EvoluȚia agriculturii

EVOLUȚIA AGRICULTURII

Creșterea economicǎ generalǎ și modificǎrile structurale inregistrate de economia romaneascǎ in a doua jumǎtate a secolului al XIX-lea sunt dominate , in sensul larg al cuvantului, de agriculturǎ. In decurs de o jumǎtate de secol, 1864-1914, cu unele accente deosebite ce s-au manifestat in intervalul 1900-1914, problema agrarǎ respectiv agricultura  și relatiile agrare ocupǎ un loc fundamental in viata economicǎ, socialǎ și politicǎ a tǎrii.

Reformele agrare

Reformele agrare de la mijlocul secolului al XIX-lea , din anul 1864, intreprinse de guvernul Al.I.Cuza, au produs adanci transformǎri in viata tǎrǎnimii și a intregii societǎti. Ele nu pot fi reduse numai la rezolvarea problemei agrare ale vechiului regim- eliberarea iobagilor, a clǎcașilor și inzestrarea lor cu pǎman, avand o valoare mai mare:

In primul rand, legiuirile agrare au constituit momentul crucial al inlǎturǎrii regimului feudal, obstacol principal in procesul de democratizare și de modernizare a societǎtii; ele reprezintǎ hotarul intre vechiul sistem social agrar și cel nou.

Ele au avut un caracter de revolutie agrarǎ, schimband un regim social( cel feudal) cu altul ( cel moșieresc tǎrǎnesc), care prin reforma urmǎtoare, de la 1921, se va transforma in regim agrar tǎrǎnesc preponderent.

Legislatia agrarǎ, a așezat raporturile sociale din agriculturǎ pe baza proprietǎtii private, particulare și a muncii eliberate; tǎrǎnimea clǎcașǎ, 2/3 din populatia ruralǎ a tǎrii, a devenit liberǎ din punct de vedere social juridic, un pas hotǎrator in democratizarea tǎrii, a egalitǎtii cetǎtenilor.

Prin reformele mentionate s-a inceput procesul secular de transformare pe cale extraeconomicǎ, respectiv pri mǎsuri legislative, de stat, a marii proprietǎti funciare in micǎ proprietate tǎrǎneascǎ, proces continuat șidesǎvarșit prin exproprierile și improprietǎririle din anii 1921 și 1945.

In urma reformelor agrare, s-a produs o largǎ deschidere spre dezvoltarea productiei și a schimbului de mǎrfuri; transformarea in bunuri disponibile de vanzare, aproape a intreg pǎmantului tǎrii.

Legea ruralǎ din 1864 a pus bazele organizǎrii autonome a populatiei rurale, care a avut o importantǎ nationalǎ: constituirea comunelor moderne ca entitǎti administrative locale.

Reformele agrare au reprezentat, astfel, factorul social legislativ prealabil, decisiv, al conditiilor de modernizare a tǎrii, in toate sferele vietii materiale și spirituale.

Regimul agrar din Romania dupǎ anul 1864.

Regimul agrar din Romania dupǎ anul 1864, se referǎ la legislatia și normele de organizare, la practicile promovate in raporturile de muncǎ și repartitie din agriculturǎ dintre marii proprieteri, arendașii lor, de o parte, și tǎranii, de alta. Baza socialǎ și juridicǎ o formau invoielile agricole, contractele de muncǎ incheiate intre cele douǎ parti.

In Romania agricultura nu putea sǎ evoluieze direct pe cale capitalistǎ ca in tǎrile Europei occidentale: nu existau nici capitaluri pentru investitii pe moșii, nici lucrǎtori salariati suficienti, tǎranii primiserǎ pǎmant și aveau propria gospodǎrie.

Marii proprietari de pǎmanturi au rǎmas cu 2/3 din pǎmantul tǎrii, dar nu dispuneau de capitaluri bǎnești, nici vite suficiente, unelte agricole și nici brate de muncǎ ca sǎ cultive moșiile; o parte dintre tǎrani posedau pǎmant insuficient sau nu avea deloc; iar o altǎ parte fostǎ clǎcașa, nu avea in proprietate pǎșuni și fanete pentru hrana vitelor.

Solutia imediatǎ era una singurǎ: sǎ se revinǎ la sistemul anterior, cunoscut și practicat, de ,,cooperare"dintre tǎrani și moșieri, dar in alte forme și dictat de noile conditii juridice.

In 1866, la doi ani de la reforma agrarǎ, ani consecutivi de secetǎ, ce au inglodat tǎrǎnimea in datorii și nevoi, se adoptǎ Legea tocmelilor agricole, ca bazǎ juridicǎ a viitorului regim agrar. Panǎ la 1907, s-au promulgat și alte legi asemǎnǎtoare, li s-au fǎcut modificǎri, dar esenta lor a rǎmas aceiași.

In ce constau necesitatea și mecanismul invoielilor agricole?

Pentru nevoile lor de pǎmant arabil, de islaz și fanete, de produse agricole in anii de foamete, de bani, credite etc., tǎranii apelau la moșieri și arendași; aceștia le satisfǎceau cererile, insǎ le impuneau in schmb, sǎ presteze muncǎ pe moșiile lor in conditiile dictate de ei; tranzactiile se conveneau in contracte de invoieli; pǎmantul arendat de tǎrani era lucrat in dijmǎ, era plǎtit in muncǎ, produse sau bani; datoriile pentru islaz, credite etc. ei le plǎteau tot in zile de muncǎ, sau in bani.

Contractele de invoialǎ[1] se incheiau verbal sau in scris, intre marii proprietari sau arendași și grupuri de tǎrani invoiti sau sate intregi, pe termene panǎ la 5 ani cu prelungiri.

In acest fel, fiecare mare proprietar iși putea asigura , dinainte, pe cativa ani, munca tǎrǎneascǎ, cu mijloacele de lucru pentru cultivarea moșiei; contractele prevedeau ca invoitii sǎ execute intai lucrǎrile pe moșie; in timpul rǎmas puteau munci ogorul propriu dar intarzierile dǎunau productiei agricole tǎrǎnești.

Povara și gravitatea contractelor consta in prevederi adesea inrobitoare; pretul zilelor de muncǎ era socotit de moșieri la nivel scǎzut, mult sub cel curent din sezon; datoriile și dobanzile la ele creșteau și invoitii rǎmaneau mereu datori moșierilor, de pe un an pe altul, și obligati sǎ facǎ noi zile de muncǎ; contractele de muncǎ de obicei se reinnoiau inainte sǎ expire celelalte.

Legea prevedea scoaterea cu forta a tǎranilor invoiti la lucru, pentru executarea sarcinilor din contracte, iar la nevoie interveneau jandarmii și armata.

Toate neintelegerile rezultate din invoieli nu  urmau calea juridicǎ, normalǎ, la instanta de judecatǎ, conform dreptului comun, ci erau ,,rezolvate" de organele administrative locale și jandarmerie, iar acestea practic se aflau la dispozitia moșierului sau arendașului.

Din anchetele intreprinse in anul 1907 reiese cǎ, intr-o perioadǎ de 37 de ani 1870-1906, pretul zilei de muncǎ socotit tǎranilor a crescut doar de la 0,98 lei la 1,33 lei, in vreme ce arenda pǎmantului, plǎtitǎ de tǎrani moșierilor in muncǎ, produse sau bani, a fost sporitǎ, in medie de la 18-20 lei/ ha la 40-60 lei/ ha; dijma datǎ de tǎrani, la 1864 se socotea, in medie 10% , iar in 1907, ajungea la 50-60%, deci a devenit de 5-6 ori mai mare.

Extorcarea tǎrǎnimii invoite a condus la sǎrǎcirea unei mari pǎrti a acesteia, la pierderea pǎmantului și la inrǎutǎtirea conditiilor de viatǎ, la unele categorii chiar mai mult decat in vechul regim feudal.

Dupǎ aprecierile lucrǎrilor de specialitate, in jumǎtate de secol, treptat au intrat in sistemul global al invoielilor 50-60% din totalul gospodǎriilor tǎrǎnești. Restul gospodarilor, majoritatea de la coline și de la munte, și unele mai instǎrite de la campie, și-au desfǎșurat activitatea in afara legǎturilor directe și a consecintelor regimului agrar agrar moșieresc. Situatia lor a fost mai bunǎ și ele au realizat un anumit progres.

Din randurile arendașilor, multi s-au imbogǎtit, au devenit apoi mari proprietari, cumpǎrand moșii, iar altii s-au transformat in capitaliști agrarieni care utilizau capitaluri și lucrǎtori salariati pe moșiile lor sau in industrii agricole.

Dupǎ rǎscoalele din 1907, in urma unei legislatii promovate pentru a relaxa impilarea tǎrǎnimii invoite și a controla raporturile dintre marea proprietate și sǎteni, regimul agrar devine mai suportabil; intre 1907 și 1916 situatia economicǎ a majoritǎtii tǎrǎnimii a cunoscut o evidentǎ imbunǎtǎtire.

Inventarul agricol și tehnologia culturilor

Conditiile cunoscute ale nivelului scǎzut al economiei romanești, modul de productie și de micǎ exploatatie tǎrǎneascǎ au intarziat mult asimilarea elementelor revolutiei agricole.

Evolutia inzestrǎrii agriculturii. Principalele mijloace de lucru in agriculturǎ, la1860, erau uneltele, instrumentele și vitele de tractiune; panǎ in 1916 , numǎrul uneltelor sporește mai repede decat numǎrul de gospodǎrii( de cca 2,2 ori) și decat populatia agricolǎ ( de 2,4 ori); mai important este cǎ se inlocuiesc panǎ la 2/3 instrumentele de lemn - plugul, grapa, carul etc. cu instrumente de fier sau legate in fier.

Pe de altǎ parte iși fac aparitia pe exploatatiile moșierești mașinile agricole; la inceput foarte scumpe, ele se folosesc experimental, ca apoi sǎ se rǎspandeascǎ cu frecventǎ mai mare la inceputul secolului 20. Evolutia principalelor unelte și mașini agricole, in cifre rotunjite, in interval de patru deceni, 1965-1905[2]. Tabelul 1

Principala mașinǎ cu abur, cel mai larg utilizatǎ, mașina de treierat pǎioase (batoza) , s-a introdus din necesitatea obtinerii productiei de boabe, cat mai repede, pentru a fi vandutǎ; ca și celelalte mașini ele apartineau, in majoritate, proprietarilor de moșii și arendașilor care dispuneau de bani pentru a le procura; și cateva zeci de asociatii tǎrǎnești posedau asemenea mașini.

In  schimb pe pǎmantul tǎrǎnesc, reprezentand cca ½ din totalul suprafetei cultivate a tiǎrii, lucrǎrile de la arat la cules, se efectuau cu unelte și instrumente manuale și cu vite; o parte din pǎioase se treierau cu mașina.

Romania se afla departe de occident, in introducerea mașinilor agricole. Pentru comparatie, mentionǎm cǎ la sfarșitul secolului 19, tara noastrǎ folosea 2,2 mii mașini de treierat mecanice, Franta 30 mii, Germania 260 mii, iar mașini de secerat, Romania folosea 1,5 mii, Franta 23 mii, Germania 35 mii.

In scopul promovǎrii elementelor de modernizare in agriculturǎ, statul roman organizeazǎ cateva ferme experimentale, producǎtoare de soiuri de plante și rase de animale selectionate; aria acestora a rǎmas, insǎ, restransǎ.

S-au manifestat, de asemenea, preocupǎri pentru dezvoltarea invǎtǎmantului agricol; prima școalǎ de agriculturǎ dateazǎ din anul 1858, școala de la Pantelimon; iar a doua, din 1869, de la Herǎstrǎu.

Stagnarea creșterii animalelor. La inceputul secolului 19, creșterea animalelor forma ocupatia principalǎ a locuitorilor tǎrilor romane; economia ruralǎ avea astfel, caracter pastoral agricol; gospodǎria tǎrǎneascǎ clǎcǎșeascǎ dispunea de suprafete nelimitate de pǎșuni , fanete in folosintǎ de la boieri și poseda intre 4-16 vite mari.

Cererea sporitǎ de cereale pe piata Europei occidentale, favorizatǎ ulterior de folosirea noilor mijloace mecanizate de transport ieftine - cǎile ferate, vapoarele cu abur - a determinat extinderea arǎturilor in Romania prin destelenirea pǎșunilor, fanetelor și ingustarea lor continuǎ. In consecintǎ, panǎ la 1915, sursele principale traditionale de hranǎ pentru animale se diminuiazǎ la aproape 1/3 din intinderea initialǎ; dar suprafata de lucru pentru animale sporește aproape de 3 ori; apare astfel o importantǎ discrepantǎ intre necesarul de lucru, mult sporit pentru animale, și sursa redusǎ de furaje naturale.

Sporirea productiei agricole cerealiere. Suprafata arabilǎ, in intervalul 1862 - 1914 a cunoscut cea mai mare expansiune din istoria agriculturii romanești; s-a continuat actiunea marilor desteleniri, terenurile agricole sporind de la 2,8 mil. ha la 6,2 mil. ha. Culturile de cereale se extind in cele 5 decenii de la 2 mil. ha la 5,3 mil. ha., agricultura romaneascǎ dobandind un caracter extensiv cerealier.

Se introduc, insǎ, in culturǎ și plante noi, precum rapita, cartoful, floarea soarelui, sfecla de zahǎr și se extind culturile de tutun ,in , canepǎ, toate materii prime pentru noile industrii. Se extind suprafetele cultivate cu vii cca 110 mii ha. - și livezi de pomi fructiferi.

Productia agricolǎ a rǎmas, insǎ, cea de cereale; ea a sporit mai mult decat suprafata cultivatǎ, datoritǎ randamentului la ha. Productia medie la ha , in chintale, crește sensibil intre anii 1862 și 1911.

Asemenea sporuri medii s-au obtinut și la orz, ovǎz și secarǎ; explicatia constǎ in atragerea in agriculturǎ a pǎmanturilor mai fertile, mai ales ale Bǎrǎganului și ale altor campii mǎnoase, dar și utilizarea unor mijloace de muncǎ mai eficiente.