problema dificila in situatia participarii unui numar mare de subscriptori. Rambursarea imprumutului public obligatar se face din fonduri speciale de amortisment al datoriei publice, din sursele bugetare curente sau excedentele bugetare.

Dar creditul obligatar nu se rezuma numai la creditul public. Alaturi de actiuni, emit obligatiuni si societatile comerciale. Emisiunea de obligatiuni este adesea o forma preferata de mobilizare a capitalului, intrucat obligatiunile nu confera subscriptorilor drept de vot, iar detinerea lor nu modifica structura puterii in consiliul de administratiei. In acelasi timp dobanzile la obligatiuni sunt, de regula, mai mici decat platile de dividende.

Extinderea rapida a creditului obligatar confera importanta evaluarii financiare a titlurilor de imprumut pentru a aprecia, in primul rand, riscurile legate de rambursarea sau plata dobanzilor (operatiuni de rating, expertizare).

Obligatiunile pe termen scurt si lung emise de catre stat sau societati comerciale sunt o componenta a patrimoniului investitorilor (intreprinderi, banci etc.), usor transformabila in lichiditati la bursa de valori sau suportul pe care se obtin sau garanteaza imprumuturi.

Creditul ipotecar

Este creditul garantat cu proprietatea imobiliara si are ca principal obiectiv sustinerea dezvoltarii acestei proprietati. Dupa natura garantiei, creditul ipotecar poate fi rural sau urban. In timp ce creditul ipotecar rural are drept garantie a rambursarii proprietatea funciara, proprietatea asupra terenului, creditul ipotecar urban este garantat cu ipotecarea cladirilor.

Formele pe care le imbraca creditul ipotecar  sunt diverse: credit ipotecar cu dobanzi variabile, credit ipotecar cu rambursare progresiva, credit ipotecar inversat, purtator de anuitati etc.

Creditul ipotecar cu dobanda variabila opereaza cu un nivel al dobanzii stabilit in functie de evolutia pietei financiare;

Creditul ipotecar cu rambursare progresiva consta in aceea ca prevede pentru inceput reduceri intre 9 si 95% fata de rambursarile constante;

Creditul ipotecar inversat, purtator de anuitati, urmareste sa valorifice capitalul imobilizat in locuinte proprietati, fara a se renunta la dreptul de proprietate si la uzufruct. Ca urmare, imprumutul obtinut prin ipotecarea unei parti a proprietatii serveste la achizitionarea unui contract de anuitati si aduce astfel proprietarului unui venit periodic.

Prin creditul ipotecar se mobilizeaza capitalurile disponibile pe termen lung. Institutiile care vehiculeaza disponibilitatile pe termen lung si care se afirma in sfera creditului ipotecar sunt bancile ipotecare, casele de economii, societatile de asigurari si, in proportii crescande, bancile comerciale.

Ca forme distincte, creditul bancar, creditul de consum, creditul obligatar si creditul ipotecar se deosebesc intre ele din punct de vedere al naturii creditului.

b) dupa destinatia data creditului se disting:

credite productive;

credite neproductive.

Creditele productive sunt cele destinate unei activitati productive.

Creditele neproductive au ca destinatie consumul individual.

c) dupa natura garantiilor ce servesc ca acoperire, creditul poate fi:

credit real;

credit personal.

Creditul real este creditul acordat pe temeiul unor garantii materiale certe, care acopera in intregime valoarea creditului, punand la adapost pe creditor de orice risc;

Creditul personal are la baza increderea de care se bucura debitorul, reputatia lui de a-si indeplini prompt obligatia, calitatile morale ale solicitatorului, dar si situatia lui materiala. Chiar daca nu se cere o garantie efectiva sub raport juridic, ca in cazul creditului real, calitatile morale ale debitorului nu pot fi ignorate.

Creditele personale, dupa natura garantiei, pot fi considerate acoperite si descoperite. Un credit personal negarantat prin bunuri reale nu este neaparat descoperit, ci el devine acoperit daca o terta persoana garanteaza rambursarea la scadenta.

d)    dupa termenul la care trebuie rambursat creditele pot fi:

credite pe termen;

credite fara termen

Creditele pe termen trebuie rambursate la o data stabilita, cum sunt, de exemplu, creditele cambiale. Nerespectarea termenului de rambursare atrage sanctiuni. Creditele pe termen pot fi considerate, creditele pe termen scurt, mediu si lung.

Creditele fara termen - in cazul acestora contractarea obligatiei de credit nu stipuleaza data lichidarii ei. Ne gasim in situatia unei operatii de credit fara termen in cazul creditelor de cont curent, care presupun relatii continue si curente.

Termenul de lichidare al unei operatii de credit este important. Activitatea economica poate impune intreprinzatorilor sa solicite si sa obtina credite pe termen mediu si lung (cel mai frecvent pentru investitii). Cand operatia comporta un circuit economic cu lichidare rapida (vanzare-cumparare de marfuri), creditul va fi pe termen scurt.

e) in functie de fermitatea scadentei creditul poate fi:

credit denuntabil;

credit nedenuntabil

Creditul denuntabil - atunci cand bancherul isi rezerva dreptul ca inaintea termenul de scadenta fixat, pe baza unui preaviz, sa ceara debitorului sa plateasca. Aceste denuntari pot interveni in cazul creditului de cont curent, atunci cand debitorul prezinta o deteriorare a gestiunii sale.

Creditul nedenuntabil este creditul in care bancherul nu-si rezerva dreptul de a cere restituirea anticipata a imprumutului acordat.

f) in legatura cu modul de stingere a obligatiilor de plata pentru lichidarea creditelor, se disting:

credite amortizabile;

credite nenamortizabile.

Creditele amortizabile - la creditele pe termen mediu si lung se prevede posibilitatea rambursarii acestora prin rate anuale determinate, incat stingerea intregului angajament sa se faca in cadrul unui termen stabilit. Suma din credit care trebuie restituita periodic poarta denumirea de amortizare sau amortisment. De regula, amortizarea unui credit pe termen mediu si lung se realizeaza in cadrul anuitatilor care includ si dobanzile aferente.

Creditele neamortizabile - pentru creditele mici sau pe termen scurt, conditiile de rambursare pot fi stabilite fie in sensul unei achitari globale, fie in sensul unei plati esalonate, altfel decat anual.